IT specialist salary reclassification under Law No. 153/2017 and dismissal of challenge for lack of current legitimate interest following modification of the administrative act

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, la data de 24.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Piteşti:

- anularea Hotărârii nr. 6 din 12 martie 2018 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 12 din 2 februarie 2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. a) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte salariul de bază, precum şi acordarea drepturilor salariale conform acestei grile;

- plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. a) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 1 ianuarie 2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu data de 1 ianuarie 2018;

- acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45 % constând în sporul pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, respectiv al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii; precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1901 din data de 4 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Anexei V, Capitolul VIII a Secţiunii a 4-a, articolul 17 alin. (2) şi Secţiunea a 6-a, articolul 22, art. 25 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 20, art. 41 şi art. 53 din Constituţie; a respins cererea reclamanţilor de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Piteşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei civile nr. 1901 din 4 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche au declarat recurs reclamanţii B., A. şi C., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenţii-reclamanţi au susţinut că un prim aspect de nelegalitate al sentinţei de fond, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, care a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate prin plângerea formulată.

Astfel, deşi au făcut referire la mai multe dispoziţii încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Curtea de Apel Piteşti, prima instanţă nu le-a analizat într-o manieră cuprinzătoare, redând în mod exhaustiv cuprinsul unor texte de lege şi menţionând că nu va proceda la analiza celorlalte apărări ale reclamanţilor. Mai exact, au invocat încălcarea mai multor principii care au stat la baza adoptării Legii nr. 153/2017, respectiv: principiul egalităţii, principiul transparenţei mecanismului de salarizare, principiul ierarhizării şi al importanţei valorilor sociale, principiul nediscriminării, precum şi principii prevăzute la nivel constituţional, cum ar fi: principiul egalităţii în drepturi, al drepturilor câştigate, al încrederii legitime şi al securităţii juridice. Cu toate acestea, instanţa de fond nu a analizat o parte a acestor principii, iar cu privire la o altă parte a expus argumente în sensul că nu ar fi fost încălcate.

În plus, deşi au solicitat în cuprinsul cererii de chemare în judecată emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, prin hotărârea pronunţată în cauză prima instanţă nu a procedat la motivarea hotărârii de respingere a solicitării lor, aspecte de natură să echivaleze cu o nepronunţare asupra cererii, deoarece a reţinut doar faptul că drepturile salariale ale reclamanţilor au suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, şi nu ca urmare a modificării cotelor de contribuţii.

Mai mult decât atât, cu privire la principiile avute în vedere odată cu adoptarea Legii nr. 153/2017, instanţa a menţionat doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, a expus o serie de dispoziţii legale, dar nu şi-a argumentat afirmaţiile şi nu a procedat efectiv la analiza tuturor apărărilor reclamanţilor, făcând astfel o apreciere liberă şi lipsită de suport.

Or, nefiindu-le analizate toate apărările, reclamanţii se află în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalităţii hotărârii pronunţate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt şi de drept, respectiv analiza apărărilor invocate şi care au condus instanţa la concluzia respingerii acţiunii.

Au expus recurenţii-reclamanţi considerente referitoare la obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti prin prisma dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi prin raportare la doctrina şi jurisprudenţa în materie, invocând şi redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele apreciate relevante din Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, precum şi Deciziile nr. 3338 din 11 aprilie 2011 şi nr. 1517 din 29 mai 2014, pronunţate în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect au susţinut că, deşi au adus argumente în sensul că decizia de reîncadrare încalcă principiile de rang constituţional şi cele avute în vedere la adoptarea Legii nr. 153/2017, prima instanţă nu a combătut efectiv şi temeinic aceste argumente şi nu a analizat în mod concret şi punctual fiecare încălcare invocată, precum şi măsura în care această încălcare a produs sau nu o vătămare reclamanţilor, degrevând această obligaţie în sarcina Curţii Constituţionale sau argumentând într-o singură frază motivări legate de principiile a căror încălcare a fost invocată.

