Scope of Insurer's Guarantee Fund liability: exclusion of late-payment penalties and litigation costs from statutory insurance claims

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 24581 din 19.10.2020, şi obligarea pârâtului la plata sumelor de 4.546,95 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 941,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 11539/2015, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014; precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 263 din data de 5 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 263 din 5 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea cererii de recurs şi anularea sau modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor de 4.546,95 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 941,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată, sume ce au fost acordate prin sentinţa civilă nr. 11539/2015 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond şi în recurs.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în primul rând, că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

Astfel, a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie, care să prezinte o analiză completă şi nemijlocită a problemelor de drept ridicate în speţă, din care părţile să fie convinse că "s-a făcut dreptate" şi că s-au examinat toate probele administrate. Or, refuzul instanţei de fond de a răspunde cu privire la chestiunile esenţiale ridicate în cauză este contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la art. 6 din CEDO, dispoziţii care instituie obligaţia indicării, atât a situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, dar şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În contextul expunerii unor considerente reţinute în jurisprudenţa CEDO şi în doctrină sub aspectul nemotivării hotărârilor judecătoreşti, recurenta a susţinut că, deşi a învederat instanţei de fond că decizia Fondului de Garantare a Asiguraţilor, contestată în cauză, a fost emisă cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11539/2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, aceasta nu a răspuns acestor critici esenţiale, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

A invocat sub acest aspect decizia nr. 618/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a susţinut că, având în vedere că sumele solicitate prin cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor au fost deja stabilite ca fiind datorate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Fondul are obligaţia de a respecta această hotărâre, în virtutea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al principiului preeminenţei dreptului care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.

De asemenea, a considerat că apărările referitoare la accesorialitatea penalităţilor de întârziere, din perspectiva dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 86/2017 prin considerentele de la pct. 59, care vizau încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, au fost ignorate de prima instanţă, nefiind oferite argumente sub acest aspect, iar în referire la considerentele de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod greşit că acestea nu sunt incidente în cauză, fără să arate în concret care sunt argumentele de natură a justifica această concluzie.

Conchizând asupra aspectelor evidenţiate, a arătat că instanţa de fond nu s-a preocupat de analiza apărărilor formulate de reclamantă în vederea soluţionării complete şi corecte a cauzei, o asemenea manieră de soluţionare a cauzei fiind contrară dreptului intern şi jurisprudenţei CEDO, motiv pentru care a solicitat anularea hotărârii recurate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cadrul aceloraşi critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 430 alin. (2) din acelaşi Cod, apreciind că aceste dispoziţii legale subliniază importanţa dezlegărilor date de instanţa supremă chestiunilor esenţiale deduse judecăţii prin mecanismul hotărârii prealabile şi că aspectele care se bucură de caracterul obligatoriu nu se regăsesc numai în dispozitivul hotărârilor prealabile, acelaşi caracter obligatoriu revenind şi considerentelor decisive care susţin şi explică soluţia din dispozitiv.

Astfel, deşi instanţa de fond a reţinut că nu sunt incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 29/2020, recurenta-reclamantă apreciază că Înalta Curte a dezlegat în mod corect şi complet prin această decizie chestiunea esenţială a includerii penalităţilor de întârziere în categoria creanţelor de asigurare, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele considerate relevante, aflate la paragrafele nr. 123, nr. 124, nr. 127, nr. 128 şi nr. 146 din decizia menţionată. Aşadar, a apreciat că toate considerentele Înaltei Curţi confirmă dezlegarea judicioasă cu privire la noţiunea de creanţă de asigurare, care cuprinde şi penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, alături de despăgubirea/indemnizaţia de asigurare, fiind izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

