Claimants' appeal held time-barred and defendant's appeal annulled, affirming EUR 5,000 top-up moral damages award.

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 20604 din data 04.07.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi obligarea pârâtului la plata următoarelor despăgubiri: a) Despăgubiri materiale reprezentând echivalentul în RON la cursul BNR din data plăţii, a sumei de 12.584 Euro, constituită din cheltuielile de înmormântare şi cele reprezentând pomenirea defunctei până la şapte ani, conform tradiţiei familiilor creştine, precum şi din costul tratamentului psihoterapeutic prescris părţii prejudiciate A.; b) Despăgubiri morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiica decedatei, A., în echivalent RON la cursul BNR din data plăţii, precum şi câte 50.000 Euro în echivalent RON la cursul BNR din data plăţii pentru fiecare dintre cei patru nepoţi: B., C., D. şi E., reprezentând o încercare de compensare a prejudiciului moral major suferit; precum şi la plata cheltuielilor de judecată şi reprezentare ocazionate de proces.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 433 din 17 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte Decizia nr. 20604/04.07.2019 emisă de pârât, în ceea ce priveşte art. 2 al acesteia, şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească în favoarea fiecărui reclamant dreptul la o despăgubire suplimentară de câte 5.000 euro/persoană (echivalent în RON la curs BNR din ziua plăţii) pentru prejudiciul moral, precum şi la plata acestor sume.

De asemenea, a respins în rest acţiunea, în privinţa despăgubirilor pentru daune materiale şi în privinţa restului despăgubirilor pentru daunele morale, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

3. Recursurile exercitate în cauză.

Împotriva sentinţei de fond nr. 433 din data de 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E., precum şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În argumentarea recursului declarat, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au susţinut, premergător dezvoltării motivelor de recurs, că sentinţa de fond nu le-a fost niciodată comunicată la sediul procesual din Bucureşti, B-dul x, nr. 70-84, unde au solicitat să fie citaţi şi să le fie comunicate toate actele de procedură încă din data de 08.09.2019, conform dovezii pe care au ataşat-o cererii de recurs, instanţa de fond consemnând această modificare în încheierea pronunţată la data de 26 februarie 2020, existentă la dosarului de fond.

Astfel, au arătat că au luat cunoştinţă de redactarea sentinţei de fond la data de 25.01.2022, doar ca urmare a formulării recursului de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (comunicat prin bunăvoinţa unui vecin de la vechiul sediu), iar conţinutul sentinţei recurate le-a fost accesibil la data de 26.01.2022, prin descărcarea acesteia de pe site-ul ROLII.RO.

În consecinţă, au solicitat aplicarea art. 485 alin. (2) raportat la art. 468 alin. (2) din C. proc. civ. şi au reiterat solicitarea de comunicare a actelor de procedură şi în cadrul recursului la acelaşi sediu indicat şi în faţa instanţei de fond.

Cu privire la recursul promovat, au susţinut recurenţii-reclamanţi că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În contextul expunerii detaliate a situaţiei de fapt, a reiterării motivelor de nelegalitate aduse deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a apărărilor formulate în faţa instanţei de fond, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, au arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi nemotivată, în pofida cererilor formulate de reclamanţi şi a probelor administrate de aceştia.

Astfel, deşi a reţinut că apreciază în echitate, a soluţionat cauza într-un mod total inechitabil pentru părţile prejudiciate, refuzând orice motivare a hotărârii pronunţate şi folosind un singur argument referitor la "gradul de rudenie mai îndepărtat", astfel încât nu şi-a întemeiat soluţia pe restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială a părţilor prejudiciate ori raportat la prejudiciile foarte grave cauzate acestora prin decesul victimei, ci, exclusiv din perspectiva unor principii generale, neindividualizate.

Au făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evidenţiind în acest sens Decizia nr. 824/06.04.2016 a secţiei I Civilă, şi au concluzionat că motivarea sentinţei de fond nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului la un proces echitabil, având în vedere că a ignorat criteriile concrete şi dispoziţiile legale aplicabile pentru stabilirea întinderii prejudiciului moral suferit de părţile prejudiciate, invocând motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În continuare, au criticat sentinţa de fond din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1355 din C. civ., arătând că prima instanţă nu a stabilit starea de fapt reală şi nu a luat în considerare normele de drept material în stabilirea prejudiciului moral, limitându-se la aprecierea unui singur element, şi anume gradul de rudenie mai îndepărtat, fără relevanţă în dimensionarea acestui prejudiciu.