Aşadar, pronunţând o hotărâre care nu cuprinde o motivare ce poate fi considerată temeinică şi suficientă, prima instanţă le-a încălcat în mod grav dreptul la apărare, aflându-se în imposibilitatea de a cunoaşte care au fost considerentele pentru care instanţa le-a înlăturat motivele pentru a-şi putea formula o apărare temeinică în recurs.

Un al doilea aspect de nelegalitate subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la lipsa unei analize a apărărilor reclamanţilor referitoare la neacordarea creşterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, reiterând recurenţii-reclamanţi în mod succint argumentele în temeiul cărora au considerat că drepturile lor salariale le-au fost reduse substanţial, contrar raţiunii adoptării Legii nr. 153/2017.

3.2. Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au arătat recurenţii-reclamanţi că argumentele lor vizează două aspecte reţinute în mod greşit de instanţa de fond, respectiv: faptul că salarizarea reclamanţilor s-a efectuat în mod legal în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017 şi că reclamanţii nu ar fi atacat soluţia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti.

Astfel, au reiterat principiile egalităţii, drepturilor câştigate, securităţii juridice şi restrângerii unor drepturi, care nu au fost analizat de către instanţa de fond, şi au expus argumentele care demonstrează încălcarea acestora de către intimaţii-pârâţi prin adoptarea actelor administrative contestate.

În esenţă, cu privire la principiul egalităţii în drepturi au susţinut că, pornind de la noţiunea de tratament egal aplicabil în situaţii relevante distincte, se impune a se observa că specialiştii IT, deşi se află într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2008, prin noua lege a salarizării, şi anume Legea nr. 153/2017, li se aplică un tratament egal cu acela al grefierilor, o asemenea măsură nefiind justificată de un motiv obiectiv şi rezonabil.

Referitor la principiul drepturilor câştigate au susţinut că instanţa de contencios constituţional a statuat în jurisprudenţa sa că ridicarea principiului neretroactivităţii legii la rang de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiţii securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept. De asemenea, au făcut trimitere la doctrina de specialitate în care s-a apreciat, în ceea ce priveşte criteriul drepturilor câştigate, că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul legii vechi, astfel că este necesar ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câştigat sub legea veche pentru a fi în prezenţa unei legi retroactive.

În continuare, au susţinut că Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câştigate, întreaga raţiune a acesteia fiind mărirea salarială, din acest punct de vedere nefiind deosebită de reglementările anterioare, cum ar fi Legea nr. 284/2010, garantând şi stabilind la nivel de principiu menţinerea drepturilor salariale la nivel anterior.

De altfel, au arătat că plângerea a vizat modalitatea lor de încadrare în baza noii legi a salarizării, care a avut ca efect asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanţei, cu consecinţa diminuării considerabile a indemnizaţiei salariale, şi, chiar dacă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este conferit dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, motivele pentru care legiuitorul poate să revoce un drept anterior acordat trebuie să fie justificate în mod temeinic şi legal şi să nu constituie o măsură luată discreţionar într-un context în care scopul urmărit de acesta prin legiferarea în domeniul drepturilor salariale este de creştere a acestor drepturi, astfel cum a statuat instanţa europeană în Cauza Wieczorek c. Poloniei.

De asemenea, Curtea Europeană a statuat că orice legiferare în materia salarizării este justă atâta timp cât păstrează imperativele echităţii, iar reducerile în materia indemnizaţiilor, indiferent că este vorba despre pensie, cum este situaţia din cauza citată, sau de reduceri salariale, trebuie să se facă doar în contextul existenţei unor motive obiective, considerând astfel că în situaţia reclamanţilor aceste imperative nu sunt îndeplinite.

