Judicial review of judicial inspection resolutions: limits of administrative court jurisdiction and procedural nullity grounds

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată Inspecţia Judiciară, în calitate de pârâtă, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

1. Anularea Rezoluţiei de clasare nr. 779/A din 6 martie 2020, nr. lucrare 20-544, emisă de inspectorul de caz din cadrul Direcţiei de inspecţie pentru judecători

2. Anularea împotriva Rezoluţiei datată 15 aprilie 2020, comunicată la data de 28 aprilie 2020, nr. lucrare C20-538, emisă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare.

3. Obligarea pârâtei la completarea verificărilor cu privire la sesizarea înregistrată sub nr. x-544 din data de 04 februarie 2020.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1295 din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii primei instanţe au exercitat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului au susţinut în esenţă că, hotărârea care constituie obiectul prezentei căi de atac evidenţiază o greşită înţelegere a rolului pe care îl are judecătorul chemat să decidă asupra legalităţii unui act administrativ.

Din punct de vedere procedural, date fiind exigenţele instituite de dispoziţiile regăsite în conţinutul normativ al art. 9 alin. (2) din noul C. proc. civ., ale art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod, precum şi ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în speţă este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Noul C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi precizat că, deşi hotărârea conţine 33 de pagini, motivarea hotărârii, în accepţiunea restrânsă a noţiunii, delimitată de debutul concluziilor magistratului punctat prin verbul "analizând", este de doar 4 pagini.

În cele 4 pagini, judecătorul fondului "omite" să ofere o motivare asupra criticilor concrete aduse celor două Rezoluţii atacate, critici care vizau faptul că, Inspecţia Judiciară nu a efectuat o verificare completă si obiectivă a încălcărilor pe care le-au sesizat, întrucât:

- niciuna din Rezoluţiile atacate nu arată clar, neechivoc, de ce modul în care a procedat instanţa de apel nu reprezintă o încălcare a dispoziţiile procedurale regăsite la art. 224 şi 248 C. proc. civ.

- niciuna din Rezoluţiile atacate nu arată de ce afirmaţia instanţei de apel, în sensul că Hotărârea de Guvern nr. 953/2011 se referă la terenul recurenţilor şi că au fost reprezentaţi în procedura exproprierii de către Consiliul Local Snagov, nu reprezintă o "eroare macroscopică", prin raportare la documentele care dovedesc cu prisosinţă contrariul.

În schimb însă, judecătorul fondului, decide să se erijeze în Inspecţie judiciară, în încercarea de a masca lipsurile evidente ale celor două Rezoluţii atacate în prezenta cauză.

Aşadar, s-a solicitat să se observe faptul că, în prezenta speţă, în loc să se procedeze la verificarea legalităţii celor două acte atacate, emise de Inspecţia Judiciară, prin verificarea conformităţii acestora cu cerinţele extrinseci, de procedură şi intrinseci, de legalitate stricto-sensu, judecătorul a optat pentru exprimarea unui punct de vedere personal privitor la problematicile de drept învederate prin Sesizarea depusă la Inspecţia Judiciară.

Apreciază că, instanţa de fond trebuia să efectueze un examen al conformităţii celor două acte administrative cu dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi cu cele ale Regulamentului din 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, publicat în Monitorul Oficial nr. 802 din data de 29.11.2012, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

În schimb însă, depăşindu-şi sfera competenţei, judecătorul fondului a apreciat, e.g., că, "instanţa de apel a reţinut că, terenul a făcut obiect al exproprierii, fiind inclus în H.G. nr. 953/2011, anexa, poziţia 310 (în cadrul suprafeţei mai mari, de 6.278 mp), că măsura exproprierii trebuie considerată ca îndeplinită prin emiterea deciziei CNADNR nr. 1652/22.11.2011, ca efectul translativ al dreptului de proprietate de la intimaţii-reclamanţi (deci nu la Consiliul local Snagov) către Statul Român s-a produs în acel moment, dar că exproriatorul şi-a încălcat obligaţia legală de a identifica adevăraţii proprietari ai terenurilor (adică şi pe intimaţii-reclamanţi) şi de a-i notifica cu privire la declanşarea procedurilor de expropriere (a se vedea ampla şi coerenta motivare a instanţei, paginile 28-30 ale deciziei);

