EU funding payment reductions upheld as res judicata following final non-conformity rulings

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, la data de 29.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, actul administrativ individual constând în "Informare privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 5" emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală Programe Europene, înregistrat cu nr. x/13.07.2015 şi la Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte cu nr. x/14.07.2015, referitor la contractul de finanţare nr. x/22.08.2011, cod SMIS 7887, privind proiectul "Reabilitare şi modernizare infrastructura utilităţi publice urbane, reabilitarea şi modernizarea spaţiilor publice urbane în zona B a zonei de acţiune urbană din municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa" solicitând să se dispună:

1. Anularea în tot a actului administrativ "Informare privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 5" cu privire la pct. 1 şi a actului administrativ "Nota de neconformitate nr. x/26.11.2014", refăcută conform Deciziei nr. 281/08.09.2014 şi, pe cale de consecinţă, anularea reducerii procentuale de 5% aplicată din valoarea contractului nr. x/15.06.2011 încheiat de Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte cu S.C. A. S.R.L. ca nefondată, neîntemeiată şi nelegală.

2. Anularea în tot a actului administrativ "Informare privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 5" cu privire la pct. 2 şi a actului administrativ "Nota de neconformitate nr. x/11.09.2014" şi, pe cale de consecinţă, anularea reducerii procentuale de 100% aplicată din valoarea contractului nr. x/14.02.2011 încheiat de Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte cu S.C. B. S.R.L., în principal ca nefondată şi neîntemeiată şi, în subsidiar, prin aplicarea autorităţii de lucru judecat în temeiul sentinţei nr. 35/05.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal;

3. Anularea în tot a actului administrativ "Informare privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 5" cu privire la pct. 3 şi a actului administrativ "Nota de neconformitate SVAPCI nr. x/26.11.2014" şi, pe cale de consecinţă, anularea reducerii procentuale de 5% aplicată din valoarea contractului nr. x/16.01.2014 încheiat de Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte cu Asocierea S.C. C. S.R.L. ca nefondată, neîntemeiată şi nelegală.

4. Anularea în tot a actului administrativ Decizia nr. 253/02.09.2015, comunicată cu adresa înregistrată la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice cu nr. x/03.09.2015 şi la Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte cu nr. x/08.09.2015, prin care Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a respins contestaţia Unităţii Administrativ-Teritoriale municipiul Târgovişte "în baza aplicării principiului autorităţii de lucru judecat".

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 145 din data de 8 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (M.D.R.A.P.), sub toate capetele de cerere, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 145 din 8 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii introductive şi anulării actelor administrative individuale atacate.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, că prin acţiunea formulată a contestat faptul că prin Decizia nr. 253 din 2 septembrie 2015 contestaţia sa a fost respinsă pe excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cele trei petite ale acţiunii, sub acest aspect subliniind că autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 430 şi următoarele din C. proc. civ., vizează doar hotărârile judecătoreşti, iar nu şi deciziile emise de către autorităţile publice cu activitate administrativ-jurisdicţională.

Din perspectiva reliefată a arătat că excepţia de lucru judecat reprezintă modalitatea procesuală prin care se valorifică efectul negativ al lucrului judecat, excepţie care se invocă în cadrul celui de-al doilea proces, de către partea care are interes să blocheze un nou demers judiciar al reclamantului. Astfel, art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., ale cărui dispoziţii le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, reglementează autoritatea de lucru judecat care reprezintă unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti, împreună cu puterea executorie, opozabilitatea etc.

În ceea ce priveşte efectele autorităţii de lucru judecat a susţinut că acestea se valorifică pe calea excepţiei procesuale, care poate fi invocată ca orice altă excepţie absolută, de către partea interesată, respectiv de către pârât prin întâmpinare, sau de către reclamant, în situaţia în care pârâtul formulează cerere reconvenţională ori de către instanţă din oficiu, în orice stare a procesului, chiar şi în faţa instanţei de recurs.