Pornind de la aceste considerente au opinat în sensul că dobândirea unui statut juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcţiilor, şi care a demarat odată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câştigat ce nu poate fi negat sau înlăturat, iar prin adoptarea Legii nr. 153/2017 nu numai că le-au fost diminuate salariile, ceea ce determină o restrângere a dreptului la salariu-componentă a dreptului la muncă, dar le-a fost afectat însăşi dreptul subiectiv câştigat în baza Legii nr. 97/2008, respectiv acela de a beneficia de un statut special, din categoria specialiştilor în domeniul informatic, şi nu a grefierilor.

Or, prin plasarea specialiştilor IT în grila de salarizare a grefierilor, se ignoră scopul adoptării iniţiale a Legii nr. 97/2008, care viza implementarea unui nivel salarial şi a unui statut juridic distinct grefierilor informaticieni, prin încadrarea lor în categoria specialiştilor, principiu încălcat prin adoptarea Legii nr. 153/2017, care retroactivează în dauna specialiştilor IT.

Cu privire la principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice au susţinut că situaţia creată prin noile decizii de reîncadrare emise de intimaţii-pârâţi au la bază dispoziţii lipsite de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, din moment ce scopul declarat al Legii nr. 153/2017, inclusiv prin expunerea de motive, a fost de a se proceda la efectuarea unor creşteri salariale. În schimb, drepturile reclamanţilor nu au fost majorate, fiind reduse substanţial, astfel că în mod nelegal a respins prima instanţă principiul în discuţie.

De asemenea, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra existenţei sau inexistenţei unei discriminări din perspectiva încadrării reclamanţilor cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, neanalizând astfel argumentul referitor la inexistenţa unei justificări a tăierilor salariale cuvenite specialiştilor IT, în contextul în care, începând cu anul 2011 aceştia au fost asimilaţi magistraţilor din punct de vedere salarial în considerarea faptului că munca acestora este similară cu a unui magistrat şi că merită a fi indemnizată la acest nivel, iar în prezent între cele două categorii nu s-a schimbat nimic.

Subsumat aceluiaşi principiu al nediscriminării, recurenţii-reclamanţi au susţinut că dreptul lor a fost încălcat şi din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, sub aspectul ingerinţei statului asupra "proprietăţii" lor şi al cerinţelor acestei ingerinţe.

În acest sens au opinat că, pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea reclamanţilor să se realizeze la fel pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, astfel încât majorările salariale de la 1 ianuarie 2018 să fie aplicabile şi specialiştilor IT, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

În referire la principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate au invocat prevederile art. 6 lit. f) şi g) din Legea nr. 153/2017 care se referă, în principal la faptul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcţie de complexitatea, riscurile activităţii, nivelul studiilor, luându-se totodată în considerare complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Astfel, art. 8 Cap. I din Legea nr. 153/2017 prevede anumite criterii de ierarhizare între domeniile de activitate existente, precum şi în cadrul aceluiaşi domeniu, în vederea stabilirii salariilor de bază, stipulând anumite criterii generale, cum ar fi cunoştinţele şi experienţa, condiţiile de muncă, incompatibilităţile şi regimurile speciale, responsabilitatea, coordonarea şi supervizarea.

Au formulat recurenţii-reclamanţi apărări şi cu privire la criteriul importanţei şi responsabilităţii muncii prestate de specialiştii IT şi au susţinut că scopul învestirii instanţei de judecată este acela de a proceda la analiza actului administrativ atacat din perspectiva dispoziţiilor sale neclare, ţinând cont că instanţei de contencios administrativ îi este pe deplin recunoscut dreptul de a interpreta textele legale neclare sau situaţiile de drept lacunare, în acest sens arătând că nu poate fi reţinut argumentul instanţei de fond în sensul că, prin admiterea plângerii reclamanţilor, s-ar produce o imixtiune în celelalte puteri ale statului, deoarece interpretează norma în sensul în care aceasta nu produce efecte juridice.

