Scope of water management authorization obligations regarding water body hygiene and environmental protection limits

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Administraţia Naţională "Apele Române", solicitând instanţei să dispună: în principal, anularea parţială a Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 198 din data de 06 septembrie 2019, emisă de pârâtă pentru "Barajul şi acumularea Brădişor", în sensul eliminării obligaţiei nr. 7 din capitolul "Titularul autorizaţiei va fi obligat" - "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori", iar, în subsidiar, obligarea pârâtei să modifice actul administrativ emis în conformitate cu dispoziţiile art. 42 lit. h) din Ordinul 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţii hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră, astfel încât obligaţia impusă în sarcina reclamantei să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenţie pentru asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a echipamentelor hidromecanice conform dispoziţiilor legale sus-citate, prin emiterea unei autorizaţii modificatoare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1143 din data de 11 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională "Apele Române".

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1143 din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii în sensul anulării parţiale a Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 198 din data de 06.09.2019 privind Barajul şi acumularea Brădişor, în sensul eliminării din Cap. "Titularul autorizaţiei este obligat", alin. (7), a obligaţiei "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi curăţire de plutitori".

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, a soluţiei adoptate de prima instanţă şi a considerentelor reţinute în sprijinul pronunţării acesteia, că instanţa de fond a interpretat în mod greşit actele normative invocate ca temei juridic în sentinţa pronunţată, respectiv art. 38 din Legea apelor nr. 107/1996, argumentându-şi soluţia pe baza apărărilor formulate de partea adversă, astfel încât este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că, în calitatea sa de administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei în acumulare, reclamanta are obligaţia igienizării luciului de apă.

Or, chiar dacă termenul "administrator" este interpretat literal, contractul de concesiune nr. x/2004 prevede clar calitatea reclamantei de concesionar, precum şi obligaţiile ce-i revin în această calitate, iar trimiterea la art. 11 lit. i) din acest act administrativ, în care este prevăzută obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecţia mediului, ar trebui să fie interpretată de instanţă cu privire la obligaţiile expres prevăzute în cuprinsul legii, dacă există, şi nu ca urmare a presupunerii ca fiind legală a oricăror alte sarcini stabilite de către o autoritate.

Astfel, prima instanţă a ignorat faptul că nu este prevăzută în mod expres în lege sau în Regulamentul de exploatare al Acumulării Brădişor vreo obligaţie expresă privitoare la igienizarea luciului de apă a lacului de acumulare, acest aspect fiind probat prin obiectul contractului de concesiune care nu cuprinde şi luciul de apă, ci, exclusiv construcţiile hidrotehnice (diguri, baraj) şi terenul pe care acestea sunt amplasate, şi anume cuveta lacului.

De asemenea, argumentele instanţei de fond referitoare la caracterul preventiv al obligaţiei contestate şi necesitatea unei bune funcţionări a agregatelor hidrotehnice, precum şi prevenirea poluării cauzate de funcţionarea lor necorespunzătoare, nu pot justifica existenţa obligaţiei în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru acumularea Brădişor, deoarece, tocmai modul de formulare a obligaţiei în discuţie presupune un anumit grad de poluare, iar societatea reclamantă este obligată să intervină pentru curăţarea apei poluate de alte persoane, cu intenţie sau fără intenţie. În consecinţă, a apreciat că nu există acest caracter preventiv la care face trimitere instanţa de fond în argumentarea soluţiei pronunţate.

În plus, a solicitat a se observa că prima instanţă a expus argumente aparent în favoarea societăţii reclamante, însă nu poate da soluţii ca un specialist în domeniu cu privire la funcţionarea în siguranţă a hidroagregatelor, întrucât modul de gestionare a acestora este în mod clar prevăzut în Regulamentul de exploatare iar indicaţiile tehnice prevăd că hidroagregatele funcţionează în siguranţă chiar dacă curăţirea apei se face în frontul de retenţie, adică înaintea intrării apei în central. Aşadar, obligaţia pe care intimata-pârâtă refuză să o modifice sau să o elimine este pusă în practică, fie de subunităţile acesteia din ţară, fie prin modul de funcţionare a ansamblului baraj-centrală.

O altă critică a recurentei-reclamante a vizat aspectul interpretării eronate de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, redate în cuprinsul cererii de recurs, susţinând în acest sens că în temeiul prevederilor invocate societatea reclamantă are obligaţia întreţinerii, reparării sau refacerii lucrărilor de apărare (diguri, baraje) şi a cuvetei lacului de acumulare, în speţă terenul pe care se află digurile, barajul şi albia, conform art. 3.1. din Legea nr. 107/1996, terenurile aflate sub apă şi sub coronamentul barajului fiind asimilate albiei.