În final, recurenţii-reclamanţi au reiterat aspectele de fapt relevante în cauză şi considerentele de ordin teoretic şi practic reţinute în doctrina şi jurisprudenţa în materie, solicitând instanţei de recurs casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa evaluării despăgubirilor morale în raport de toate circumstanţele concrete ale cauzei şi cu aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că sunt îndreptăţiţi la acordarea unor compensaţii reale, care să le aline nu doar suferinţele psihice, ci şi dreptul la integritate psihică şi dreptul la familie.

3.2. Prin cererea sa de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului în fond cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare a susţinut, în contextul unei expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de prima instanţă, că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinare şi cele formulate prin concluzii, considerând că sentinţa de fond este neîntemeiată întrucât instanţa nu a apreciat corect starea de fapt.

Astfel, în primul rând a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un asigurător sau un reasigurător şi că printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi material existent între aceste persoane până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii în viitor a titularului dreptului de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care au creat anterior un mod de viaţă firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane, eventualele sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a pierderii persoanei decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată.

De aceea, cuantumul daunelor morale nu poate fi egalizat de la o cauză judiciară la alta, întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt identice. De asemenea, deşi dispoziţiile art. 1385 din C. civ. prevăd că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care o generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, iar problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, cum ar fi: demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci, ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Or, chiar dacă stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În plus, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge la situaţia îmbogăţirii fără just temei, principiu ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, şi, de asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, consacrând astfel principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Deoarece despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este, prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, categorie juridică cu caracter special, aceasta trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubiră, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete, şi anume legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei, criterii pe care recurentul-pârât a considerat că instanţa de fond nu le-a avut în vedere.

În considerarea acestor argumente, a apreciat că sunt fondate susţinerile sale, ţinând cont de faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, nici prevederile art. 1385 din C. civ., nici principiul echităţii şi al proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, raportate şi la culpa concurentă a victimei în producerea accidentului.

A opinat în sensul că acordarea de daune morale are un caracter reparator şi nu unul compensator şi că, chiar dacă nu a primit de la asigurător despăgubirea respectivă, asiguratul poate exercita împotriva celui vinovat de producerea pagubei acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Totodată, autorul faptei ilicite nu poate fi exonerat de obligaţia de a repara paguba cauzată, invocând existenţa contractului de asigurare, deoarece, pe de o parte acest contract creează raporturi şi produce efecte numai între părţile contractante, în timp ce el este o terţă persoană, iar, pe de altă parte, despăgubirea respectivă poate să nu corespundă valoric pagubei reale, situaţie în care autorul prejudiciului, ţinut la o reparaţie integrală, va trebui să plătească diferenţa.

Or, în cazul asigurărilor RCA, asiguratul este vinovat de producerea evenimentului rutier, fiind cel care răspunde delictual, patrimonial răspunzând asigurătorul, iar legiuitorul stabileşte obligativitatea încheierii acestor tipuri de asigurări prin raportare la impactul social în ceea ce priveşte circulaţia pe drumurile publice.

A mai făcut referire la divizarea prejudiciului în direct şi indirect, pornind de la prevederile art. 1533 din C. civ., care reprezintă norma juridică generală, cu aplicabilitate în întreaga materie a răspunderii civile reparatorii, dând expresie unei legături de cauzalitate care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei răspunderi şi a arătat că prejudiciul direct este acela care se află într-o legătură de cauzalitate bine caracterizată, certă, cu fapta ilicită, fiind urmarea necesară a acesteia, iar prejudiciul indirect este cel care se află într-o poziţie îndepărtată în lanţul cauzal, fiind imposibil de ataşat faptei generatoare de răspundere şi socotindu-se că nu are nicio legătură cu aceasta, neputând constitui o condiţie favorizatoare a concretizării acesteia.