Sub acest aspect au subliniat că, atâta timp cât legislaţia anterioară nu făcea distincţie între persoanele care intră în categoria specialiştilor prevăzuţi la secţiunea a VI-a din Cap. VIII şi specialiştii IT asimilaţi personalului auxiliar, diferenţierea salarială dintre cele două categorii de specialişti este pur arbitrară, fiind o chestiune ce ţine de libera apreciere a legiuitorului.

În contextul invocării normelor din cuprinsul Legii nr. 330/2009 care reglementau coeficienţii de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistraţi asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, au susţinut că salariile specialiştilor IT, la fel ca salariile celorlalţi specialişti din sistemul judiciar erau egale, fiind raportate la categoria magistraţilor. Or, discrepanţa apărută ulterior nu a fost argumentată, având doar scopul creării unei discriminări între categorii similare de personal.

În consecinţă, au considerat că şi decizia de încadrare care face trimitere la Cap. II Anexa V din Legea nr. 153/2017, respectiv cea aferentă grilei de salarizare prevăzută pentru grefieri, este nelegală, întrucât, pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, iar majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018 să fie aplicabile şi specialiştilor IT, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

Conform considerentelor relevante din cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-au interpretat dispoziţiile art. 1 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unei discriminări în cauza pendinte şi să procedeze la anularea hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti de reîncadrare a reclamanţilor, precum şi obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care ar fi constatat o încălcare a principiului nediscriminării prin actele administrative adoptate de intimaţii-pârâţi.

Din perspectiva unei situaţii obiective diferite ce ar justifica aplicarea tratamentului diferenţiat au mai arătat că între specialiştii IT şi ceilalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor nu există nicio diferenţă, astfel că aplicarea unui tratament diferenţiat unor situaţii juridice identice este lipsită de fundament.

În final, au criticat recurenţii-reclamanţi susţinerea primei instanţe potrivit căreia plângerea acestora s-ar impune a fi respinsă pe motiv că nu au criticat soluţia de respingere a contestaţiei, apreciind că aceasta este nelegală. Astfel, soluţia de respingere a contestaţiei reclamanţilor ca fiind lipsită de interes putea fi verificată doar de către instanţa de judecată în urma analizării celor două decizii emise de Curtea de Apel Piteşti, lucru care nu s-a realizat, prima instanţă limitându-se să reitereze aspectele cuprinse în hotărârea Colegiului de conducere prin care s-a dispus respingerea contestaţiei.

Pe de altă parte, au susţinut că din cuprinsul plângerii formulate rezultă că au solicitat admiterea acesteia în considerarea faptului că hotărârea atacată a produs efecte juridice pe durata aplicării, actele atacate în cauză nefiind retractate, ci modificate pentru o altă perioadă decât cea în litigiu, în aceste condiţii fiind evident că în temeiul art. 7 din Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 reclamanţii aveau dreptul şi interesul să solicite atacarea actului nelegal, câtă vreme situaţia acestora nu a fost modificată în sensul solicitat.

În opinia recurenţilor, modificarea despre care se face vorbire în cuprinsul hotărârii recurate nu poate fi avută în vedere câtă vreme prin Decizia nr. 26 din 01.03.2018 a Curţii de Apel Piteşti nu s-a dispus, astfel cum au solicitat, reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de Cap. I lit. a) nr. crt. 4, Anexa V din Legea nr. 153/2017, ci, s-a pronunţat cu privire la alte aspecte de natură salarială. Mai exact, prin decizia menţionată curtea de apel a reţinut că sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase va fi acordat după emiterea Hotărârii de aprobare a Regulamentului pentru condiţiile de muncă pentru familia ocupaţională Justiţie, fără a aduce alte modificări cu privire la drepturile sau solicitările lor.

Astfel, prevederile Deciziei nr. 12/2018 referitoare la încadrarea reclamanţilor, sporurile de care beneficiază şi cuantumul acestora au rămas neschimbate, aşa încât interesul lor în atacarea actului administrativ în discuţie rezultă cu puterea evidenţei, deoarece, atâta timp cât această decizie nu a fost revocată în integralitate, aceasta a continuat să producă efecte în privinţa reclamanţilor.