Or, deşi din coroborarea acestor prevederi rezultă foarte clar că asupra apei, ca bun al statutului, societatea reclamantă nu intervine, neavând obligaţii expres prevăzute de lege cu privire la apă, care nu i-a fost dată în concesiune sau în administrare, în schimb achitând pârâtei dreptul de folosinţă a apei, instanţa de fond nu a analizat limitele dreptului autorităţii de a stabili obligaţii în sarcina reclamantei şi a făcut abstracţie de legislaţia conexă ce reglementează dreptul de a acţiona al persoanei juridice, limitat la activităţile cuprinse în actul său constitutiv.

Cu privire la respingerea de către prima instanţă a principiului "poluatorul plăteşte" recurenta a susţinut că în mod greşit a fost adoptată această soluţie, apreciindu-se că este nefondată pretenţia reclamantei datorită caracterului său general. Or, niciun act normativ invocat în cuprinsul sentinţei pronunţate ca temei pentru respingerea plângerii reclamantei nu prevede în mod expres obligaţia contestată. În acest sens a solicitat să se constate că toate actele normative la care instanţa a făcut trimitere prevăd posibilitatea ca autoritatea să stabilească şi alte obligaţii, însă, numai sub condiţia respectării legislaţiei în vigoare, legislaţie care nu prevede în mod expres că utilizatorul de apă trebuie să cureţe apa folosită.

În final, a susţinut că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului, aspect neanalizat de către prima instanţă, care a concluzionat în mod eronat asupra netemeiniciei cererii reclamantei.

În sprijinul opiniei exprimate recurenta-reclamantă a invocat şi practica neunitară a pârâtei, susţinând că există unităţi din subordinea administrativă a acesteia care interpretează corect legislaţia şi stabilesc obligaţii, în temeiul aceloraşi acte normative, exemplificând în acest sens Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019 privind Barajul şi lacul de acumulare Malaia, judeţul Vâlcea, prin care Administraţia Bazinală de Apă Olt a impus pentru Hidroelectrica S.A. obligaţia de a acţiona pentru curăţarea frontului de retenţie (frontal deversant şi prize hidroagregate) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, buşteni, etc.) prin colectarea şi transportul acestora în locuri special amenajate.

Pornind de la obligaţia stabilită prin actul administrativ indicat, recurenta-reclamantă a arătat că obligaţia contestată în cauza pendinte transformă obligaţia generală de a păstra apele curate într-o obligaţie particulară impusă societăţii reclamante care are un obiectiv pe cursul de apă şi serveşte unui interes public. În schimb, obligaţia din autorizaţia amintită este adaptată strict pe obiectul de activitate al Hidroelectrica, în baza căruia este obligată să exploateze în siguranţă hidroagregatele şi, în îndeplinirea acestui scop, trebuie să îndepărteze plutitorii din frontul de retenţie, nu de pe întreg lacul de acumulare.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei de fond. În esenţă, intimata a susţinut că obligaţia impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză este în deplină concordanţă cu normele legale în vigoare, argumentele invocate de recurenta-reclamantă fiind dezbătute de către instanţele de judecată şi în alte dosare în care au fost respinse acţiunile formulate de reclamantă. Ca urmare, având în vedere soluţiile pe care le-au pronunţat instanţele naţionale şi care au stabilit că obligaţia de igienizare a luciului de apă se referă la toată suprafaţa lacurilor de acumulare concesionate de Statul român către Hidroelectrica S.A., a înţeles să invoce excepţia puterii de lucru judecat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Relativ la motivul de casare invocat Înalta Curte reţine că, potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă, respectiv art. 34 din Legea apelor nr. 107/1996, din perspectiva reţinerii calităţii de administrator al luciului de apă, a societăţii Hidroelectrica S.A., în justificarea menţinerii obligaţiei stabilite prin actul administrativ contestat în cauză, precum şi sub aspectul neanalizării limitelor dreptului autorităţii de a stabili obligaţii în sarcina societăţii Hidroelectrica, afirmând că nu se poate face abstracţie de legislaţia conexă ce reglementează dreptul persoanei juridice de a acţiona în mod limitat la activităţile cuprinse în actul său constitutiv.

Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante formulate din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine că, pentru a-şi realiza obiectivul de activitate, reclamanta Hidroelectrica S.A. Bucureşti s-a adresat Administraţiei Naţionale Apele Române cu o cerere de eliberare a unei autorizaţii de gospodărire a apelor, în scopul Amenajării hidroenergetice Brădişor, Lacul de acumulare Brădişor din judeţul Vâlcea, obţinând în acest sens Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 198/06.09.2019 privind "Barajul şi acumularea Brădişor". Prin această autorizaţie s-a acordat reclamantei, ca titular de autorizaţie, dreptul de a exploata barajul şi lacul de acumulare Brădişor, de pe cursul de apă Lotru, bazinul hidrografic Olt, pe teritoriul localităţii Mălaia, judeţul Vâlcea.

În cuprinsul autorizaţiei menţionate s-a prevăzut la Capitolul intitulat "Titularul autorizaţiei este obligat", obligaţia societăţii de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori.

Împotriva autorizaţiei menţionate, înregistrată la Hidroelectrica S.A. sub nr. x/07.10.2019, Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a formulat plângerea prealabilă nr. x/31.10.2019, prin care a solicitat revocarea în parte a autorizaţiei, respectiv eliminarea din cuprinsul acesteia a obligaţiei precizate, plângere respinsă conform răspunsului transmis solicitantei cu adresa înregistrată sub nr. x din data de 03.12.2019.

Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a formulat acţiune în anularea actelor emise de pârâta Administraţia Naţională "Apele Române", înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.05.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1143/11.11.2020, recurată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a apreciat, în esenţă, că reclamanta se înscrie în ipoteza reglementată de art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 ca urmare a contractului de concesiune a barajului şi lacului de acumulare Brădişor, nr. 171 din data de 27.12.2004, conform H.G. nr. 2077/2004 pentru aprobarea duratei contractului de concesiune a unor bunuri proprietate publică a statului, care se atribuie Societăţii Comerciale de Producere a Energiei Electrice "Hidroelectrica" S.A. şi că, în calitate de utilizator-deţinător al autorizaţiei de gospodărire a apelor, este obligată să ducă la îndeplinire obligaţia de a asigura igienizarea luciului de apă.

Reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita interpretare şi aplicare a normelor legale reţinute în argumentarea soluţiei pronunţate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, raportat la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond, sub un prim aspect referitor la reţinerea calităţii sale de administrator al apei din lacul de acumulare, prin raportare la contractul de concesiune nr. x/2004, în opinia sa prima instanţă apreciind în mod greşit că în temeiul art. 11 lit. i) din contractul amintit ar avea de îndeplinit şi obligaţia contestată în cauză. Mai exact, partea susţine că trimiterea la art. 11 lit. i) din contractul de concesiune nr. x/2004 unde este prevăzută obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecţia mediului, ar trebui să fie interpretată doar cu privire la obligaţiile expres prevăzute în cuprinsul legii şi nu la orice altă sarcină stabilită de autoritatea pârâtă.

În acest sens a apreciat că, din moment ce nu există în lege sau în Regulamentul de exploatare al acumulării Brădişor vreo obligaţie expresă privitoare la igienizarea luciului de apă a lacului de acumulare, ci, numai construcţiile hidrotehnice (diguri, baraj) şi terenul pe care acestea sunt amplasate, şi anume cuveta lacului, prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile contractului de concesiune, ignorând faptul că acest aspect este probat prin obiectul contractului în discuţie.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale antereferite.

În primul rând, este de observat că potrivit art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată şi completată, "(1) Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii."

De asemenea, art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede: "Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională «Apele Române», prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În egală măsură, O.U.G. nr. 107/2002 prevede că intimata-pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" este instituţia publică de interes naţional care, prin administraţiile bazinale din subordine, deţine un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea publică a statului. În conformitate cu Statutul său aprobat prin H.G. nr. 1176/2002, pârâta coordonează şi răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării, în acest sens fiind autoritatea competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, în scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protejării acestora împotriva epuizării şi poluării.

De asemenea, art. 55 alin. (5) din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că:

"Prin autorizaţia de gospodărire a apelor, cât şi prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalităţile de control tehnic şi mijloacele de intervenţie în caz de incidente, avarii sau accidente şi altele asemenea".

Or, din interpretarea cadrului normativ evidenţiat rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, are atribuţii de monitorizare şi coordonare a activităţilor ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării de către utilizatorii-deţinători ai autorizaţiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăşi să asigure igienizarea luciului de apă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

În acest sens sunt avute în vedere şi prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 conform cărora: "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protecţiei acestora împotriva epuizării şi poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, introduce obligaţia utilizatorului de apă de a solicita şi obţine, atât pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru punerea în funcţiune, "autorizaţia de gospodărire a apelor" ce reglementează funcţionarea şi exploatarea lucrărilor şi activităţilor desfăşurate pe ape sau care au legătură cu apele".

