Appeal against joint and several fiscal liability of insolvent company shareholder dismissed; tax authority ordered to pay costs
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the tax authorities, thereby upholding the lower court's judgment that annulled the administrative decisions imposing joint and several liability on a shareholder; consequently, the shareholder prevailed, and the tax authorities were ordered to pay litigation costs. The dispute arose from the taxpayer's challenge against two fiscal acts: a decision on the resolution of an administrative complaint and a specific decision engaging his joint and several liability for the unpaid tax debts of an insolvent limited liability company of which he was a member. The core legal issue concerned the interpretation of Article 25(2)(d) of the Fiscal Procedure Code (Law No. 207/2015), specifically whether the mere status of being a shareholder or administrator of an insolvent debtor, combined with alleged passive conduct regarding tax declarations and payments, is sufficient to establish the requisite "bad faith" required to trigger personal liability. The Court held that bad faith must be affirmatively proven by the tax authority through concrete evidence of intentional actions or omissions that caused the non-declaration or non-payment of taxes, and that general presumptions based solely on insolvency and shareholding are legally insufficient to justify such liability.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 101 din Legea nr. 207/2015, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 453 alin. (1) C. proc. civ, Art. 453 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ; Appeal against joint and several fiscal liability of insolvent company shareholder dismissed; tax authority ordered to pay costs: Deşi textul de lege aplicabil în speţă (art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală), în conformitate cu care a fost antrenată răspunderea intimatului- reclamant în solidar cu societatea debitoare, prevede faptul că răspund solidar administratorii sau orice alte persoane, care cu rea-credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de fond consideră, fără temei, că este exclusă reaua-credinţă, motivat de faptul că organul fiscal nu ar fi dovedit şi motivat îndeplinirea acestei condiţii legale.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. CRR-REG-26465 din data de 16.09.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi a Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. DJ 6720 din data de 10.06.2019, acte administrative fiscale emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Craiova, solicitând anularea acestora, cu obligarea în solidar a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 265 din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a admis contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, B. şi S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.
S-a dispus anularea Deciziei nr. CRR-REG-26465/16.09.2019 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi a Deciziei nr. DJ 6720/16.09.2019 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj.
Au fost obligate pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj la plata către reclamant a sumei de 2050 RON cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, criticând-o din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, în sensul că interpretarea dată de către instanţa de fond ar conduce la concluzia că, deşi intimatul - reclamant a fost asociat în cadrul societăţii debitoare, acest lucru nu ar fi produs niciun efect asupra activităţii societăţii întrucât numai administratorul societar răspunde de declararea şi achitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, iar pretinsul dezinteres manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale, în raport cu obligaţiile faţă de organul fiscal şi neîndeplinirea îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, nu dovedesc reaua-credinţă a intimatului-reclamant în nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor bugetare.
Deşi textul de lege aplicabil în speţă (art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală), în conformitate cu care a fost antrenată răspunderea intimatului- reclamant în solidar cu societatea debitoare, prevede faptul că răspund solidar administratorii sau orice alte persoane, care cu rea-credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de fond consideră, fără temei, că este exclusă reaua-credinţă, motivat de faptul că organul fiscal nu ar fi dovedit şi motivat îndeplinirea acestei condiţii legale.
Decizia de angajare a răspunderii solidare a cărei anulare s-a dispus de către instanţa de fond este suficient motivată prin raportare la situaţia de fapt, în condiţiile în care: procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate fără bunuri şi venituri urmăribile nr. x/18.09.2018, emis în conformitate cu dispoziţiile OMFP nr. 585/2005, a fost comunicat debitorului şi acesta nu a înţeles sa il conteste; cea mai mare parte a obligaţiilor fiscale rezultă din declaraţiile depuse de către reprezentaţii societăţii debitoare (3.182.045 RON), restul fiind stabilite prin Decizia de impunere nr. x/19.11.2018 şi decizia de calcul accesorii nr. x/20.11.2018 (1.075.348 RON); nu au fost stabilite în mod corect cheltuielile de protocol deductibile, au fost înregistrate cheltuieli fără documente justificative, a dedus nelegal TVA şi nu a declarat corect sumele de plată/de recuperat lunar la organul fiscal.