De altfel, Decizia de reîncadrare nr. 26/2018 a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018, solicitând reclamanţii şi prin această contestaţie acordarea drepturilor salariale în conformitate cu prevederile cuprinse în Anexa V, cap. I lit. a), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017.

Pentru toate considerentele prezentate, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii plângerii şi anulării actului administrativ contestat.

4. Apărările formulate în cauză.

În cauză, deşi au fost legal citaţi şi le-a fost comunicată cererea de recurs, intimaţii-pârâţi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Piteşti nu au formulat întâmpinare şi nu au fost prezenţi la termenul de dezbateri.

Pentru termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2021 recurenţii-reclamanţi au depus o cerere prin care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi art. 22 din secţiunea 6, ale Legii nr. 153/2017, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea acesteia, precum şi o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată sub nr. x/2018/a1, iar prin încheierea din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., şi a sesizat Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) Secţiunea 4 şi art. 22 Secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2) art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

La termenul de judecată din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra cererii de suspendare a judecării cauzei şi asupra recursului.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de suspendare a judecării cauzei şi asupra recursului.

5.1. Analizând cu prioritate cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 411 şi art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauza pendinte, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părţilor recurente şi o va respinge în considerarea argumentelor ce succed.

În fapt, prin cererea de suspendare a judecării cauzei recurenţii-reclamanţi au susţinut că în cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate invocate au indicat aspectul conform căruia textele de lege indicate încalcă în mod grav dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituţia României privind principiul bicameralismului, precum şi dispoziţiile art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

Au apreciat că se impune suspendarea soluţionării cauzei până la momentul la care Curtea Constituţională se va pronunţa cu privire la neconstituţionalitatea articolelor menţionate, având în vedere înrâurirea hotărâtoare pe care statuările Curţii Constituţionale din decizia pe care o va pronunţa o va avea asupra prezentului litigiu.

În contextul invocării dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecăţii, au opinat că împrejurările concrete ale cauzei ce vor trebui analizate de instanţă în vederea pronunţării unei hotărâri asupra suspendării judecării cauzei sunt reprezentate de influenţa pe care o poate avea soluţia pronunţată de Curtea Constituţională asupra cauzei de faţă. Aşadar, dezlegarea dată de Curtea Constituţională cu privire la articolele indicate, care stau la baza deciziei de reîncadrare în funcţie, prezintă o pondere majoră atâta timp cât reclamanţii şi-au fundamentat acţiunea pe încălcările dispoziţiilor menţionate.

Astfel, în situaţia în care Curtea Constituţională a României ar constata neconstituţionalitatea articolelor invocate, decizia de reîncadrare în funcţie, precum şi rezoluţiile de respingere a contestaţiei reclamanţilor, vor fi lipsite de fundament legal, impunându-se anularea lor conform acţiunii formulate.

Concluzionând, au arătat că în considerarea influenţei pe care o poate avea hotărârea pronunţată de către Curtea Constituţională cu privire la articolele atacate, se impune suspendarea judecării prezentei cauze.

În primul rând Înalta Curte reţine că, astfel cum au arătat şi recurenţii-reclamanţi, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei a oportunităţii suspendării judecării cauzei, în raport de elemente acesteia. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecăţii cauzei, având în vedere obiectul acesteia, respectiv acţiune în anulare act administrativ privind reîncadrarea reclamanţilor în noile grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, acţiune aflată în faza procesuală a recursului.

Pe de altă parte, este important a se reţine împrejurarea potrivit căreia, în materia sesizării Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii, legiuitorul a prevăzut o soluţie specială şi derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Ca urmare, în realizarea dezideratelor judecăţii cauzei într-un termen rezonabil şi cele derivând din principiul fundamental al legalităţii, opţiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părţii la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei în respectivul litigiu.

