State guarantee fund's challenge to order compelling compensation decision rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.11.2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, înregistrată la FGA în data de 16.05.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2492 din 29 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, fiind obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire formulată de reclamantă şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în data de 16.05.2017 sub nr. x.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a susţinut că sentinţa recurată este nulă, având în vedere că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în încheierea de şedinţă pronunţată la data de 15.05.2018, instanţa a reţinut atât nelegala citare a părţilor, cât şi faptul că la apelul nominal nu au răspuns părţile. Cu toate acestea, este reţinută prezenţa consilierului juridic al pârâtei, care pune concluzii pe probe şi pe fondul cauzei.

Or, dacă în ceea ce priveşte prezenţa părţilor la dezbateri, se poate considera că menţiunile privind absenţa părţilor este o eroare, nu acelaşi lucru se poate prezuma şi în ce priveşte procedura de citare. În măsura în care se constată că pentru termenul din 15.05.2018 procedura de citare cu reclamanta nu a fost legal îndeplinită, solicită să se dispună anularea sentinţei civile nr. 2492/29.05.2018.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că a stabilit arbitrar un termen şi discriminând petenţii care au depus cereri anterior intimatului din cauză, dar care nu s-au adresat instanţei de judecată pentru soluţionarea cererii. A se supune legii înseamnă că judecătorul trebuie să aplice legea, chiar dacă apreciază că legea sau hotărârea rezultată în urma aplicării legii este nedreaptă.

La momentul adoptării Legii nr. 213/2015, în cadrul forului legislativ au existat discuţii privind aplicarea unui termen de soluţionare a petiţiilor ce îi sunt adresate şi, având în vedere termenul restrictiv de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului înlăuntrul căruia creditorii de asigurări pot sesiza cu cereri de plată, precum şi diversitatea de situaţii concrete legate de numărul de poliţe emise de asigurătorii faliţi, s-a preferat, în mod conştient, să nu se stabilească un termen de soluţionare a cererilor de către Fond.

Aşa fiind, în cazul Legii 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluţionare a petiţiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conştientă a unor situaţii care, obiectiv, fac imposibilă soluţionarea tuturor petiţiilor ce îi sunt adresate într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul şi nu dreptul creează realitatea.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin practicaua prezentei decizii, instanţa a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că aspectul existenţei unor erori materiale strecurate în încheierea de şedinţă din 15.05.2018, care face parte integrantă din sentinţa recurată, poate face obiectul unei cereri de îndreptare, iar nu de recurs, de vreme ce dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ. impun obligativitatea procedurilor de îndreptare, lămurire şi completare a hotărârilor pe căile prevăzute de art. 442-444 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., procedura de citare a părţilor fiind legal îndeplinită la termenul de judecată din data de 15.05.2018.

Astfel, la primul termen de judecată din data de 27.03.2018, instanţa apreciind că procedura de citare cu pârâtul a fost viciată, s-a dispus reluarea procedurii de citare cu acesta, cauza fiind amânată pentru termenul din 15.05.2018, reclamanta având însă termen în cunoştinţă.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 175 C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. Ori, recurentul nu a demonstrat o vătămare proprie în legătură cu această neregularitate.

De altfel, din perspectiva interesului ocrotit prin dispoziţiile legale enunţate, nulitatea fiind relativă, poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte fondul disputei judiciare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor susţine, în esenţă, citând dispoziţiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care sa soluţioneze cererea intimaţilor-reclamanţi.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimaţilor - reclamanţi şi nu poate constitui un motiv care să golească de conţinut drepturile acestora.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci şi celei administrative sau execuţionale.

Termenul rezonabil constituie şi o garanţie a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deşi nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activităţii autorităţilor publice.

Astfel, soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără însă a prelungi procedura sine die.

În altă ordine de idei, împrejurarea că, după judecarea cauzei în primă instanţă, recurentul-pârât a emis decizia de soluţionare a cererii de despăgubire constituie o conformare de bună voie la obligaţia stabilită prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

Prin urmare, neidentificându-se motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2492 din 29 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2021.