Pension point value action dismissed as inadmissible for exceeding administrative litigation scope

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea acestuia, prin Ministerul Finanţelor, la respectarea Legii nr. 127/2019 privind valoarea punctajului de pensie de la 1 septembrie 2020, şi anume 1.775 RON, cu suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acţiunii a arătat că, potrivit cuponului de pensie din data de 1 septembrie 2020, valoarea punctului de pensie este 1.442 RON, în loc de 1.775 RON cum prevede art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică, care nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă să realizeze acest lucru, astfel încât este în vigoare. Ca urmare, a considerat că Guvernul n-a respectat legea menţionată, stabilind o valoare mai mică a punctului de pensie, prin fapta culpabilă a pârâtului suferind o pagubă cu efect în demersul judiciar promovat.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 208 din 16 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 208 din 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului pe fond, cu consecinţa admiterii acţiunii în contencios formulate.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susţinut că a chemat în judecată pârâtul Guvernul României pentru respectarea prevederilor art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică ce nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă să facă acest lucru, astfel încât legea este încă în vigoare. De asemenea, a susţinut că la data de 23.11.2020 a depus la dosarul de fond un înscris intitulat "Observaţii" în care a indicat dovezile de drept în susţinerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Deşi a susţinut că acţiunea sa se referă la asigurări sociale şi nu la o acţiune de contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, întrucât pensiile sunt drepturi de asigurări sociale cuvenite în baza contribuţiilor de asigurări plătite, constituind un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, sentinţa nr. 208 din 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj se referă la o acţiune în contencios administrativ, admiţându-se excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul Guvernul României.

Or, a considerat recurentul-reclamant, excepţia inadmisibilităţii cererii a fost admisă fără a se motiva problema de bază pe care a invocat-o prin cererea de chemare în judecată, demonstrată cu înscrisurile depuse la dosar, mai ales că în dovezile prezentate nu a făcut referire la Legea nr. 554/2004.

În drept, şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea de fond cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, prin încadrarea greşită a cererii sale de chemare în judecată, care este de asigurări sociale, solicitând acordarea pensiei conform prevederilor Legii nr. 127/2019, şi nu una de contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a fost invocată excepţia nulităţii recursului justificată pe împrejurarea că recurentul nu a dezvoltat motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., acestea fiind invocate doar în mod formal. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei de fond, apreciind intimatul-pârât că nu poate fi reţinută în cauză incidenţa motivelor de casare invocate.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-pârât şi respingerea excepţiei nulităţii recursului pentru motivele expuse în cererea de recurs, pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, invocând suplimentar dispoziţiile Legii nr. 74/1999, ale Constituţiei României şi prevederile Protocolului nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care reglementează dreptul la proprietate. În plus, a mai susţinut că prima instanţă i-a încălcat principiul disponibilităţii şi a omis să respecte prevederile art. 129 din C. proc. civ.

La termenul de dezbateri din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, precum şi cu privire la fondul căii de atac exercitate de reclamant.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

5.1. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Înalta Curte constată că această excepţie este neîntemeiată, urmând să o respingă în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede că:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

Concret, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează.

Cu alte cuvinte, a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

De aceea, nu orice nemulţumire a unei părţi cu privire la soluţia pronunţată poate constitui motiv de recurs, instanţa fiind ţinută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată ce pot fi încadrate în prevederile legale menţionate.

În speţă, susţinerile recurentului-reclamant din cererea de recurs se referă la nemotivarea sentinţei de fond din perspectiva reţinerii unor motive străine de natura cauzei, prin raportare la obiectul cererii sale de chemare în judecată şi la probele administrate în dovedirea acesteia, precum şi la aplicarea greşită a normelor de drept material prin încadrarea greşită a acţiunii sale, având legătură cu motivarea sentinţei atacate şi cu raţionamentul logico-juridic expus de judecătorul fondului în adoptarea soluţiei pronunţate. Se constată, aşadar, raportat la criticile formulate, că aspectele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât din această perspectivă fiind neîntemeiată.

5.2. În analiza recursului din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine, ca o primă observaţie, că prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză de recurentul-reclamant au fost invocate argumente noi de nelegalitate, reproşând partea instanţei de fond încălcarea principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 din C. proc. civ., precum şi încălcarea prevederilor art. 129 din acelaşi Cod.

