Inadmissibility of appeal against dismissal of arbitral annulment action under prior procedural law
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appellant’s appeal as inadmissible, rendering the Court of Appeal’s civil judgment of February 12, 2021, which had rejected the initial action for annulment, definitive and final, while ordering the appellant to pay the respondents litigation costs. The dispute involved a public infrastructure company challenging an arbitral sentence and a procedural order issued by an international commercial arbitration tribunal, seeking their annulment based on procedural violations and erroneous assessment of evidence. The decisive legal basis was the principle of legality of appeals (Article 457 of the Code of Civil Procedure) combined with the temporal application of procedural law (Article 27 of Law No. 76/2012), which established that because the underlying arbitral proceedings were initiated on June 8, 2016, prior to the legislative amendments allowing appeals against judgments dismissing annulment actions, only appeals against judgments admitting annulment actions were permissible under the law in force at the time of initiation, thereby barring the appellate review of the judgment that dismissed the annulment request.
Legislator headnote
AI generatedart. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ, art. 248 alin. (4) din C. proc. civ, art. 457 alin. (1) din C. proc. civ, art. 613 din C. proc. civ; Inadmissibility of appeal against dismissal of arbitral annulment action under prior procedural law: Intimatele-pârâte A. S.A. şi B. S.R.L. au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului faţă de împrejurarea că această cale de atac nu era permisă de legea în vigoare la momentul iniţierii litigiului; precum şi nulitatea recursului pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate care să permită încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind, în esenţă, că normele de drept substanţial incidente în cauză nu au fost încălcate sau greşit aplicate de către prima instanţă.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. S.A. şi B. S.R.L., acţiune în anulare împotriva sentinţei arbitrale nr. 57 din 18.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 22.05.2019, solicitând instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) teza I, raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., admiterea acţiunii în anulare, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral, cu obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 148 din data de 12 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea în anulare formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B..
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva sentinţei nr. 148 din 12 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a promovat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa trimiterii acţiunii în anulare spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti. În subsidiar, în cazul reţinerii spre rejudecare, a solicitat admiterea acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată, în sensul desfiinţării sentinţei arbitrale nr. 57 din 18.09.2019, pronunţată de dosarul arbitral nr. x/2016.
În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul expunerii succinte a unor chestiuni prealabile referitoare la cadrul normativ care îi reglementează organizarea şi funcţionarea, precum şi obiectul său de activitate, că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, după care a făcut o prezentare generală a contractului în discuţie şi a situaţiei litigioase dintre părţi şi a redat principalele argumente reţinute de prima instanţă în sprijinul soluţiei pronunţate, considerând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de casare invocat a arătat că instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, aceasta le-a încălcat, pe de o parte în sensul că a omis unele condiţii pe care aceste texte le prevăd, iar, pe de altă parte, deoarece a aplicat în mod greşit unele dintre aceste texte.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de fond înţelegerea greşită a aprecierii probelor de către tribunalul arbitral, în condiţiile în care a reţinut că a formulat patru seturi de obiecţiuni la expertiza contabilă efectuată în faţa tribunalului arbitral, deşi, în realitate, a formulat un singur set şi acesta nu a fost trimis expertului desemnat, fiindu-i astfel încălcate dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la egalitate de tratament, prima instanţă înţelegând astfel în mod greşit situaţia de fapt şi aplicând în mod necorespunzător normele de drept material, conform argumentelor prezentate pe larg în cuprinsul cererii de recurs.
4. Apărările formulate în cauză.
Intimatele-pârâte A. S.A. şi B. S.R.L. au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului faţă de împrejurarea că această cale de atac nu era permisă de legea în vigoare la momentul iniţierii litigiului; precum şi nulitatea recursului pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate care să permită încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind, în esenţă, că normele de drept substanţial incidente în cauză nu au fost încălcate sau greşit aplicate de către prima instanţă.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat respingerea excepţiilor invocate ca neîntemeiate, considerând că este admisibil recursul formulat şi întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, conform argumentelor de nelegalitate circumscrise acestuia, astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs şi reiterate prin răspunsul la întâmpinare.
La termenul din data de 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a unit excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului cu fondul acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., şi a reţinut cauza spre soluţionare, în principal pe excepţiile invocate, iar în subsidiar pe fondul recursului.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, excepţie invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantei, în considerarea argumentelor ce succed.