Concluzionând, a arătat că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ţinând cont de faptul că Decizia nr. 29/2020 pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este obligatorie sub aspectul tuturor problemelor de drept dezlegate, iar nu doar sub aspectul chestiunilor cu privire la care Înalta Curte s-a pronunţat prin dispozitiv, motiv pentru care a solicitat anularea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu valorificarea aspectelor tranşate în mod definitiv prin Decizia H.P. nr. 29/2020.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut, sub un prim aspect, că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2, art. 4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, fiind, prin urmare, nelegală din perspectiva dispoziţiilor legale substanţiale greşit aplicate de prima instanţă, cu consecinţa excluderii nejustificate a penalităţilor de întârziere din categoria despăgubirii/indemnizaţiei datorate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2015, termenul de despăgubire/indemnizaţie datorată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor include suma de bani plătită unui creditor de asigurare, această noţiune nefiind limitată, în opinia recurentei-reclamante, la despăgubirea/indemnizaţia de asigurare, susţinerea conform căreia dobânzile legale şi cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit sunt determinate de atitudinea culpabilă a acestuia, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent, neconstituind un argument valid pentru a justifica excluderea acestor costuri din categoria creanţelor de asigurare, în acest sens fiind interpretate dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi nu cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

În opinia recurentei, din interpretarea sistematică şi gramaticală a prevederilor legale sus-menţionate rezultă că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează plata tuturor sumelor datorate de asigurătorul RCA aflat în insolvenţă, având în vedere că în noţiunea de despăgubire/indemnizaţie este inclusă suma pe care acesta o plăteşte fiecărui creditor de asigurare.

Aşadar, contrar argumentelor instanţei de fond, consideră că prevederile art. 2 alin. (1) raportat la art. 18 din Legea nr. 213/2015 conservă Fondului, nu numai dreptul de a funcţiona ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, acesta având nu numai scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ci şi dreptul de a se subroga în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, şi de a înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reiese din faptul că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, în contextul enunţării prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, a arătat că argumentele primei instanţe în sensul că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, ci, reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală, sunt contrare dispoziţiilor legale citate.

În acest sens a arătat că dispoziţiile Normei aprobate prin ordinul CSA nr. 14/2011, în special cele cuprinse în Titlul III cu denumirea "Contractul de asigurare", reglementează conţinutul contractului de asigurare RCA iar în aceste condiţii, dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) din Normă, iar nu în poliţa RCA emisă de asigurător, atunci şi cheltuielile de judecată reglementate prin art. 26 alin. (1) lit. d) din aceeaşi Normă şi penalităţile de întârziere reglementate prin art. 37 din acelaşi Titlu III denumit "Contractul de asigurare" din Normă, izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o interpretare contrară.

A mai arătat recurenta-reclamantă că, deşi este real că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, această împrejurare nu reprezintă un argument veritabil pentru a conchide că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt reglementate şi nu îşi au sursa în contractul de asigurare RCA, oricare ar fi tipul sau natura unui contract, întrucât părţile au încheiat contractul în vederea realizării prestaţiilor principale, iar nu în vederea plăţii/încasării eventualelor penalităţi sau cheltuielile de judecată.

Concluzionând, a solicitat instanţei să observe faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt reglementate printr-o normă ce face parte din conţinutul contractului de asigurare RCA şi că din această perspectivă ele îşi au sursa în contractul de asigurare, iar nu într-un fapt exterior contractului, fiind creanţe de asigurare garantare de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că sancţiunea penalităţilor şi obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată survin în urma unor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat şi stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere în definiţiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 sau Legea nr. 246/2015. Prin urmare, având în vedere că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare, acestea nu fac parte din creanţele de asigurări definite potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005 şi nu pot fi plătite recurentei-reclamante din fondurile sale.

Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare. În schimb, la termenul din data de 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, a depus la dosar, prin reprezentantul convenţional, concluzii scrise în susţinerea recursului exercitat în cauză.

Prin intermediul acestor concluzii scrise recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată este parţial nemotivată, din perspectiva omisiunii instanţei de fond de a analiza motivul de contestaţie prin care a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în sensul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA; precum şi a omisiunii analizării efectelor prevederilor textului de lege menţionat anterior, considerând că a reţinut în mod simplist că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu ar avea legătură cu raportul de asigurare.