sau, în ceea ce priveşte problematica privind modul de soluţionare a excepţiei privind autoritatea de lucru judecat, că, "în continuare, din lecturarea deciziei civile nr. 989/01.07.2019, vizate de sesizare, rezultă cu claritate (s.n) că magistraţii au dat eficienţă doar efectului pozitiv al soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2013 şi nu efectului negativ, menţionând expres că între cele două dosare nu există identitate de cauză, dar că exista anumite dezlegări ale instanţei care a soluţionat dosarul nr. x/2013, purtat între aceleaşi părţi, care le sunt opozabile acestora şi care, deci, nu mai pot fi repuse în discuţie în dosarul nr. x/2013."

Totodată, nu poate trece neobservată nici confuzia pe care o face judecătorul care a pronunţat sentinţa pe care o atacă, atunci când a arătat că:

"Or, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepţie, ă reprezintă o apărare care nu presupune pronunţarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii."

Fără a mai puncta alte particularităţi legate de această din urmă aserţiune din motivare, arătă faptul că, potrivit dispoziţiilor procesuale, după cum au arătat şi în cuprinsul contestaţiei formulate, nu există diferenţă de regim juridic sub aspectul punerii în discuţie a părţilor, între diferitele efecte ale autorităţii de lucru judecat.

În prezenta cauză, întreaga motivare a judecătorului care a pronunţat Sentinţa împotriva căreia formulăm prezentul recurs, reprezintă o apreciere personală, de altfel vădit greşită, a împrejurărilor de fapt învederate prin sesizarea depusă la Inspecţia Judiciară.

Or, în această materie, având în vedere obiectul cauzei, rolul instanţei nu este acela de a se subroga competenţei Inspecţiei judiciare, competenţă care este dată prin lege Inspectorului judiciar şi, respectiv, Inspectorului-şef.

În concret, instanţa de contencios administrativ analizează dacă au fost respectate procedura şi legalitatea internă a actelor, astfel cum o arată dispoziţiile art. 12 şi art. 18 din Subsecţiunea 3, capitolul 1.3 şi respectiv, Subsecţiunea 5 capitolul 1.5 din Regulamentul din 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Aceste două articole evidenţiază procedura de urmat în cazul în care Inspecţia judiciară este sesizată,

Ceea ce trebuia analizat de către judecătorul fondului era verificarea conformităţii celor două acte atacate, din perspectiva criticilor formulate în Contestaţie, prin raportare la normele care reglementează activitatea inspectorilor.

Rolul contenciosului administrativ este acela de a verifica legalitatea unui act, într-un anume context de împrejurări, aceasta fiind şi raţiunea pentru care atare acte administrative sunt atribuite spre soluţionare secţiilor de contencios administrativ şi fiscal, iar nu instanţelor eminamente civile.

Or, ceea ce a făcut instanţa care a pronunţat sentinţa pe care o recurează este tocmai efectuarea unui examen propriu, dar şi eronat deopotrivă, aspect care, antrenează şi nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din legea procesuală civilă, poate fi atacată cu recurs hotărârea în privinţa căreia "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

După cum se reţine în dispoziţiile art. 9 alin. (2) din legea procesuală civilă, "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Totodată, evidenţiind aceleaşi limite ale judecăţii, limite care trebuie respectate şi din perspectiva competenţei funcţionale, dispoziţiile alin. (6) art. 22 din noul C. proc. civ. intitulat Rolul judecătorului în aflarea adevărului, fac vorbire despre faptul că:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Dată fiind natura de acte administrative a Rezoluţiilor emise de către Inspecţia Judiciară, având în vedere definirea instituţiei contenciosului administrativ pe care o oferă art. 2 lit. f) chiar Legea nr. 554/2004 şi în considerarea soluţiilor pe care instanţa le poate pronunţa potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile procesuale privind limitele judecăţii, solicită să se constate că, hotărârea pronunţată în prezenta cauză este nulă.