Or, a susţinut recurenta-reclamantă, Decizia nr. 253/02.09.2015 nu este o hotărâre judecătorească, iar Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nu este o instanţă de judecată, astfel încât invocarea şi susţinerea principiului autorităţii de lucru judecat prin actul în discuţie este netemeinică şi nelegală.

Ca urmare, în contextul în care deciziile emise de către Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene pot fi reformate, invocarea prin actul în discuţie a principiului autorităţii de lucru judecat aduce atingere dreptului la un proces echitabil, prevăzut inclusiv de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, deşi prima instanţă a reţinut că principiul autorităţii de lucru judecat nu poate fi invocat decât atunci când instanţa s-a pronunţat în condiţiile art. 430 din C. proc. civ., nu şi în alte cazuri, prin sentinţa pronunţată aceasta se contrazice şi arată că acest viciu de nelegalitate al deciziei în discuţie nu ar putea conduce la anularea actului, întrucât analiza considerentelor acestei decizii ar fi de natură a conduce la concluzia potrivit căreia contestaţia ar fi fost cercetată pe fond.

Totodată, a arătat că prima instanţă a reţinut că notele de neconformitate prin care au fost aplicate reducerile procentuale în temeiul cărora a fost soluţionată cererea de plată nr. x au fost examinate pe fond în dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată, iar autoritatea emitentă nu a constatat şi sancţionat nereguli noi, ci, s-a limitat să aplice măsurile dispuse anterior, cheltuielile ulterior efectuate şi solicitate la rambursare urmând acelaşi regim juridic.

Însă, în opinia sa, neindicarea în conţinutul deciziei a motivelor de respingere atrage nelegalitatea actului emis, care nu poate fi sancţionată de către instanţa de judecată decât cu anularea actului. Ca urmare, raportat la invocarea principiului autorităţii de lucru judecat prin decizia în discuţie, este lipsită de relevanţă existenţa dosarelor înregistrate pe rolul instanţelor de judecată, deoarece intimatul avea obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia formulată.

În plus, a solicitat instanţei de control judiciar să constate că prima instanţă nu a analizat motivele invocate de reclamantă prin acţiunea introductivă, limitându-se să precizeze că notele de neconformitate au fost atacate în alte dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată. Or, chiar dacă acţiunile ce au format obiectul dosarelor nr. x/2015 şi nr. y/2015 au fost respinse în mod definitiv de către instanţele de judecată, a considerat recurenta-reclamantă că prima instanţă era obligată să-i analizeze cererea.

A concluzionat recurenta-reclamantă în sensul că sentinţa atacată prin cererea de recurs a fost pronunţată de către instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi, de asemenea, că hotărârea în discuţie nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, cuprinzând însă motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În contextul enunţării dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi a celor cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod, recurenta-reclamantă a afirmat că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa, în mod necesar, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei de judecată cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Totodată, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

În aceste condiţii, a considerat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi i-a fost cauzată o vătămare procesuală ce nu poate înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză, ţinând cont de faptul că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu soluţionarea procesului fără a intra pe fondul acţiunii, aspect de natură a justifica dispunerea casării cu trimitere spre rejudecare.

În considerarea motivelor invocate, a solicitat instanţei de control judiciar să dispună: în principal, admiterea cererii de recurs, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, admiterea acţiunii introductive şi anularea actelor administrative individuale atacate.

