Recognition of compensation rights for pre-1945 ethnic persecution victims: sufficiency of witness statements and non-official documents to prove forced displacement under Law No. 189/2000

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 ianuarie 2004, reclamanta D.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 8736/8097 din 24 octombrie 2003, emisă de pârâtă și emiterea unei noi hotărâri prin care să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că a făcut dovada, că s-a refugiat împreună cu familia, din Basarabia, în două etape, în 1940, când avea vârsta de 4 ani și apoi, în 1944, când avea 7 ani, astfel că hotărârea prin care pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor stabilite de Legea nr. 189/2000, este nelegală.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 432 din 3 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să-i stabilească reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 și 1 septembrie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2003.

Instanța, în motivarea soluției, a reținut că reclamanta a făcut dovada încadrării în situația prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 și al art. 61 din Legea nr. 319/2002, în cauză fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, respectiv ale art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului a susținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada cu acte oficiale, a persecuției invocate, conform prevederilor art. 4 din H.G. nr. 127/2002.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu critica formulată, cu actele dosarului și normele legale incidente, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice.

Dovada încadrării în situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din certificatul de naștere al reclamantei rezultă că aceasta s-a născut la 21 mai 1936, în localitatea Chebabcea - U.R.S.S., fiind fiica lui D.C. și D.M., iar din declarația martorei A.V. rezultă că reclamanta, împreună cu familia, părinții și sora, s-a refugiat în septembrie 1940, din Basarabia - Vlădiceni, în România, comuna Greci, județul Tulcea, unde a stat până în septembrie 1941, după care s-a reîntors în Basarabia, iar în septembrie 1944 s-au refugiat din nou în România, comuna Slatina, județul Timiș, de unde nu s-au mai reîntors în Basarabia, iar în anul 1945, reclamanta a fost internată în sanatorii.

Data nașterii reclamantei, cele două etape ale refugiului se reflectă și în mențiunile din carnetul de muncă al tatălui acesteia, preot, D.C.

În plus, din declarațiile autentificate ale martorilor R.V. și M.G., ulterioare datei emiterii actului administrativ contestat, rezultă, de asemenea, data nașterii reclamantei, precum și cele două perioade ale refugiului acesteia, astfel că pârâta avea posibilitatea ca pe baza dovezilor depuse ulterior de reclamantă, să procedeze la revizuirea hotărârii contestate.

În consecință, în raport cu cele ce preced, se constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, se va respinge ca atare.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească intimatei-reclamante, suma de 3.000.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 432 din 3 martie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Obligă pe recurenta Casa de Pensii a municipiului București să plătească reclamantei D.E., suma de 3.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2005.