Din interpretarea art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală rezultă că răspund solidar administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale, aceste condiţii fiind dovedite de către organul fiscal aşa cum rezulta în mod clar din probele administrate la fond.
Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, reaua - credinţă a fost dovedită prin conduita pasivă a intimatului-reclamant manifestată în sensul nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat şi permiterea acumulării de majorări/dobânzi/penalităţi de întârziere, deci majorarea sumelor de plată datorate bugetului de stat şi posibilitatea ca societatea să devină insolvabilă.
Cu toate ca intimatul-reclamant, în calitate de asociat al societăţii debitoare, avea cunoştinţă că debitoarea înregistra obligaţii restante faţă de bugetul general consolidat al statului, nu a prezentat nicio dovadă prin care să demonstreze că a întreprins demersuri pentru achitarea obligaţiilor bugetare în totalitate, astfel că, în interpretarea/aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, pasivitatea acestuia demonstrează reaua-credinţă în declararea şi achitarea obligaţiilor fiscale.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, intimatul reclamant se face răspunzător de faptul că a încălcat prevederile art. 101 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd obligaţia de a declara şi achita la organul fiscal impozitele taxele şi contribuţiile datorate bugetului general consolidat al statului.
Atragerea răspunderii administratorului în solidar cu societatea debitoare este justificată în condiţiile în care cu rea credinţă nu au dispus plata creanţelor fiscale, faptă ce încalcă dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2050 RON, la a căror plata au fost obligate pârâtele în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., consideră că în mod neîntemeiat instanţa de fond a obligat instituţiile pârâte la plata acestora.
În general, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.
Art. 453 C. proc. civ. instituie prezumţia de culpă procesuală a celui care cade în pretenţii, în sensul că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
Solicită ca instanţa de recurs să constate că instituţia recurentă a emis actele a căror anulare s-a dispus cu respectarea legislaţiei naţionale şi ale Uniunii Europene.
Prin urmare, cum cheltuielile ocazionate de prezentul proces nu au fost făcute din culpa exclusivă a instituţiei, consideră că nu trebuie să suporte aceste cheltuieli, instituţia nefiind în culpă procesuală.
Raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., în condiţiile în care se va reţine totuşi culpa procesuală a recurentelor-pârâte, consideră că se impune ca instanţa de recurs să dispună reducerea cuantumului acestor cheltuieli.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtelor ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinică şi legală, considerând că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente şi a interpretat în mod corect probatoriul administrat în cauză. În referire la criticile privind cheltuielile de judecată a invocat Decizia nr. 3/20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că proporţionalitatea acestor cheltuieli nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJ6720/10.06.2019, emisă de AJFP Dolj, s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) şi alin. (2)1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat, cu societatea debitoare S.C. C. S.R.L, în limita sumei de 4.257.391 RON, compusă din suma de 1.075.346 RON stabilită suplimentar prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/19.11.2018, după deschiderea procedurii insolvenţei societăţii debitoare, şi din suma de 3.182.045 RON reprezentând obligaţii fiscale declarative, cu scadenţă începând cu anul 2014.
În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reţinut ca S.C. C. S.R.L datora, la data de 17.09.2018, obligaţii fiscale in suma totala de 3.139.128 RON, iar valoarea bunurilor şi veniturilor urmăribile era inferioară valorii acestor obligaţii fiscale restante, astfel încât a fost declarată starea de insolvabilitate, conform Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/18.09.2018, şi că din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/19.11.2018 a rezultat că societatea nu a respectat reglementările legale în vigoare referitoare la regimul deducerilor şi declararea corectă a sumelor lunare referitoare la TVA de plată/recuperat, ceea ce pune în evidenţă reaua credinţă a reprezentanţilor societăţii.
Sub aspectul condiţiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;
e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".
Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite următoarele condiţii: identificarea în concret a acţiunilor sau inacţiunilor care au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţilor fiscale; dovedirea împrejurării, esenţiale, că aceste fapte au fost săvârşite cu rea-credinţă şi a legăturii de cauzalitate dintre fapte şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.
Or, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acţiunile sau inacţiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, S.C. C. S.R.L, a obligaţiilor de declarare şi/sau neachitare la scadenţă a sarcinilor fiscale.
Declararea stării de insolvabilitate şi simpla deţinere a calităţii de asociat sau administrator nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaţilor, fiind obligatoriu de îndeplinit şi alte condiţii, respectiv reau-credinţă şi legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.
În cazul de faţă, însă, astfel cum judicios şi judecătorul fondului a remarcat, decizia de antrenare a răspunderii solidare specifică doar că societatea are datorii faţă de bugetul consolidat al statului şi că "faptul că înregistrările în contabilitate nu au fost conforme cu reglementările legale în vigoare, pune în evidenţă reaua credinţă a reprezentanţilor societăţii S.C. C. S.R.L în ceea ce priveşte nedeclararea, respectiv neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale"
În condiţiile în care pentru instituirea răspunderii personale a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana reclamantului, căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar, fără nicio motivare efectivă, că a acţionat cu rea credinţă în nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale.
Or, reaua credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.
Se constată, aşadar, că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise şi certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. În dovedirea relei credinţe, aspectele de fapt au o importanţă capitală, or, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situaţia de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre nişte obligaţii fiscale cuprinse în cadrul unui raport de inspecţie fiscală, rezultând că simplul fapt că acestea nu au fost achitate în termenul legal a determinat organul fiscal să angajeze răspunderea solidară a reclamantului ca asociat al societăţii.
Pe de altă parte, din cuprinsul deciziei contestate în speţă de intimattul-reclamant, rezultă că societatea debitoare a beneficiat de mai multe eşalonări la plată a obligaţiilor fiscale, iar de-a lungul timpului organele fiscale au luat diverse măsuri pentru executarea creanţelor, respectiv au fost emise popriri pe conturile societăţii şi ale unor terţi, a fost dispusă măsura sechestrului asigurator asupra unor bunuri şi au fost organizate licitaţii pentru valorificarea acestora, s-a încheiat un contract de ipotecă mobiliară autentificat prin încheierea din 1483/4.04.2017, aşa încât nu se poate reţine că a existat o pasivitate a reclamantului în ceea ce priveşte situaţia obligaţiilor fiscale.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveste fapta ilicita şi reaua credinţă, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) şi alin. (2)1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată în concordanţă cu dispoziţiile legale.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societăţii debitoare şi calitatea de asociat a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condiţiile anterior menţionate, cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credinţă, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligaţia de a dovedi reaua-credinţă.
Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente şi concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, folosind doar prezumţii.
Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelora pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.
Or, în cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Nici argumentul suplimentar adus de organul de control, prin decizia administrativă emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, respectiv "conduita pasivă" a reclamantului manifestată în sensul nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat şi permiterea acumulării de majorări/dobânzi/penalităţi de întârziere, nu poate fi reţinut, în condiţiile în care nu s-a dovedit reaua credinţă a acestuia, această "conduită pasivă" nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată prin analiza completă a materialului probator administrat şi prin interpretarea şi aplicarea judicioasă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată pentru că nu se află în culpă procesuală, în primul rând pentru că în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. partea care a pierdut procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată indiferent de atitudinea sa procesuală în cursul judecăţii, cu excepţia recunoaşterii pretenţiilor reclamantului la primul termen de judecată, în condiţiile art. 454 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, pentru că norma legală nu face nicio distincţie referitoare la tipul cheltuielilor, fiind suficient ca acestea să fie efectuate în cursul şi în interesul procedurii judiciare.
În ceea ce priveşte solicitarea de reducere a acestor cheltuieli, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 3 din 20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a statuat că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..", motiv pentru care această critică nu poate fi primită.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs
Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reţinând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 din C. proc. civ. şi o va admite.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 265 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele-pârâte să achite intimatului-reclamant A. suma de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.