Totodată, art. 6 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/219, privind aprobarea Procedurii şi a competenţelor de emitere, modificare, retragere şi suspendare temporară a autorizaţiilor de gospodărire a apelor, din 23.07.2019, forma în vigoare în perioada de referinţă, prevede că "(1) Emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiţie să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale. (2) De asemenea se pot impune condiţii pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării şi dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea raţională şi monitoringul resurselor de apă, precum şi alte condiţii ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu".

În speţă, prin Contractul nr. x din data de 27.12.2004, de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 298bis din 30 aprilie 2015, Ministerul Economiei şi Comerţului a concesionat recurentei-reclamante Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale Hidroelectrica S.A. bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii (art. 3 alin. (1) din contract).

Obligaţiile concesionarului sunt reglementate în art. 11 din contract, la lit. i) fiind prevăzută "obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate precum: protejarea informaţiilor clasificate, condiţiile de siguranţă în exploatare, protecţia mediului, obligaţiile privind folosirea şi conservarea bunurilor din patrimoniu, regimul special al circulaţiei unor bunuri etc.".

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizaţia de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură şi servicii complexe de gospodărire a apelor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a formulat cererea de eliberare a autorizaţiei de gospodărire a apelor în scopul Amenajării hidroenergetice Brădişor, Lacul de acumulare Brădişor din judeţul Vâlcea, sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 care prevăd că: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligaţia de întreţinere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca şi de întreţinere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor şi a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Or, în contextul factual şi normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că autoritatea pârâtă are competenţa de a emite autorizaţii de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecţiei mediului, din care face parte şi măsura contestată în cauza pendinte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

De altfel, prin obligaţia contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare, precum şi evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Din această perspectivă este de observat că prima instanţă a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, reţinând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunţate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de concedent, şi reclamantă, în calitate de concesionar, contract aprobat prin H.G. nr. 2077/2004.

Faptul că obligaţia de a asigura igienizarea suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare a acumulării Brădişor, nu poate avea drept consecinţă nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsura dispusă este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizaţiei de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecţiei mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

În altă ordine de idei, este de observat faptul că parte integrantă a autorizaţiei de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafaţă, subterane, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate susţine cu suficient temei că obligaţia cuprinsă în autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligaţie care ar depăşi competenţele Administraţiei Naţionale "Apele Române", în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligaţii ce ar depăşi limitele stabilite de actele normative incidente. Aşadar, rezultă fără putinţă de tăgadă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că în condiţiile în care Regulamentul de exploatare şi întreţinere a acumulărilor este un act subsecvent autorizaţiei de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligaţia de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă şi de curăţare de plutitori a fost introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru baraje şi lacuri de acumulare, ca o condiţie necesară funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a calităţii apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante cu privire la condiţiile nelegale impuse de către pârâta Administraţia Naţională "Apele Române", fiind evidente atribuţiile reclamantei în ceea ce priveşte administrarea lacului de acumulare Brădişor, teoria că Hidroelectrica S.A. nu are în domeniul său de activitate efectuarea unor astfel de acţiuni şi că nu poate să îndeplinească activităţi de igienizare a suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori fiind lipsită de suport legal şi doar o consecinţă a propriului demers interpretativ asupra legislaţiei aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor, ci, doar voinţa părţii în sensul soluţiei favorabile spre care tinde prin intermediul prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecinţele reale ale normelor legale amintite, care îi sunt defavorabile.

Pe cale de consecinţă, vor fi înlăturate criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva neanalizării limitelor dreptului autorităţii de a stabili obligaţii în sarcina Hidroelectrica şi a neluării în considerare a legislaţiei conexe ce reglementează dreptul acesteia de a acţiona, prima instanţă procedând în mod corect la verificarea legalităţii obligaţiei stabilite în sarcina părţii reclamante prin raportare la întregul ansamblu normativ incident în materie, inclusiv legislaţia secundară, nefiind identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului administrativ contestat sub aceste aspecte evidenţiate.

De asemenea, nu pot fi reţinute ca întemeiate şi vor fi respinse ca atare nici criticile recurentei-reclamante formulate din perspectiva greşitei aprecieri a caracterului preventiv al măsurii dispuse de către autoritatea pârâtă, având în vedere că "nu este poluatorul luciului de apă al lacului de acumulare, societatea reclamantă fiind obligată să intervină pentru curăţarea apei murdărită de alte persoane", considerând că nu există caracterul preventiv al măsurii dispuse.

