Dismissal of Judicial Inspection challenge upheld; disciplinary complaint closure affirmed.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare nr. C20-678 emis de inspectorul-sef al Inspecţiei judiciare din C.S.M. si a rezoluţiei de clasare nr. 585/A din data de 20.02,2020 emisă în dosarul nr. 20-51 şi comunicată la data de 23.02.2020 prin care a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiilor de clasare şi trimiterea cauzei pentru completarea verificărilor pentru încălcările legale ataşate mai sus.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 603 pronunţată la data de 20 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la CSM în vederea efectuării cercetărilor privind abaterile disciplinare a judecătorului de cameră preliminară în conformitate cu dispoziţiile stabilite de procedura civilă.

În motivarea recursului, a arătat în esenţă că potrivit plângerilor adresate la CSM şi Curtea de Apel n-a pretins că este vorba de o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. A arătat că judecătorul de cameră preliminară a încălcat evident dispoziţiile legale de drept procesual cu efect asupra vătămării recurentului care nu poate fi remediată prin nicio altă cale de atac.

Susţine recurentul că entităţile sesizate prin plângerile recurentului aveau obligaţia să verifice dacă judecătorul a încălcat sau nu dispoziţiile legale de drept material şi procesual şi nu despre independenţa şi inamovibilitatea acestuia.

Arată recurentul că de la data de 07.04.2018 când s-a emis ordonanţa de începere a urmăriri penale "in rem" şi până la data clasării plângerii din 30.05.2019 nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală, şi cu toate acestea prin ordonanţa de clasare s-a reţinut că fapta nu există.

Judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din 07.10.2019 pronunţată în dosarul civil nr. x/2019 al Judecătoriei Tulcea în baza operaţiunii specifice activităţii de judecată a dispus respingerea plângerii şi constatarea că ordonanţele sunt temeinice şi legale pentru că fapta nu există.

Judecătorul de cameră preliminară n-a constatat că organul de urmărire penală n-a efectuat niciun act de urmărire penală în perioada 07.04.2017 - 20.12.2018 însă a apreciat că inexistenţa faptei este determinată de aspecte ce ţin de încheierea procesului-verbal de contravenţie şi care pot face obiectul unei plângeri contravenţionale aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 31 din O.G. nr. 2/2001.

Susţine recurentul că în pofida dovezilor neechivoce ce rezultă din procesul penal nr. 1375/P/2017, în sensul că urmărirea penală n-a fost deloc efectuată judecătorul de cameră preliminară validează ordonanţele de clasare deşi sunt esenţial nelegale.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. "persoana vătămată are dreptul de a fi ascultată", iar încălcarea acestui articol reprezintă nerespectarea urmării penale cu consecinţa abaterii disciplinare conform dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Nu se poate acredita ideea că plângerea penală reprezintă o veritabilă plângere contravenţională aşa cum susţin procurorii şi judecătorul de cameră preliminară.

Conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale persoanele implicate într-o procedură penală au dreptul la desfăşurarea procedurilor într-un termen rezonabil în scopul protejării acestora contra lentoarei excesive a procedurilor ca o garanţie să asigure că justiţia este administrată fără întârzieri ce i-ar putea afecta credibilitatea şi eficienţa. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal se identifică cu dispoziţiile art. 8 din C. proc. pen. potrivit cu care "organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi a subiectului procesual astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni şi într-un termen rezonabil".

Abaterile de drepturile recurentului şi a caracterului echitabil şi termenului rezonabil reprezintă tot atâtea abateri disciplinare care pot fi teoretic catalogate drept abuzuri în serviciu.

Susţine recurentul că aceste critici se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Abaterea disciplinară apreciată de instanţa de control judiciar se circumscrie după cum urmează: pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări a normelor de drept material sau procedural care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor încheiate de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală. Încălcările normelor de drept procesual sunt: în perioada 07.04.207 - 30.05.2019 urmărirea penală n-a fost efectuată de organele de urmărire penală; în camera preliminară constatând că nu s-a efectuat urmărirea penală avea obligaţia de a desfiinţa cele două ordonanţe de clasare şi a trimite cauza la procuror pentru a dispune efectuarea urmăriri penale; judecătorul de cameră preliminară nu putea să identifice plângerea penală cu cea de plângere contravenţională; acelaşi judecător nu avea dreptul să pretindă că "fapta nu există" în condiţiile în care nu s-a efectuat urmărirea penală; încheierea din 07.10.2019 întocmită de judecătorul de cameră preliminară este lovită de nulitate întrucât i-au fost încălcate drepturile persoanei vătămate/; obligaţia judecătorului de a se supune în faţa legii cu respectarea normelor de procedură a fost denaturată contravenind considerentelor Deciziei CCR nr. 588/19.06.2007.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părţi şi continuând cu nesemnarea cererii reconvenţionale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincţie în această privinţă. Casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru acest motiv de recurs se poate obţine însă în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cât şi faptul că termenul rezonabil şi caracterul echitabil al procesului penal se identifică cu dispoziţiile art. 8 din C. proc. pen. nu pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr. C20-678 emis de inspectorul-sef al Inspecţiei judiciare din C.S.M. si a rezoluţiei de clasare nr. 585/A din data de 20.02.2020 emisă în dosarul nr. 20-51 şi comunicată la data de 23.02.2020.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de Apel este corectă fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei la situaţia de fapt din dosar.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurentul a sesizat organul de inspecţie judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi t) din Legea 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Înalta Curte aminteşte că prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, şi nu se poate reproşa instanţei de judecată neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Aşa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curţii Constituţionale, verificările ce pot fi efectuate de inspecţia judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

În acord cu instanţa de fond, reţine şi Înalta Curte că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor inspecţiei judiciare, care, în cadrul procedurii răspunderii disciplinare a judecătorilor reglementată de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu are posibilitatea legală de a reanaliza, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia încheierea din data de 07.10.2019 a Judecătoriei Tulcea pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi toate măsurile procesuale luate de completul de judecată în acest dosar.

Stabilirea situaţiei de fapt în baza probatoriului administrat în dosarul x/2019 al Judecătoriei Tulcea în care s-a pronunţat încheierea din 07.10.2019, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată ce fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti şi nu pot face obiectul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară în baza competenţelor prevăzute de Legea nr. 317/2004 referitoare la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

Actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin 124 alin. (3) din Constituţie, art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor în conformitate cu care " Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.".

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de prevederile legale sus menţionate, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Cu referire la abaterea reglementată de dispoziţiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate.

Conform art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;

Constată Înalta Curte că în mod judicios s-a constatat că sunt nefondate susţinerile recurentului reclamant privind existenţa unor situaţii de incompatibilitate în care s-ar fi aflat dna judecător B. întrucât a avut calitatea de procuror anterior dobândirii calităţii de judecător.

Din verificările efectuate de inspectorul judiciar s-a reţinut că dna judecător nu a formulat cerere de abţinere nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., şi de asemenea, nu a rezultat nici alte indicii privind o nerespectare a îndatoririi de a se abţine de către judecător ştiind că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa în soluţionarea cauzei ce au format obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Tulcea de către dna judecător B..

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 603 din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2022.