În temeiul acestor argumente a apreciat că nu a fost avut în vedere scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care nu este nici asigurător şi nici reasigurător, scopul înfiinţării acestuia fiind acela de a proteja creditorii de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Ca urmare, Fondul nu poate analiza, în concret, fiecare caz în parte, şi, chiar dacă a adoptat în acest sens o procedură internă, acesta nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, potrivit art. 1350 şi urm. din C. civ., contract în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost şi nu este parte. De asemenea, nu are o bază legală pentru a soluţiona cererile de plată pe cale amiabilă, astfel cum procedează asigurătorii, Fondul administrând banii asiguraţilor pe care aceştia îi cedează din prima de asigurare achitată prin intermediul asigurătorilor.

Aşadar, a apreciat că a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în acest sens, în lipsa unor criterii şi limite legale, la procedura internă stabilită în funcţie de practica instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul promovat de pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraţilor, în cuprinsul căreia au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare cu privire la excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocată de recurentul-pârât la acel termen de judecată, precum şi cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât, excepţie invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului recurenţilor-reclamanţi, excepţie invocată de recurentul-pârât la termenul din data de 24 februarie 2022, precum şi excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât, excepţie invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, Înalta Curte constată că ambele excepţii sunt întemeiate, urmând să le admită în considerarea argumentelor ce succed.

5.1. În referire la recursul recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că demersul judiciar ce formează obiectul cauzei pendinte vizează solicitarea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., pe calea prevăzută de art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, de anulare în parte a Deciziei nr. 20604 din 04.07.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul în RON la cursul BNR din data plăţii, a sumei de 12.584 Euro, constituită din cheltuielile de înmormântare şi cele reprezentând pomenirea defunctei până la şapte ani, conform tradiţiei familiilor creştine, precum şi din costul tratamentului psihoterapeutic prescris părţii prejudiciate A.; respectiv la plata despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiica decedatei, A., în echivalent RON la cursul BNR din data plăţii, precum şi câte 50.000 Euro în echivalent RON la cursul BNR din data plăţii pentru fiecare dintre cei patru nepoţi: B., C., D. şi E., reprezentând o încercare de compensare a prejudiciului moral major suferit; precum şi la plata cheltuielilor de judecată şi reprezentare ocazionate de proces.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte Decizia nr. 20604/04.07.2019 emisă de pârât, în ceea ce priveşte art. 2 al acesteia, şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească în favoarea fiecărui reclamant dreptul la o despăgubire suplimentară de câte 5.000 euro/persoană (echivalent în RON la curs BNR din ziua plăţii) pentru prejudiciul moral, precum şi la plata acestor sume.

De asemenea, a respins în rest acţiunea, în privinţa despăgubirilor pentru daune materiale şi în privinţa restului despăgubirilor pentru daunele morale, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Hotărârile pronunţate în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor sau curţilor de apel sunt atacate doar cu recurs, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

În ceea ce priveşte natura căii de atac a recursului, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că "Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept".

Motivarea recursului se realizează, conform art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (1) din acelaşi Cod, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică.

Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs şi dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenului legal de declarare a recursului, care, aşa cum s-a arătat, este de 15 de zile de la comunicarea hotărârii. Dacă recurentul depune motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, instanţa le va respinge ca tardive şi nu vor fi luate în considerare la analiza legalităţii hotărârii atacate.

Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.

În speţă, în urma verificării regularităţii promovării recursului de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că sentinţa de fond recurată a fost comunicată reclamanţilor la data de 8 februarie 2021, la adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură de la sediul Cabinetului de avocat F., situat în municipiul Bucureşti, B-dul x, nr. 70-84, conform proceselor-verbale de înmânare ataşate la dosarul de fond, din care rezultă că actele au fost depuse la cutia poştală, iar recursul a fost promovat de aceştia la data de 28 ianuarie 2022, data expedierii prin poştă, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de recurs, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, calculat pe zile libere potrivit dispoziţiilor art. 181-183 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată în cauză recurenţii-reclamanţi au susţinut că, deşi au solicitat, încă din data de 8 septembrie 2019, să fie citaţi şi să le fie comunicate actele de procedură la sediul Cabinetul de avocat F. situat în municipiul Bucureşti, B-dul x, nr. 70-84, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din 26 februarie 2020, sentinţa civilă nr. 433 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti nu le-a fost niciodată comunicată la acea adresă, ci la vechiul sediu din strada x, precizând în acest sens că au luat cunoştinţă de redactarea sentinţei la data de 25.01.2022, doar ca urmare a formulării recursului de către intimatul-pârât. Totodată, au arătat că doar în urma accesării din data de 26.01.2022, a site-ului ROLII.RO, au cunoscut şi descărcat conţinutul sentinţei de fond pe care au înţeles să o atace.