În drept, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiilor art. 483, art. 486, art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (2) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod corect legalitatea actelor administrative contestate, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgovişte a formulat răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimat ca fiind neîntemeiate. Raportat la susţinerea intimatului potrivit căreia alte acte administrative ce au făcut obiectul altor judecăţi nu pot fi analizate în alt cadru procesual, a menţionat că reclamanta nici nu a solicitat acest lucru, ci, a solicitat instanţei de judecată să constate nelegalitatea şi netemeinicia deciziei atacate şi, în consecinţă, să o anuleze. Totodată, contrar susţinerilor intimatului referitoare la critica privind nemotivarea Deciziei nr. 253/02.09.2015, recurenta-reclamantă a arătat că, în condiţiile în care soluţionarea contestaţiei sale s-a realizat în baza unei excepţii procesuale, în mod evident decizia în discuţie nu conţine motivele pe care se întemeiază, situaţie de natură a atrage nelegalitatea acesteia ce nu poate fi sancţionată de instanţa de judecată decât cu anularea actului respectiv.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reţine că în urma verificărilor efectuate cu privire la derularea contractului de finanţare încheiat pentru proiectul cu titlul "Reabilitare şi modernizare infrastructură utilităţi publice urbane, reabilitarea şi modernizarea spaţiilor publice urbane în zona "A" a zonei de acţiune urbană din municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa", cod SMIS 7887, autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene a constatat încălcarea legislaţiei în materia achiziţiilor publice.

Prin Informarea nr. x/13.07.2015 privind situaţia cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene a menţinut măsura aplicării reducerilor procentuale, după cum urmează: 5 % din valoarea contractului de servicii consultanţă nr. x/15.06.2011, încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgovişte şi S.C. A. S.R.L., comunicată beneficiarului prin intermediul "Informării transmise la cererea de rambursare 4 şi Nota de neconformitate nr. x/26.11.2014"; 100% din valoarea contractului nr. x/14.02.2011, încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgovişte şi S.C. B. S.R.L., comunicată beneficiarului prin "Informarea transmisă la cererea de rambursare 3 şi Nota de neconformitate nr. x/11.09.2014"; 5 % din valoarea contractului nr. x/16.01.2014, încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială şi Asocierea S.C. C. S.R.L., comunicată beneficiarului prin "Informarea de la cererea de plată 1 şi Nota de neconformitate nr. x/24.11.2014".

Împotriva Informării nr. 53828/13.07.2015, privind situaţia cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgovişte a formulat contestaţie administrativă ce i-a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 253/02.09.2015.

În ceea ce priveşte Notele de neconformitate contestate se observă faptul că acestea au fost supuse controlului de nelegalitate.

Astfel, Nota de neconformitate nr. x/26.11.2014 a fost contestată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Ploieşti, acţiunea fiind perimată prin sentinţa civilă nr. 41/01.03.2017, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma respingerii recursului. Nota de neconformitate nr. x/11.09.2014 a fost contestată în dosarul nr. x/2015, cauză în care Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată acţiunea, prin sentinţa pronunţată în rejudecare după casare, nr. 206/29.11.2018, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma respingerii recursului reclamantei ca nefondat.

De asemenea, Nota de neconformitate nr. x/24.11.2014 a fost contestată în dosarul nr. x/2015, cauză în care Curtea de Apel Ploieşti a respins, de asemenea, ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, prin sentinţa civilă nr. 76/23.03.2016 ce a fost menţinută în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgovişte, găsind neîntemeiate toate susţinerile acesteia formulate în cadrul contestaţiei împotriva Informării nr. 53828/13.07.2015 privind situaţia cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală Programe Europene, precum şi împotriva Deciziei nr. 253/02.09.2015, prin care Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice i-a respins contestaţia administrativă "în baza aplicării principiului autorităţii de lucru judecat".

Partea a criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, cuprinzând însă motive contradictorii şi străine de natura cauzei, nelegalitate pretins a fi rezultată în urma reţinerii de către prima instanţă, pe de o parte a anumitor aspecte contradictorii în sensul că, deşi a constatat că principiul autorităţii de lucru judecat nu poate fi invocat decât atunci când instanţa s-a pronunţat în condiţiile art. 430 din C. proc. civ., nu şi în alte cazuri, prin sentinţa pronunţată s-a contrazis şi a arătat că viciul de nelegalitate al deciziei în discuţie nu ar putea conduce la anularea actului, întrucât analiza considerentelor acestei decizii ar fi de natură a conduce la concluzia potrivit căreia contestaţia ar fi fost cercetată pe fond.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă nu i-a analizat motivele invocate prin acţiunea introductivă, limitându-se să precizeze că notele de neconformitate au fost atacate în alte dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, considerând astfel că prima instanţă avea obligaţia să-i analizeze cererea.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat, de altfel, şi de către recurenta-reclamantă, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa nemotivare şi reţinere a unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine motivul de casare invocat.