Nulitatea este generată tocmai de faptul că, potrivit motivării judecătorului, actele administrative atacate au fost menţinute ca urmare a propriei verificări a Sesizării formulate, iar nu ca urmare a examenului privind legalitatea soluţiei de clasare a sesizării.

Judecătorul care a pronunţat Sentinţa recurată trebuia să cerceteze legalitatea actelor administrative inserate în Contestaţia formulată, iar nu să se erijeze în Inspecţie Judiciară, întrucât rolul său de judecător în materie contencioasă îl obligă la verificarea legalităţii actelor atacate.

În cazul de faţă, ceea ce a arătat judecătorului fondului este faptul că, Rezoluţiile sunt nelegale întrucât inspectorul de caz şi ulterior, Inspectorul-şef, nu au efectuat verificările obligatorii si lucrările de inspecţie care se impuneau în cauză şi au clasat sesizarea, respectiv plângerea, fără să motiveze soluţiile!

Atât dispoziţiile art. 45 alin. (4) din Legea 317/2004 republicată, cât şi practica în materie sunt incontestabile în sensul că, în cadrul procedurii prealabile cercetării disciplinare propriu-zise (aspect ce rezultă din însăşi denumirea acestei etape, aceea de "verificări"), inspectorul trebuie să efectueze ex propriis-sensibus un minimum de verificări de natură a-i forma convingerea că subzistă sau nu indicii ale vreunei abateri disciplinare.

Prin "indiciu" se înţelege un semn (aparent) sau o faptă, împrejurare, situaţie care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situaţii, poate servi ca probă într-un proces. Pe de altă parte, obligaţia inspectorului ca, în faza acestor verificări prealabile, să efectueze un minim de acţiuni care să poată fi încadrate în sintagma "verificări" rezidă şi din modul în care este reglementată această etapă în dispoziţiile art. 45 alin. (3) din actul normativ.

În ciuda faptului că au depus înscrisuri care constituiau prin ele însele indicii clare ale săvârşirii abaterii disciplinare, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă (încheieri de şedinţă care dovedeau încălcarea normelor de drept procesual, acte din dosar care probau denaturarea flagrantă a adevărului), Inspectorul de caz şi ulterior Inspectorul-şef au clasat, respectiv respins plângerea, folosind o serie de expresii şablon, expresii care nu fac altceva decât să releve formalismul şi superficialitatea soluţionării sesizării.

Judecătorul fondului trebuia să verifice dacă inspectorul de caz a efectuat un minimum de verificări de natură a-i forma convingerea că subzistă sau nu indicii ale vreunei abateri disciplinare.

Mai mult, în privinţa ambelor Rezoluţii, judecătorul fondului trebuia să verifice dacă acestea oferă suficiente argumente, concrete, care justifică soluţia clasării.

Or, în prezenta cauză, instanţa de fond nu a făcut nici una din aceste verificări esenţiale în analiza legalităţii actelor administrative atacate.

Astfel cum au arătat deja, sesizarea adresată Inspecţiei judiciare a vizat, abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, săvârşită de către doamna judecător D. şi doamna judecător E., din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia instrumentării dosarului nr. x/2013

În acest sens, au învederat faptul că cele două doamne judecător, membre ale completului de judecată în apel, au acţionat cu rea credinţă şi au realizat o distorsionare intenţionată şi conştientă a regulilor de procedură civilă care vizează punerea în discuţie şi soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată în cauză.

Mai mult, instanţa de apel a inventat o procedură de expropriere, considerând că am fost expropriaţi printr-o Hotărâre de Guvern care nu îi priveşte, în care nu este menţionat terenul pe care îl au în proprietate.

Instanţa de apel a exercitat funcţia cu rea-credinţă şi atunci când a contrazis inclusiv susţinerile reprezentantului Statului Român, C.N.A.I.R. -singura autoritate centrală cu atribuţii în domeniul exproprierii - care a susţinut că nu există o procedură de expropriere care să ne vizeze:

"Suprafaţa de teren de 2775 mp nu a fost expropriată de către companie, deci nu se pot acorda despăgubiri pentru ceva ce nu a fost expropriat."