Contrar susţinerilor recurenţi-reclamanţi, Înalta Curte constată că actele existente la dosarul cauzei infirmă această ipoteză, comunicarea hotărârii recurate realizându-se, aşa cum s-a arătat în precedent, la adresa Cabinetului de avocat F. din B-dul x, indicată în mod expres a fi adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură.

Aşadar, de la data comunicării sentinţei din 8 februarie 2021 curge termenul de 15 zile în vederea promovării căii de atac a recursului şi, raportat la prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din C. proc. civ., ultima zi în care se putea formula recursul împotriva acestei hotărâri ar fi fost data de 24 februarie 2021, având în vedere zilele nelucrătoare.

Cum menţiunea ştampilei aplicate pe dovada transmiterii recursului, aflată în copie la fila x şi în original la dosar, indică faptul că memoriul conţinând motivele de recurs, împreună cu anexele acestuia, au fost transmise instanţei la 28 ianuarie 2022, iar termenul a început să curgă de la data comunicării hotărârii din 8 februarie 2021, împlinindu-se la data de 24 februarie 2021, se reţine incidenţa în cauză a art. 103 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În acest context, Înalta Curte constată că nu se poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 485 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi, din actele existente la dosar rezultând că recursul acestora a fost depus peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

5.2. Cât priveşte recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta va fi analizat de instanţa de control judiciar, aşa cum s-a arătat în precedent, cu prioritate din perspectiva excepţiei nulităţii, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede că:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

În concret, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

De altfel, în actuala reglementare recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită exclusiv cu analiza conformităţii hotărârii recurate cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Ca atare, motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

De asemenea, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fondul cauzei, deoarece, fiind formulate anterior pronunţării hotărârii atacate, ele reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu era încă pronunţată.

În plus, este de observat faptul că, pentru a determina casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, respectiv a considerentelor de ordin teoretic reţinute de doctrina în materie, ci, dimpotrivă, determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi a raţionamentelor pe care se fundamentează.

În acest context, se constată că recurentul-pârât a indicat expres dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin aceste prevederi fiind vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei deduse judecăţii, dar le încalcă în litera sau în spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textul de lege invocat.

Din această perspectivă Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.

În speţă, argumentele instanţei de fond prin care a prezentat interpretarea dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute, precum şi raţionamentul logico-juridic care a condus la soluţia pronunţată, ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-pârât prin intermediul căii de atac exercitate. În schimb, deşi a invocat dispoziţiile legale ce reglementează motivul de casare referitor la pronunţarea hotărârii cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-pârât nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa sentinţei de fond, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat, critici din care să rezulte în ce constă nelegalitatea hotărârii prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele care au fundamentat-o.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi invocate, de altfel în mod formal de către recurent prin cererea de recurs, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Totodată, se impune a se aminti faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză şi la reiterarea apărărilor formulate în faţa primei instanţe sau la prezentarea unor considerente de ordin general în legătură cu chestiunea dedusă judecăţii, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate primei instanţe, argumentarea criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Întrucât recurentul-pârât nu a formulat, prin raportare la situaţia dedusă judecăţii, nicio critică de nelegalitate în privinţa motivării reţinute de instanţa de fond, nearătând motivul pentru care consideră că au fost interpretate sau aplicate greşit prevederile legale incidente, simpla afirmaţie că la stabilirea întinderii despăgubirii acordate instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1385 C. civ., precum şi principiul echităţii şi al proporţionalităţii, precum şi simpla indicare formală a dispoziţiilor legale care reglementează acest motiv de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În consecinţă, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurentul-pârât nu a invocat veritabile critici de nelegalitate compatibile cu materia recursului, care să poată face posibilă o încadrare a acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanţi ca fiind tardiv formulat şi va constata nulitatea recursului declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva sentinţei nr. 433 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Constată nulitatea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.