De asemenea, a dezvoltat critici sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi a încălcării art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011; susţinând că hotărârea recurată este contrară dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti şi că a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. şi a fost obligată pârâta B. S.A. la plata sumei de 4574,40 RON reprezentând despăgubiri civile, a sumei de 1596,47 RON penalităţi de întârziere calculate asupra creanţei principale de la 15.03.2013 la 26.02.2014 şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere, calculate în continuare până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 441,95 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi 500 RON reprezentând onorariu curator.

Întrucât B. S.A. a intrat în procedura falimentului, reclamanta s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere înregistrată sub nr. x/16.03.2016, prin care a solicitat aprobarea plăţii despăgubirii conform sentinţei menţionate.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 24581/19.10.2020 prin care a admis cererea de plată cu privire la suma de 4574 RON şi a respins-o în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, cu motivarea că acestea nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment.

Apreciind că raţionamentul Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu este corect şi că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată este netemeinică şi nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva acestei decizii.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, găsind neîntemeiate toate susţinerile formulate în cadrul contestaţiei împotriva Deciziei nr. 24581/19.10.2020. În esenţă, a reţinut că apărarea acesteia se bazează pe o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a constatat că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci, obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asigurătorului falit, pentru recuperarea cărora reclamanta are la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

5.1. Reclamanta a criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, din dezvoltarea argumentelor expuse de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că partea a invocat nemotivarea hotărârii primei instanţe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază.

Concret, recurenta a invocat, pe de o parte, încălcarea de către sentinţa de fond a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea art. 521 alin. (3) din acelaşi act normativ, sub următoarele aspecte:

- hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă a problemelor de drept ridicate în speţă;

- refuzul primei instanţe de a răspunde apărărilor referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi a celor referitoare la accesorialitatea penalităţilor de întârziere din perspectiva dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017;

- greşita reţinere de către prima instanţă a lipsei de incidenţă în prezenta cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susţinerile părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raţionamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În realitate, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă a problemelor de drept ridicate în speţă şi la greşita reţinere de către prima instanţă a lipsei de incidenţă în prezenta cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa acestor argumente, respectiv propria viziune în ceea ce priveşte argumentaţia ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluţiei pretinse instanţei de fond, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Pe de altă parte, referitor la susţinerea recurentei-reclamante privind nemotivarea sentinţei de fond din perspectiva refuzului primei instanţe de a răspunde apărărilor referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi a celor referitoare la accesorialitatea penalităţilor de întârziere din perspectiva dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate neconstituind argumente care să susţină ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

În primul rând, se cuvine a se aminti faptul că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Independent însă de această chestiune, Înalta Curte observă că din considerentele reţinute de prima instanţă rezultă că aspectul autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a fost verificat, de vreme ce titlul de creanţă al recurentei-reclamante, reprezentat de această sentinţă, a fost analizat de instanţă din perspectiva obligaţiilor constând în penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, obiect al pretenţiilor recurentei în cauza pendinte.

Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că B. S.A. nu datorează dobânda legală şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci, această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă, prin sentinţa civilă amintită, a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

De altfel, instanţa de fond a efectuat controlul de legalitate a actului administrativ contestat în limita criticilor invocate de reclamantă prin acţiunea formulată, astfel cum au fost acestea expuse în considerentele de la paginile nr. 3-7 ale sentinţei recurate.

Pe de altă parte, este de observat faptul că sentinţa civilă nr. 11539 din data de 14.09.2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, este dată în contradictoriu cu asigurătorul intrat în faliment şi nu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ. pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat, această concluzie rezultând, implicit, din argumentele primei instanţe expuse în referire la critica părţii privitoare la izvorul penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată şi la natura juridică a acestor pretenţii.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanţe, nu este fondat, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nefiind aptă să conducă la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă, motivarea sentinţei făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

5.2. Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2, art. 4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

În esenţă, chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reţinute, de altfel, şi de către judecătorul fondului, care stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi a considerentelor reţinute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24581/19.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 263 din 05 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.