Or, în acest context, dacă ar fi cercetat în mod real sesizarea, inspectorul de caz trebuia să solicite comunei Snagov-Institutia Primarului, lămuriri cu privire la "reprezentarea" recurenţilor în procedura de expropriere inventată de instanţă.

Dacă ar fi făcut această minimă verificare, inspectorul de caz ar fi aflat că, nu au fost niciodată reprezentaţi de Consiliul Local Snagov în vreo procedură de expropriere.

Solicite să se constate faptul că, rezoluţiile contestate în prezenta cauză nu relevă, nici măcar în sinteză, verificările efectuate si aspectele avute în vedere atunci când inspectorul de caz, respectiv Inspectorul-sef au concluzionat că nu există indicii cu privire la încălcarea normelor de drept procesual, prin modul în care instanţa de apel a privat părţile de posibilitatea dezbaterii orale contradictorii a excepţiei de ordine publică, pe de o parte, sau când instanţa a falsificat deliberat adevărul, susţinând că am fost expropriaţi prin H.G. nr. 953/2011, pe de altă parte.

Deşi sesizarea, respectiv plângerea adresate Inspecţiei Judiciare, au fost amplu motivate, aspectele sesizate nu au fost în mod real verificate. Rezoluţiile emise în cauză nu sunt motivate cu respectarea exigenţelor de echitate.

Astfel, Inspectorul-şef nu a analizat, în concret, abaterea disciplinară reţinută de art. 99 lit. t) în Legea nr. 303/2004, referitoare la nesocotirea, cu intenţie, a dispoziţiilor procesuale în ceea ce priveşte nedezbaterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În fapt, prin Rezoluţia emisă, Inspectorul-şef se prevalează de faptul că cercetarea nu poate afecta independenţa magistraţilor care au pronunţat decizia şi nici nu se poate transpune unei instanţe de control judiciar.

Faptul că am prezentat şi erorile grave de raţionament ale instanţei de apel nu exonera însă Inspectorul de caz, respectiv Inspectorul-şef de obligaţia de a oferi răspunsuri clare, concrete, complete, cu privire la aspectele care ţin de sfera de competentă a Inspecţiei Judiciare.

Recurenţii au mai susţinut prin cererea de recurs că, au prezentat judecătorului fondului şi toate înscrisurile care dovedesc, atât încălcarea regulilor elementare de procedură civilă, cât şi reţinerea în cauză a unor date mincinoase, de către completul de judecată sesizat Inspecţiei judicoare. Au depus la dosar documente care relevă încălcări evidente, neîndoielnice, lipsite de orice justificare obiectivă, pe care le prezintă şi în cuprinsul prezentului recurs. Mai mult, aceste încălcări au produs consecinţe deosebit de grave.

Deşi amplu dezvoltate în cuprinsul sesizării şi al plângerii, aceste încălcări nu au fost verificate în mod real, aspect care rezultă si din motivarea superficială şi incompletă a rezoluţiilor emise în cauză.

Inspectorul judiciar şi Inspectorul-şef aveau obligaţia de a proceda la o examinare imediată, completă, imparţială şi profundă a aspectelor detaliate în sesizare. Concluziile inspectorului judiciar trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă şi imparţială a tuturor elementelor relevante.

Niciuna din Rezoluţiile atacate nu arată clar, neechivoc, de ce modul în care a procedat instanţa de apel nu reprezintă o încălcare a dispoziţiile procedurale regăsite la art. 224 si 248 C. proc. civ.. Cum nici una din Rezoluţiile atacate nu arată de ce afirmaţia instanţei de apel, în sensul că Hotărârea de Guvern nr. 953/2011 se referă la terenul recurenţilor şi că au fost reprezentaţi în procedura exproprierii de către Consiliul Local Snagov, nu reprezintă o "eroare macroscopică".