Soluţia legislativă menţionată este justificată pe raţiuni subsumate dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO şi art. 6 din C. proc. civ., este proporţională şi asigură un remediu deplin şi eficient în favoarea părţii, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, constând în dreptul de a cere rejudecarea cauzei sale.

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

5.2. Cu privire la recursul ce face obiectul cauzei pendinte, Înalta Curte constată, în urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a sentinţei recurate în raport de criticile invocate de recurenţii-reclamanţi şi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., că recursul reclamanţilor este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

5.2.1. Aşa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, reclamanţii au criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, din dezvoltarea argumentelor expuse de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că aceştia au invocat nemotivarea hotărârii primei instanţe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază.

Concret, recurenţii au invocat încălcarea de către sentinţa de fond a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pe de o parte din punct de vedere al analizării lacunare a motivelor de nelegalitate invocate de aceştia în plângerea formulată, iar, pe de altă parte, din perspectiva lipsei unei analize a apărărilor referitoare la neacordarea creşterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, evidenţiind următoarele aspecte:

- deşi în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate, ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Curtea de Apel Piteşti, în speţă mai multe principii menţionate în cererea de recurs, prima instanţă nu a analizat o parte a acestora într-un mod cuprinzător, iar o altă parte dintre acestea a fost respinsă nemotivat, limitându-se să redea într-o manieră exhaustivă cuprinsul unor texte de lege şi menţionând expres faptul că nu va proceda la analizarea celorlalte apărări ale reclamanţilor;

- nu se poate considera că motivarea sentinţei de fond ar fi temeinică şi suficientă în condiţiile în care prima instanţă nu le-a analizat în mod concret şi punctual fiecare apărare şi argument invocat în susţinerea opiniei că decizia de reîncadrare contestată în cauză încalcă principiile de rang constituţional;

- practica instanţei supreme sub aspectul îndeplinirii cerinţelor motivării unei hotărârii judecătoreşti, exemplificată prin prisma unor considerente din două decizii pronunţate în recurs în anii 2011 şi 2014;

- neanalizarea argumentelor expuse cu privire la nelegalitatea aplicării art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 care prevedeau, începând de la data de 1 ianuarie 2018, creşteri salariale în cuantum de 25%, din perspectiva încălcării de către legiuitorul naţional a obligaţiei de previzibilitate şi transparenţă în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părţi, în contextul factual stabilit, expunându-şi în mod logic, concis şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raţionamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată. În realitate, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la faptul că prima instanţă le-a analizat în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate şi că ar fi redat într-o manieră exhaustivă cuprinsul unor texte de lege, fără a analiza în mod concret şi punctual fiecare argument adus cu privire la încălcarea fiecărui principiu indicat, nu reflectă decât dezacordul părţilor în privinţa acestor argumente, respectiv propria lor viziune în ceea ce priveşte argumentaţia ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluţiei pretinse instanţei de fond, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Pe de altă parte, referitor la susţinerea recurenţilor-reclamanţi privind caracterul netemeinic şi insuficient al motivării sentinţei de fond din perspectiva neanalizării încălcării tuturor principiilor invocate şi a argumentelor expuse cu privire la nelegalitatea aplicării art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 care prevedeau, începând de la data de 1 ianuarie 2018, creşteri salariale în cuantum de 25%, sub aspectul încălcării obligaţiei de previzibilitate şi transparenţă în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale, de către legiuitorul naţional, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenţi neconstituind argumente care să susţină ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

În primul rând, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se cuvine a se aminti că, cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor şi soluţia adoptată.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Independent însă de această chestiune, Înalta Curte observă că din considerentele reţinute de prima instanţă rezultă că aceasta a efectuat controlul de legalitate a actului administrativ contestat în limitele trasate de contextul factual stabilit în cauză, aspectele invocate de recurenţii-reclamanţi în legătură cu neanalizarea apărărilor formulate pe fondul litigiului dedus judecăţii în detrimentul analizării exclusive a soluţiei de respingere a contestaţiei ca lipsită de interes urmând a fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că sentinţa de fond este nemotivată nu poate fi primită.