Obiectul cererii de recurs de faţă îl reprezintă sentinţa civilă nr. 148 din data de 12 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea în anulare formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în contradictoriu cu pârâţii A. S.A. şi B. S.R.L.
Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:
"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:
"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."
Din cuprinsul textelor de lege enunţate supra rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.
În cauza de faţă reclamanta a formulat critici cu privire la sentinţa arbitrală nr. 57 din 18.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, precum şi cu privire la încheierea de şedinţă din data de 22.05.2019, solicitând admiterea acţiunii în anularea acestora, în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) teza I, raportate la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral.
Instanţa de fond învestită cu acţiunea în anulare a soluţionat cauza în temeiul prevederilor art. 613 din C. proc. civ., verificând legalitatea actelor contestate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, cuprinse în art. 608 din C. proc. civ., norme speciale aplicabile în materie.
Art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., forma în vigoare în perioada de referinţă, prevede următoarele: "Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii; b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluţiona cauza în echitate", iar alin. (4) al aceluiaşi text, de asemenea forma în vigoare în perioada de referinţă, şi anume 08.06.2016, data formulării acţiunii arbitrale, prevede că "Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".
Aşadar, art. 613 din C. proc. civ. reprezintă temeiul legal care stabileşte normele aplicabile judecăţii acţiunii în anulare în materia arbitrajului, inclusiv condiţiile în care poate fi exercitat recursul împotriva hotărârii prin care curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare.
Din interpretarea textului legal enunţat supra rezultă fără putinţă de tăgadă că numai hotărârile prin care acţiunea în anulare a fost admisă pot fi atacate cu recurs, deoarece, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres calea de atac exclusiv în ipoteza pronunţării unei soluţii de admitere a acţiunii, per a contrario, în situaţia în care acţiunea în anulare a fost respinsă, hotărârile nu se mai înscriu în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) şi alin. (4) din C. proc. civ., şi, ca urmare, nu mai pot fi atacate cu recurs, devenind definitive de la data pronunţării.
În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a analizat cauza pe fond şi a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii în anularea sentinţei nr. 57 din 18.09.2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 22.05.2019, pronunţate de Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2016.
Potrivit art. 24 din noul C. proc. civ.: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu, reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri în funcţie de data începerii procesului. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, care reglementează aplicarea în timp a legii de procedură civilă, "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".
În prezenta cauză Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, învestit la data de 08.06.2016 cu soluţionarea acţiunii în anulare înregistrată în dosarul nr. x/2016, este un organ care desfăşoară activitate de arbitraj, fiindu-i aplicabile prevederile Cărţii a IV-a, Titlul III din C. proc. civ. privind organizarea tribunalului arbitral, precum şi Titlul IV privind procedura arbitrală, această procedură fiind bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi al imparţialităţii în activitatea de arbitraj, conform art. 575 alin. (2) C. proc. civ.
De altfel, caracterul de organ cu activitate jurisdicţională al tribunalului arbitral este recunoscut şi de prevederile art. 554 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, conflictul de competenţă dintre tribunalul arbitral şi o instanţă judecătorească este soluţionat de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
În acest context, este de observat că data iniţierii procesului nu este data introducerii acţiunii în anulare la Curtea de Apel Bucureşti, ci data formulării cererii de arbitraj din 08.06.2016, soluţionată prin sentinţa nr. 57 din 18.09.2019, ce a fost contestată în cauza pendinte.
Ca urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 27 din acelaşi act normativ, conform cărora: "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", din interpretarea acestora rezultând că regimul juridic al căilor de atac este cel reglementat de legea în vigoare la momentul iniţierii procesului, fiind deci aplicabilă întregii proceduri.
În acest sens, Înalta Curte nu poate reţine alegaţia recurentei-reclamante, care susţine că, în cazul în care acţiunea a fost respinsă, nici reclamantul şi nici pârâtul nu au deschisă calea recursului, astfel încât în această situaţie calea de atac nu este dată de lege, ci de judecătorul care este învestit cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, care, prin hotărârea pe care o pronunţă, naşte sau nu dreptul la calea de atac.
Contrar susţinerilor părţii recurente, în speţă este incident principiul legalităţii căii de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ., conform căruia o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege şi, implicit, părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunea instanţei din cuprinsul hotărârii pronunţate referitoare la calea de atac.