În ceea ce priveşte aplicabilitatea cazului de casare care fundamentează prezenta cale de atac, arăta că, acesta este un veritabil caz de casare sui generis, sens în care, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa mai veche, pe deplin aplicabilă şi în prezenta cauză:

"(...) fiind în discuţie aplicarea greşita a unei norme procedurale ce implică numai un aspect formal, sediul materiei este art. 304 pct. 5, care include în mod global toate încălcările normelor procedurale în afara celor prevăzute expres în motivele de recurs anterioare."

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 45 indice 1 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ale art. 488 alin. (1) pct. 5 din Noul C. proc. civ., ale art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din Noul C. proc. civ., ale art. 18 şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ale art. 12 şi ale art. 18 din Regulamentul din 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară publicat în Monitorul Oficial nr. 802 din data de 29 noiembrie 2012 aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatei-pârâte i-a fost comunicată cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi, însă această nu a depus întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi au depus note scrise, însoţite de un set de înscrisuri considerate relevante în susţinerea motivelor de recurs invocate, prin care, în esenţă, au reiterat apărările şi susţinerile dezvoltate prin cererea de recurs formulată în cauză.

La termenul de dezbateri din 24 februarie 2022 Înalta Curte a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse de recurenţii-reclamanţi şi a reţinut spre soluţionare calea de atac promovată în cauză.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Concret, s-a imputat primei instanţe faptul că, "în prezenta speţă, în loc să se procedeze la verificarea legalităţii celor două acte atacate, emise de Inspecţia Judiciară, prin verificarea conformităţii acestora cu cerinţele extrinseci, de procedură şi intrinseci, de legalitate stricto-sensu, judecătorul a optat pentru exprimarea unui punct de vedere personal privitor la problematicile de drept învederate prin Sesizarea depusă la Inspecţia Judiciară. Nulitatea este generată tocmai de faptul că, potrivit motivării judecătorului, actele administrative atacate au fost menţinute ca urmare a propriei verificări a Sesizării formulate, iar nu ca urmare a examenului privind legalitatea soluţiei de clasare a sesizării. Judecătorul care a pronunţat Sentinţa recurată trebuia să cerceteze legalitatea actelor administrative inserate în Contestaţia formulată, iar nu să se erijeze în Inspecţie Judiciară, întrucât rolul său de judecător în materie contencioasă îl obligă la verificarea legalităţii actelor atacate", fiind astfel încălcate prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din Noul C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din Noul C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanţă la soluţionarea fondului cauzei, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurenţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la dreptul de dispoziţie al părţilor:

"(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care se referă la rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevede:

"(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Astfel, în raport de textele de lege mai sus menţionate, şi având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în mod corect şi legal, prima instanţă a făcut o analiză a Rezoluţiei 779/A/06.03.2020, precum şi a Rezoluţiei emisă de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, prin prisma aspectelor de fapt, la care au făcut referire reclamanţii în cuprinsul contestaţiei, reţinându-se totodată că, "reclamanţii nu critică cele două rezoluţii din perspectiva dezlegării date faptelor cu privire la care s-a împlinit termenul de 2 ani, în care putea fi exercitată acţiunea disciplinară, potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, astfel încât aceste aspecte nu vor mai fi analizate".

Judecătorul fondului a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecăţii, respectiv, contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare, din 15 aprilie 2020, lucrare nr. C20-538 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 779/A/06 martie 2020, lucrare nr. 20-544 şi nu a depăşit limitele învestirii, pronunţându-se, doar cu privire la cele două rezoluţii contestate.

Susţinerile recurenţilor referitoare la modalitatea de motivare a sentinţei recurate, în sensul că, "în prezenta cauză, întreaga motivare a judecătorului care a pronunţat sentinţa împotriva căreia formulează prezentul recurs, reprezintă o apreciere personală, de altfel vădit greşită, a împrejurărilor de fapt învederate prin sesizarea depusă la Inspecţia Judiciară", nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă nici aceste susţineri nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în ceea ce priveşte motivarea hotărârii recurate, în speţă au fost respectate prevederile din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenţii reclamanţi prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, iar prin hotărârea dată, instanţa de fond nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge respinge recursul declarat de recurenţii reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 1295 din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.