În plus, faptul că instanţa de fond nu a analizat în cauză pertinenţa principiilor invocate de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată s-a datorat, în principal împrejurării că de aceste linii directoare ale dreptului, reclamanţii s-au prevalat şi în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate cu care instanţa de fond a sesizat Curtea Constituţională, precum şi faptului că, în mare măsură, aceste principii sunt de rang constituţional, iar înlăturarea din fondul normativ al unei norme juridice cuprinsă într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competenţa exclusivă a instanţei constituţionale, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurenţilor potrivit căreia prima instanţă şi-ar fi degrevat obligaţia analizării tuturor argumentelor invocate în sarcina Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, este de observat că analiza principiilor se impunea în faţa instanţei de fond numai cu caracter subsidiar, în situaţiile nereglementate de lege, întrucât conform art. 1 alin. (2) din C. civ., numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenţii determinate.

Or, în speţă, drepturile salariale ale reclamanţilor sunt reglementate prin lege, instanţa de fond analizând şi argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salarială în raport de prevederile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanţe, nu este fondat, împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nefiind aptă să conducă la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă, motivarea sentinţei făcând posibilă formularea de către recurenţi a unor apărări referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pronunţate şi, implicit, exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

5.2.2. Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de părţile recurente din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele ale art. 7 din Cap. VIII Anexa V şi ale art. 38 din lege, precum şi prevederile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispoziţiile legilor anterioare adoptate în domeniul salarizării.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care, prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5), două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci, sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea o astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Din examinarea criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs rezultă că nu s-a relevat încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei norme de drept material în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-reclamanţi au reiterat în faţa instanţei de recurs încălcarea principiului egalităţii în drepturi, principiul drepturilor câştigate, principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, principiul nediscriminării, principiul ierarhizării şi cel al importanţei valorii sociale protejate, însă nu de către instanţa de fond, ci, de către legiuitorul naţional în cadrul mecanismului de stabilire a drepturilor salariale prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017, care a constituit temeiul juridic al Deciziei nr. 12/02.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, de reîncadrare salarială a reclamanţilor şi al Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti nr. 6/12.03.2018, adoptată în soluţionarea contestaţiei reclamanţilor.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ unilateral emis de angajatorul reclamanţilor în temeiul legii, fiind analizată de instanţa de fond legalitatea acestuia din perspectiva respectării normelor juridice edictate pentru valabila sa emitere, constatându-se astfel în mod just că prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti nr. 6 din 12.03.2018 au fost respinse contestaţiile reclamanţilor ca lipsite de interes, cu motivarea că Decizia nr. 12/02.02.2018 a fost modificată integral prin Decizia nr. 26 din 01.03.2018, iar hotărârea Colegiului de conducere contestată a fost motivată corespunzător.

În acest context prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au înţeles să aducă vreo critică soluţiei Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Piteşti de respingere a contestaţiei ca lipită de interes.

Dimpotrivă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că din cuprinsul plângerii formulate rezultă că au criticat această soluţie prin aceea că au solicitat admiterea plângerii în considerarea faptului că hotărârea atacată a produs efecte juridice pe durata aplicării, actele atacate în cauză nefiind retractate, ci, doar modificate pentru o altă perioadă decât cea în litigiu, în aceste condiţii fiind evident că în temeiul art. 7 din Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 reclamanţii aveau dreptul şi interesul să solicite atacarea actului nelegal, câtă vreme situaţia acestora nu a fost modificată în sensul solicitat.