Ca o primă observaţie, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a susţinut prin cererea de recurs faptul că prima instanţă nu a analizat nelegalitatea Deciziei nr. 253/02.09.2015 din perspectiva nemotivării acesteia.

Instanţa de control judiciar ia act de această critică a recurentei-reclamante, însă, constată că o atare critică este dedusă judecăţii omisso medio, direct instanţei de recurs, neconstituind un motiv al acţiunii sale şi, cu atât mai puţin, obiect de analiză al primei instanţe. În contextul în care un astfel de motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat este invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că sub acest aspect devin aplicabile dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe pentru acest motiv.

Totuşi, distinct de acest aspect, este de observat că recurenta-reclamantă a susţinut nemotivarea Deciziei nr. 253/02.09.2015 în contextul în care soluţionarea contestaţiei sale s-a realizat în baza unei excepţii procesuale, apreciind astfel că în mod evident decizia în discuţie nu conţine motivele pe care se întemeiază, situaţie de natură a atrage nelegalitatea acesteia ce nu poate fi sancţionată de instanţa de judecată decât cu anularea actului respectiv.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că în cuprinsul actului administrativ contestat au fost analizate apărările părţii referitoare la măsurile reducerilor procentuale dispuse prin notele de neconformitate şi sumelor reţinute prin informările privind cheltuielile aferente cererilor de rambursare/plată, autoritatea administrativă reţinând autoritatea de lucru judecat în considerarea faptului că notele de neconformitate au făcut obiectul contestaţiilor administrative formulate împotriva informărilor privind cererile de plată anterioare cererii de rambursare nr. x

Ca urmare, nu se poate susţine cu suficient temei că decizia contestată nu ar conţine motivele de respingere a contestaţiei, alegaţiile părţii formulate din această perspectivă fiind nefondate şi, pe cale de consecinţă, vor fi înlăturate.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea de fond nu a analizat motivele învederate de aceasta prin acţiunea introductivă, însă nu a arătat, în mod concret, punctual, care sunt aspectele pe care hotărârea de fond nu le-a analizat, afirmând doar faptul că prima instanţă s-a limitat la a preciza că notele de neconformitate au fost atacate în alte dosare ce s-au aflat pe rolul instanţelor de judecată.

Or, în condiţiile în care autoritatea administrativă a reţinut prin decizia contestată că notele de neconformitate în discuţie au fost deja contestate în cauze soluţionate în mod definitiv, menţinând astfel măsura reducerilor procentuale, iar instanţa de fond a analizat criticile părţii formulate din această perspectivă, sub aspectul greşitei reţineri a principiului autorităţii de lucru judecat, nu poate fi reţinută ipoteza avansată de recurentă în sensul neanalizării cererii sale, nemotivarea hotărârii sub acest aspect fiind invocată doar formal, fără a fi expuse argumente concrete raportate la considerentele pe care instanţa de fond ar fi trebuit să le reţină în fundamentarea soluţiei pronunţate, simpla susţinere privind neanalizarea apărărilor sale neputând echivala cu argumentarea unor veritabile critici de nelegalitate aduse sentinţei de fond.

De altfel, din considerentele sentinţei atacate rezultă că judecătorul fondului a răspuns criticilor reclamantei referitoare la invocarea autorităţii de lucru judecat de către serviciul soluţionare contestaţii, prin Decizia nr. 253/02.09.2015, inclusiv din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, critică reiterată şi pe calea prezentului recurs supus analizei instanţei de control judiciar.