Pe cale de consecinţă, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, în ipoteza contrară fiind încălcat principiul legalităţii căilor de atac, precum şi principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de Constituţia României.
Conform art. 634 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".
În aceste condiţii, având în vedere că forma art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., care permite formularea recursului indiferent de soluţia de admitere sau respingere a acţiunii în anulare, este aplicabilă doar proceselor începute la data de 24.03.2017, data modificărilor introduse prin O.U.G. nr. 1/2016, modificată prin Legea nr. 17/2017, în speţă procesul fiind iniţiat odată cu sesizarea tribunalului arbitral din data de 08.06.2016, Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 148 din data de 12 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal ce formează obiectul prezentului recurs, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind definitivă.
Din această perspectivă este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în ceea ce priveşte constituţionalitatea prevederilor art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a unor acte normative conexe, evidenţiindu-se în acest sens Decizia nr. 356/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 947 din 26 noiembrie 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatându-se astfel că dispoziţiile art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Astfel, sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele:
"29. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate reglementează calea de atac deschisă împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curtea de apel în soluţionarea acţiunilor în anularea hotărârilor arbitrale, statuând că sunt supuse recursului hotărârile pronunţate potrivit alin. (3) al art. 613 din C. proc. civ., respectiv hotărârile prin care s-a admis acţiunea în anulare. Această opţiune a legiuitorului este justificată de faptul că admiterea acţiunii în anulare are ca efect apariţia unei noi situaţii juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Dacă acţiunea în anulare este admisă, curtea de apel anulează hotărârea arbitrală şi, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze potrivit legii, trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral sau se pronunţă în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Prin admiterea acţiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanţa superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situaţie".
"30. În schimb, Curtea a constatat că, în cazul respingerii acţiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curţii de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curţii de apel ar însemna că părţile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa lor, pronunţată de o instanţă judecătorească, şi nu de o instanţă arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curţii de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părţile au beneficiat de toate garanţiile oferite de aceasta. Aşadar, incidenţa dispoziţiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între părţi, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluţionarea litigiilor de către o instanţă arbitrală, părţile trebuind să recunoască consecinţele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituţii, inclusiv dispoziţiile procedurale care reglementează condiţiile desfiinţării hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor este să asigure o judecată imparţială, mai rapidă, în care părţile pot fi apărate şi pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituţie, atât timp cât părţile sunt cele care decid prin convenţia arbitrală cu privire la modalitatea de soluţionare a litigiului".
"31. Astfel, normele legale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanţă de judecată prin promovarea unei acţiuni în anulare, iar în situaţia respingerii acesteia, niciuna dintre părţi nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă admiterea acţiunii în anulare plasează părţile pe o poziţie inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândeşte un avantaj prin admiterea acţiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului"."32. Totodată, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii, în exercitarea mandatului său constituţional conferit de dispoziţiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege", şi ale art. 129, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Aşadar, în considerarea anumitor particularităţii, legiuitorul este îndreptăţit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât cea de drept comun. Accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac".
De asemenea, se reţine că prin jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a statuat în mod constant faptul că: "24. (…..) sunt supuse recursului acele hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituţie prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părţile interesate şi Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege" (Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 16.12.2014).
Faţă de cele ce preced, întrucât în speţă este incident principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea acestuia Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinarea formulată în cauză, şi va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantă. Totodată, în raport de soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, nu se va mai proceda la verificarea sentinţei de fond din perspectiva criticilor invocate, analiza acestora fiind de prisos.
Cât priveşte solicitarea intimatelor-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.
Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".
În speţă, reclamanta a promovat calea extraordinară de atac a recursului împotriva sentinţei de fond, iar intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului şi obligarea părţii recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.861,23 RON reprezentând onorariul de avocat dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.
În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".
În aplicarea dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte va admite cererea intimatelor-pârâte şi va obliga recurenta-reclamantă să plătească acestora cheltuielile de judecată efectuate în recurs şi dovedite ca atare, având în vedere că, prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului, recurenta-reclamantă este partea care a căzut în pretenţii în accepţiunea prevederilor legale incidente în materie.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.
În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca inadmisibil, şi va păstra, în consecinţă, sentinţa de fond atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei nr. 148 din 12 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatelor-pârâte suma de 5.861,23 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.