Status of medical providers as insurance creditors under the Insurers' Guarantee Fund legislation following insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantul Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Satu Mare a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei 11804/04.12.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor; obligarea pârâtei la plata sumei de plata sumei de 172,37 RON, cu titlu de despăgubire şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 172,37 RON calculată din ziua imediat următoare producerii accidentului până la plata efectivă potrivit sentinţei penale nr. 1211/22.09.2016 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 842/06.12.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2186 din 9 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Satu-Mare, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia nr. 11804/04.12.2017 emisă de pârât şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 172,37 RON plus dobânda legală calculată din ziua imediat următoare intervenţiei până la plata efectivă a debitului principal, conform sentinţei penale nr. 1211/22.09.2016 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 842/06.12.2016 a Curţii de Apel Oradea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2186 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, respingerea în tot a acţiunii, cu consecinţa menţinerii deciziilor atacate.

A susţinut recurentul-pârât, referitor la cele avute în vedere de prima instanţă asupra aspectului privind calitatea petentului Serviciul Judeţean de Ambulanţă al Judeţului Satu-Mare de creditor de asigurare, că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile legale în materie, şi anume nu a analizat definiţia dată de legiuitor atât creanţei de asigurare, cât şi calităţii de creditor de asigurare, astfel cum sunt reglementate de prevederile legii speciale.

Creanţa pe care o are serviciul de ambulanţă nu rezultă dintr-un raport de asigurare Fondul efectuează plăţi din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări - deţinători ai unei/unor creanţe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează a fi plătite din disponibilităţile Fondului conţine creanţele de asigurare solicitate.

Definiţiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanţă de asigurare" se raportează însă la o situaţie premisă, şi anume falimentul asigurătorului şi intervenţia Fondului pentru protecţia acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.

Unul din principiile de interpretare a legii impune ca, în cadrul unei legi de specială aplicaţiune, termenii trebuie interpretaţi restrictiv, strict la obiectul şi la sensul lor juridic şi lingvistic, iar nu extensiv, modalitate specifică interpretării prin analogie a legii generale.

Astfel, înţelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 în privinţa noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare este dat de conţinutul art. 4 alin. (1), care stabileşte semnificaţia termenului de creanţă de asigurări, ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare, şi semnificaţia termenului de creditori de asigurări, ca fiind, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Legea condiţionează plata creditorului de asigurări de existenţa unei creanţe de asigurare în patrimoniul acestuia.

A susţinut recurentul că serviciile de ambulanţă nu sunt deţinătoare de creanţe de asigurare, în condiţiile în care aceste creanţe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, transpusă în legislaţia noastră, care definea "creanţa de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate, având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operaţiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanţe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II).

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului, este absolut necesar că suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de unităţile medicale, ce au un drept de creanţă izvorât dintr-o dispoziţie legală, care priveşte exclusiv autorul evenimentului ce a provocat o vătămare corporală unei alte persoane care a beneficiat de servicii medicale (cheltuieli de spitalizare şi tratament medical) furnizate de către o unitate medicală.

Potrivit dispoziţiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistenţa medicală acordată.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, facultative şi/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice, care în opinia noastră reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări. Mai mult decât atât, înseşi creanţele deţinute de Fond au fost catalogate drept creanţe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziţie expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanţelor de asigurare definite expres şi limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Aceste definiţii şi stabilirea atât a creanţei de asigurare cât şi a calităţii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi sau beneficiarii asigurărilor şi asigurători, ci numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care Fondul le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizaţii de asigurare, ci creanţe de asigurare.

Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înţeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înfiinţată ca instituţie de drept public ca ultim resort de a obţine despăgubiri, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurentul că unitatea medicală/serviciul de ambulanţă nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acţiune în pretenţii civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Serviciul de ambulanţă/unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-şi recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului. Prin urmare, unitatea medicală are obligaţia de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de asigurări de sănătate.

Nu există temei legal în baza căruia unităţile medicale să poată acţiona direct asigurătorul. Această cerere ar fi respinsă ca fiind o acţiune fără calitate procesual activă.

Serviciul de ambulanţă/unităţile medicale se constituie ca părţi civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acţiona la instanţa civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acţiona vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, aşa cum rezultă în mod expres şi din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Nici asigurătorul de răspundere civilă auto nu face parte din categoria vizată de dispoziţiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistenţa medicală acordată.

Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unităţile spitaliceşti vor putea obţine (în măsura în care dovedesc că suma respectivă a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanţă ce nu reprezintă creanţa de asigurări (noţiune definită explicit de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015), ci o creanţă împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării, care însă nu deţine o creanţă de asigurare.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 reglementează expres posibilitatea creditorilor de asigurări de a obţine plata creanţelor de asigurări atât prin procedura administrativă pe baza căreia se pot adresa Fondului, cât şi prin înscrierea la masa credală, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, inclusiv pentru suma ce depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege, în timp ce creanţele ce nu reprezintă creanţe de asigurări pot fi obţinute doar pe calea procedurii insolvenţei.

Rezultă, aşadar, că este total neîntemeiată motivarea instanţei de fond potrivit căreia reclamanta ar fi îndreptăţită la despăgubire, decizia de respingere a cererii de plată fiind temeinică şi legală, întrucât furnizorii de servicii medicale nu pot fi încadraţi în categoria creditorilor de asigurări şi acceptaţi la plată din disponibilităţile Fondului.

A mai precizat recurentul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26/2017, admiţând recursul în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente.

Cu alte cuvinte, titlul executoriu poate fi transmis Fondului, în vederea verificării acestuia şi după caz, a valorificării acestuia, dacă sumele sunt datorate de Fond, prin îndeplinirea cerinţelor din legislaţia specifică activităţii Fondului, conform art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 şi nicidecum doar pentru că asigurătorul a fost obligat la plata în favoarea unui prestator şi/sau furnizor de servicii (în cazul de faţă unitatea medicală).

În condiţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva asigurătorului. Legea foloseşte sintagma suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită, deci inclusiv a acţiunilor civile în procesele penale. Toate aceste acţiuni vor înceta la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind evident că, prin forţa împrejurărilor (falimentul asigurătorului) aceste acţiuni nu vor mai putea fi reluate.

A făcut referire recurentul-pârât şi la Decizia nr. 80/2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 22/2017, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, şi a stabilit după cum urmează că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor.

În interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conţinut (obiect, valabilitate, drepturi şi obligaţii ale părţilor) este reglement de Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident şi care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubeşte, eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară conform prescripţiilor medicale) probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Dispoziţia este menţinută de Norma ASF nr. 23/2014, la art. 50 alin. (1) pct. d), dispoziţiile legale menţionate având incidenţă în funcţie de data producerii evenimentului rutier.

Plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., şi în niciun caz unităţii medicale.

În cazul dedus judecăţii, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor. Autorul vătămării este asiguratul RCA, care, în condiţiile în care dovedeşte plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilităţile Fondului, în condiţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 şi art. 2226 alin. (3) din C. civ.

Astfel, legiuitorul a creat o excepţie de despăgubire în ceea ce priveşte societatea de asigurare fără să excludă instituţia răspunderii delictuale care se aplica în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepţia celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condiţiile art. 2226 C. civ.

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de serviciile de ambulanţă. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul - reclamant Serviciul Judeţean de Ambulanţă Satu Mare a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Decizia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 1211/22.09. 2016 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin decizia penală nr. 842/06.12.2016 a Curţii de Apel Oradea, s-a dispus, între altele, obligarea asiguratorului A. S.A. la plata către partea civilă Serviciul Judeţean de Ambulanţă Satu Mare a sumei de 172,37 RON plus dobânda legală din ziua următoare intervenţiei 442,72 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale şi transport de urgenţă acordat părţii civile B..

În raport de aspectele relevate, rezultă, fără putere de tăgadă, că Serviciul Judeţean de Ambulanţă Satu Mare are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către serviciul de ambulanţă a cheltuielilor de asistenţă medicală de urgenţă cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acţiunea civilă exercitată de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Ialomiţa pretenţiile acestuia în cuantum de 309,56 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

Instanţa de control judiciar aminteşte că, în materie penală, este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie, în mod direct, asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii de asigurare, în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă serviciul de ambulanţă este terţa persoană prejudiciată, care nu a fost despăgubită pentru cheltuielile suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2186 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.