Cât priveşte pretinsa contradictorialitate a motivării sentinţei de fond, instanţa de control judiciar constată că nici această ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu poate fi reţinută. Faptul că, pe de o parte prima instanţă a reţinut că sunt întemeiate susţinerile reclamantei privind nelegalitatea soluţiei pronunţate în Decizia nr. 253/02.09.2015, de respingere a contestaţiei în baza aplicării principiului autorităţii de lucru judecat, apreciind că acest principiu nu poate fi invocat decât atunci când instanţa de judecată s-a pronunţat în condiţiile art. 430 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a considerat că acest viciu de nelegalitate al deciziei în discuţie nu poate conduce la anularea acesteia întrucât analiza considerentelor acestui act al structurii de soluţionare a contestaţiei este de natură să conducă la concluzia că a fost cercetată pe fond contestaţia reclamantei, nu înseamnă că a pronunţat o soluţie contradictorie.

Dimpotrivă, judecătorul fondului şi-a expus raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă a analizat pe fond contestaţia administrativă formulată, simpla reţinere a principiului autorităţii de lucru judecat nefiind în măsură să conducă la nelegalitatea deciziei contestate.

În fine, deşi recurenta-reclamantă a susţinut ipoteza nemotivarea hotărârii primei instanţe şi din perspectiva conţinerii unor motive străine de natura cauzei, partea nu a arătat în concret care sunt aceste argumente străine de natura cauzei, astfel încât instanţa de control judiciar constată că această critică a fost invocată doar formal şi, ca atare, în lipsa unui suport probator, nu poate fi primită.

Or, în contextul în care prima instanţă a verificat şi a analizat punctual fiecare notă de neconformitate prin raportare la probatoriul administrat în cauză, la dispoziţiile legale incidente, prin prisma apărărilor părţilor, Înalta Curte nu poate valida argumentul recurentei-reclamante că hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci doar motive contradictorii şi străine de natura cauzei, susţinerile părţii formulate din perspectiva acestor ipoteze nesusţinând motivul de casare invocat.

Dimpotrivă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că argumentele reţinute de prima instanţă validează raţionamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei pronunţate, astfel încât ipoteza că sentinţa de fond ar fi nemotivată şi că acest aspect ar echivala cu soluţionarea procesului fără a se intra în fondul acţiunii nu poate fi reţinută, criticile formulate de parte fiind nefondate.

În egală măsură, se cuvine a se aminti faptul că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, aspecte ce rezultă fără putinţă de tăgadă din simpla lecturare a hotărârii primei instanţe şi care, implicit, infirmă susţinerea recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. de către judecătorul fondului.

În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă.

Întrucât prin argumentele aduse de către recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esenţă, eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aceste aspecte vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de către instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a indica însă, în concret, care sunt aceste norme legale pretins a fi fost încălcate de către prima instanţă.

Însă, din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că partea recurentă-reclamantă a înţeles să reproşeze instanţei de fond interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat şi efectele lucrului judecat.

Potrivit art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.", iar art. 431 alin. (1) din acelaşi act normativ, prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Astfel, contrar susţinerilor părţii recurente, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale redate supra. Sub acest aspect, este de observat că prima instanţă a făcut o justă analiză a fiecărei note de neconformitate contestate, în urma verificărilor efectuate, răspunzând susţinerilor reclamantei referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 253/02.09.2015.

Înalta Curte observă, astfel cum susţine şi recurenta-reclamantă, că la data pronunţării deciziei atacate în cauză, contestaţiile formulate de aceasta împotriva reducerilor procentuale stabilite prin notele de neconformitate în discuţie nu erau soluţionate în mod definitiv de către instanţele de judecată, fiind emise doar deciziile de soluţionare a contestaţiilor administrative.

Sub acest aspect prima instanţă a reţinut în mod corect că principiul autorităţii de lucru judecat nu poate fi invocat decât atunci când o instanţă judecătorească s-a pronunţat în condiţiile art. 430 din C. proc. civ. şi nu în situaţia în care structura de soluţionare a contestaţiilor a reţinut acest principiu ca temei al soluţiei de respingere a contestaţiei administrative, această concluzie desprinzându-se fără echivoc din modul în care legiuitorul a reglementat această instituţie în cuprinsul textului legal antereferit.