De asemenea, au opinat în sensul că modificarea despre care se face vorbire în cuprinsul hotărârii recurate nu poate fi avută în vedere devreme ce prin Decizia nr. 26 din 01.03.2018 a Curţii de Apel Piteşti nu s-a dispus, astfel cum au solicitat, reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de Cap. I lit. a) nr. crt. 4, Anexa V din Legea nr. 153/2017, acesta fiind motivul pentru care au contestat şi această decizie.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că, în contextul în care un motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat este invocat de reclamanţi pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, neconstituind un motiv al acţiunii acestora şi, cu atât mai puţin, obiect de analiză al primei instanţe, devin aplicabile dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe pentru acest motiv.

Însă, independent de aspectul evidenţiat, luând act de susţinerile părţilor recurente, instanţa de control judiciar reţine că orice demers poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce formulează o cerere, acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Întrucât cauza de faţă are ca obiect anularea Deciziei nr. 12/02.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a dispus reîncadrarea reclamanţilor conform noilor grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, iar prin Decizia nr. 26/01.03.2018 emisă de acelaşi Preşedinte al Curţii de Apel Piteşti, s-a dispus modificarea Deciziei nr. 12/02.02.2018, în sensul reîncadrării şi salarizării reclamanţilor începând cu data de 01.01.2018 conform anexei nr. 2, în mod corect a apreciat instanţa de fond că este lipsit de interes demersul efectuat de reclamanţi prin intermediul contestaţiei formulate, validând astfel raţionamentul intimaţilor-pârâţi.

Împrejurarea că decizia contestată nu a fost retractată, ci, doar modificată, modificare ce nu a vizat perioada în care aceste acte au fost în vigoare şi nu a fost realizată în modalitatea solicitată de către recurenţii-reclamanţi, nu poate justifica interesul legitim al reclamanţilor în contestarea actului considerat nelegal, în condiţiile în care singurul act care a produs efecte juridice începând cu data de 1 ianuarie 2018, în temeiul Legii nr. 153/2017, este Decizia nr. 26/01.03.2018.

Drept urmare, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi din perspectiva interpretării eronate a dispoziţiilor art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, care configurează obiectul acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea drepturilor salariale de către personalul plătit din fonduri publice, instanţa de fond reţinând în mod just în argumentarea soluţiei pronunţate incidenţa acestor prevederi legale.

În acest context, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că nu se mai impunea analizarea argumentelor ce vizau fondul pretenţiilor deduse judecăţii prin prisma legalităţii şi temeiniciei actului administrativ primar contestat în cauză, raportat la soluţia de respingere a contestaţiei ca fiind lipsită de interes, verificarea acestor aspecte neavând, prin urmare, nicio finalitate practică.

În fine, nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia, atâta timp cât Decizia nr. 12/2018 nu a fost revocată în integralitate şi a continuat să producă efecte în privinţa acestora, este justificat interesul lor de a contesta actul în discuţie, în contextul în care şi prin contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 26/01.03.2018 au solicitat acordarea drepturilor salariale în conformitate cu prevederile cuprinse în Anexa V, cap. I, lit. a), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, contestaţie înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

Contrar alegaţiei părţilor recurente, instanţa de control judiciar reţine că aspectul reliefat nu este de natură a justifica menţinerea interesului ca fiind actual, întrucât anularea Deciziei nr. 12/2018 nu are nicio finalitate practică din moment ce nu a mai produs efecte juridice odată ce fost modificată prin Decizia nr. 26/01.03.2018, iar prin contestaţia formulată împotriva acesteia din urmă au fost solicitate aceleaşi drepturi salariale în conformitate cu aceleaşi temeiuri legale, argumentele părţilor pe fondul cauzei fiind analizate în cadrul dosarului precizat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că decizia atacată a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în speţă.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

Totodată, constatând că nu se impune suspendarea judecăţii prezentei cauze în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., va respinge cererea formulată în acest sens de către recurenţii-reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii, formulată de recurenţii-reclamanţi.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 1901 din data de 4 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.