Sub acest aspect constată că, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., aceste critici au fost formulate tardiv, cu depăşirea termenului legal, astfel încât nu vor fi analizate, urmând a fi înlăturate.

Cât priveşte celelalte critici dezvoltate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., clamând incidenţa motivului de casare referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material prin încadrarea greşită a cererii sale de chemare în judecată, aceste critici nu se circumscriu dispoziţiilor legale invocate, putând, în schimb, să fie încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi Cod, invocat, de asemenea, de parte, sub aspectul întemeierii hotărârii pe motive străine de natura cauzei, aşa încât se va analiza recursul doar din perspectiva acestui din urmă motiv de nelegalitate.

Aşadar, analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, încadrate de instanţa de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea de fond conţine motive străine de natura cauzei. Mai exact a arătat că, deşi a precizat în faţa primei instanţe faptul că acţiunea sa se referă la asigurări sociale şi nu la o acţiune de contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin sentinţa pronunţată instanţa a făcut referire la o acţiune în contencios administrativ, admiţând excepţia inadmisibilităţii cererii, astfel cum a fost invocată de pârât.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii fără să motiveze problema de bază pe care a ridicat-o prin cererea de chemare în judecată şi dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, făcând referire la Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care nu a invocat dispoziţiile acesteia.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o analiză a apărărilor părţilor şi a răspuns susţinerilor acestora, expunând în mod clar, logic şi concis argumentele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată, cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în limitele învestirii sale şi în concordanţă cu actele de la dosar. În realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii de fond din perspectiva întemeierii pe motive străine de natura cauzei nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar reţine că motivarea primei instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, sub aspectul inexistenţei unei corespondenţe între solicitarea reclamantului din acţiunea introductivă şi limitele obiectului acţiunii în contencios administrativ, trasate prin art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, nu reprezintă o motivare străină de natura cauzei.

Dimpotrivă, prima instanţă a reţinut că prin raportare la obiectul acţiunii, astfel cum a fost precizat de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii, şi anume "nerespectarea Legii nr. 127/2019", există un fine de neprimire a acţiunii formulate pe calea contenciosului administrativ, prin prisma dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, faţă de prevederile art. 1, art. 2, art. 8, art. 18 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicitarea recurentului-reclamant de obligare a pârâtului la respectarea Legii nr. 127/2019 privind valoarea punctajului de pensie de la 1 septembrie 2020, respectiv 1.775 RON, excedează obiectului unei acţiuni în contencios administrativ, care se referă la anularea unui act administrativ, la soluţionarea sau refuzul soluţionării unei cereri cu caracter administrativ, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care persoana vizată poate sesiza instanţa de contencios administrativ dacă se consideră vătămată într-un drept sau un interes legitim şi poate solicita obligarea autorităţii respective la repararea pagubei produse.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 defineşte contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim" iar recurentul-reclamant a susţinut că a chemat în judecată pârâtul Guvernul României pentru respectarea prevederilor art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică ce nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă, acest lucru nu înseamnă că orice cerere formulată în contradictoriu cu o autoritate publică poate fi soluţionată de către instanţele de contencios administrativ.

De altfel, chiar recurentul-reclamant a susţinut că acţiunea sa se referă la asigurări sociale şi nu la o acţiune de contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

În speţă, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ. care prevăd că "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" în aplicarea cărora în mod corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu Guvernul României, autoritate publică centrală, nu este de esenţa contenciosului administrativ, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 554/2004, admiţând excepţia inadmisibilităţii şi respingând, în consecinţă, cererea de chemare în judecată pe acest temei.

Cum instanţa de fond a analizat cererea reclamantului prin raportare la obiectul precizat, şi anume "nerespectarea Legii nr. 127/2019", precum şi la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte nu poate valida argumentul recurentului-reclamant în sensul că sentinţa atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, susţinerile părţii formulate din această perspectivă nesusţinând motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe neputând conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate ale sentinţei recurate, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentului-reclamant şi va constata că sentinţa instanţei de fond este la adăpost de orice critică ce vizează nemotivarea hotărârii, demersul părţii fiind, prin urmare, nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi va menţine, în consecinţă, sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 208 din 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.