Astfel, în referire la principiul "poluatorul plăteşte", invocat de reclamantă, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că partea conferă principiului o accepţiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel naţional şi european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esenţiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea şi remedierea poluării, precum şi costurile pe care aceasta le impune societăţii. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajaţi să evite daunele aduse mediului şi sunt traşi la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activităţile enumerate în anexa a III-a la Directivă, cum ar fi industria energetică, producţia şi prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deşeurilor, producţia de celuloză, hârtie şi carton la scară largă, vopsirea textilelor şi tăbăcăria, producţia de carne, produse lactate şi produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate şi habitatelor naturale (sau o ameninţare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activităţi profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a şi în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijenţă.

Cu alte cuvinte, principiul invocat are în vedere situaţia în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situaţie în care este răspunzătoare pentru acestea şi trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare şi să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activităţile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

În speţă, obligaţia contestată nu are ca scop remedierea lipsei de activitate a autorităţilor cu responsabilităţi în materie, în speţă a intimatei-pârâte conform dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, fiind stabilită în sarcina reclamantei în calitatea sa de beneficiar şi administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare.

Drept urmare, instanţa de control judiciar împărtăşeşte raţionamentul primei instanţe în sensul că aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligaţiei instituite în sarcina societăţii reclamante prin autorizaţia contestată, reţinând în acest sens că actul administrativ contestat nu a fost emis în considerarea faptului că poluarea suprafeţei luciului de apă s-ar datora activităţii societăţii reclamante, ci, aşa cum s-a arătat, în scopul asigurării protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat şi în precedent, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidenţiat în considerentele prezentei decizii.

Aşadar, şi din această perspectivă hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual stabilit.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligaţiei contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligaţia stabilită în sarcina sa prin actul contestat, iar, pe de altă parte, că nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmaţie că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată ar avea caracter vătămător, nesusţinută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalităţii acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că măsura impusă prin autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor şi mediului înconjurător, astfel că susţinerile părţii privind pretinsul caracter vătămător al obligaţiei stabilite în sarcina sa nu poate constitui un motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unei practici neunitare prin raportare la măsura dispusă prin Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019, Înalta Curte reţine că nici acest aspect nu poate constitui motiv de nelegalitate a actului contestat în prezenta cauză.

Astfel, autoritatea pârâtă este abilitată să emită autorizaţia de gospodărire a apelor, dispoziţiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligaţii/interdicţii în vederea asigurării funcţionării normale şi în condiţii de deplină siguranţă a obiectivului, în raport de particularităţile fiecărei situaţii în parte, iar Regulamentul de exploatare ce face parte integrantă din respectiva autorizaţie este aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate concluziona în sensul existenţei unei interpretări diferite a cadrului normativ incident în materie, în situaţii identice, în lipsa oricăror elemente şi dovezi care să susţină această ipoteză.

Or, simpla afirmaţie a recurentei privind interpretarea corectă, de către autoritatea pârâtă, a legislaţiei incidente în materie, care a stat la baza emiterii autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019, evocată prin cererea de recurs şi prin care a susţinut că s-a dispus o măsură adaptată strict pe obiectul său de activitate, nu poate demonstra nelegalitatea actului contestat în cauză, în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligaţia să le administreze partea care a făcut această afirmaţie, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, şi anume Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 198/06.09.2019, prima instanţă reţinând în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine reformarea sentinţa de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile situaţiei deduse judecăţii.

Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă urmează a se reţine că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aceasta a făcut trimitere la jurisprudenţa unitară în materie şi a susţinut că toate argumentele invocate de recurenta-reclamantă au fost dezbătute de instanţele de judecată cu ocazia unor procese ce au avut ca obiect anularea aceleiaşi obligaţii prezente în alte autorizaţii. În acest context, a înţeles să invoce excepţia puterii de lucru judecat, având în vedere soluţiile pronunţate de instanţele naţionale în legătură cu obligaţia de igienizare a luciului de apă.

Or, este de observat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepţie, ci, reprezintă o apărare ce a fost analizată, implicit, în cadrul procesului de examinare a recursului declarat de reclamantă, astfel încât nu se impune pronunţarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, ca o primă observaţie, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, astfel cum a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului reclamantei, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenţii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva sentinţei nr. 1143 din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.