Noul C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că, dacă în cauză se reţine autoritatea de lucru judecat, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, astfel cum menţionează art. 497 teza finală, coroborat cu art. 498 alin. (2) teza finală, iar pentru a se reţine că o hotărâre are autoritate de lucru judecat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: hotărârea respectivă să fie pronunţată de o instanţă română; să fie pronunţată în materie contencioasă şi să dezlege fondul cauzei. Condiţia ca hotărârea să emane de la o instanţă română se întemeiază pe principiul suveranităţii şi al independenţei, care limitează efectele hotărârilor judecătoreşti la teritoriul statului în care au fost pronunţate.

Aşadar, în condiţiile în care structura de soluţionare a contestaţiilor a susţinut că nu mai poate reveni, revoca sau anula un act administrativ soluţionat definitiv din punct de vedere al căilor administrative de atac şi care a intrat în circuitul civil, în mod corect a reţinut prima instanţă că aceste argumente nu pot fundamenta soluţia de respingere a contestaţiei administrative în baza principiului autorităţii de lucru judecat, aplicarea acestuia fiind apanajul exclusiv al instanţei de judecată şi ataşându-se doar hotărârii judecătoreşti, în acord cu voinţa legiuitorului ce rezultă din textele de lege incidente.

Totuşi, deşi acest principiu al autorităţii de lucru judecat nu poate întemeia soluţia de respingere a contestaţiei administrative, decizia emisă de structura de soluţionare a contestaţiilor nu poate fi anulată pentru acest motiv, în condiţiile în care contestaţia reclamantei a fost cercetată pe fondul pretenţiilor sale, apreciindu-se în acest sens că actul contestat este unul de executare din moment ce nu s-a mai procedat la analizarea procedurii de achiziţie a contractelor de lucrări, fiind menţinute reducerile procentuale stabilite prin cererile de rambursare formulate anterior cererii de plată nr. x, reduceri care au fost doar aplicate la noile cheltuieli contractuale solicitate spre rambursare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a apreciat în mod corect că autoritatea pârâtă a analizat pe fond cererea de plată nr. x formulată de reclamantă, reţinând că prin actul contestat nu au fost constatate şi sancţionate nereguli noi identificate în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene, ci, au fost puse în aplicare măsurile reţinute prin notele de neconformitate contestate, măsuri ce au constat în reduceri procentuale aplicate la valoarea contractelor de servicii sau lucrări, cheltuielile efectuate ulterior şi care au fost solicitate la rambursare urmând, în mod firesc, acelaşi regim juridic.

Or, din moment ce corecţiile aplicate prin notele de neconformitate privesc întreaga valoare a fiecărui contract, iar fiecare cerere de rambursare formulată ulterior trebuie să cuprindă procentul de cheltuieli neeligibile constatate anterior, nu se poate susţine cu suficient temei că nu a fost în mod corect soluţionată cererea de plată nr. x, prin menţinerea măsurilor reducerilor procentuale dispuse conform notelor de neconformitate, care, rămase definitive, trebuiau doar să fie executate.

Sub acest aspect este important a se reţine, în acord cu prima instanţă, că trebuie făcută o distincţie clară între legalitatea stabilirii corecţiilor financiare, care nu se analizează la fiecare cerere de plată, ci, o singură dată, atunci când abaterile şi sancţiunile dispuse privesc întregul contract, şi legalitatea intrinsecă a modului de soluţionare a cererii de plată, care vizează aplicarea corecţiilor financiare stabilite iniţial.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 253/02.09.2015, prima instanţă apreciind în mod corect că prin acest act autoritatea pârâtă a reţinut că legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse au fost analizate prin decizii anterioare, sumele rezultate în urma aplicării reducerilor procentuale nefiind contestate, astfel încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte împotriva sentinţei nr. 145 din 8 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.