Fiscal warehouse authorization refusal: 60-day processing deadline suspention due to incomplete documentation and timing of newly imposed tax debt conditions

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (în reorganizare) şi înregistrată sub nr. x/2019 la Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 1 si 2 din Legea nr. 554/2004 actualizată, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 18/06.12.2018 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific de soluţionare a plângerii prealabile formulată împotriva Deciziei nr. 2 din 27.09.2018 de respingere a cererii de autorizare antrepozite fiscale nr. 5486 din data de 24.07.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 187/2019 pronunţată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia în contencios administrativ şi fiscal ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar provizoriu B., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, după rejudecarea litigiului în fond, admiterea acţiunii şi în consecinţă să constate instanţa de judecată refuzul nejustificat al Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de a elibera autorizaţia de antrepozit fiscal rezultând un prejudiciu în sumă de 41.031.640 RON, obligarea pârâtelor la plata despăgubirii în cuantum de 41.031.640 RON aşa cum reiese din Raportul de expertiză contabilă judiciară şi Răspunsul la obiecţiuni, venituri rezultate din planul de reorganizare conformat reprezentând contravaloarea producţiei nerealizate de către recurentă, datorită faptului ca nu i-a fost eliberată în timp util autorizaţia de antrepozit fiscal necesară desfăşurării activităţii de producţie şi implicit, realizării Planului de reorganizare judiciară. Totodată a solicitat ca instanţa de judecată să dispună stingerea prin compensare a sumei înscrisă în Tabelul creditorilor în cuantum de 4.406.465 RON şi creanţe fiscale, urmând ca diferenţa să fie achitată recurentei în contul bancar.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine recurentul că motivarea hotărârii recurate nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. întrucât aprecierile generice ale instanţei nu corespund scopului motivării unei hotărâri judecătoreşti, echivalând în fapt cu o nemotivare.

Susţine recurenta că, în accepţiunea dispoziţiilor legale anterior menţionate, motivarea hotărârii trebuie să ie clară, precisă şi să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate susţinerile părţilor, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

În cauză, este de observat că hotărârea instanţei de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluţia din dispozitiv, sens în care susţine că dovada capacităţii de a asigura garanţia nu are o cerinţă legală prevăzută de reglementările în vigoare la data la care trebuia analizată documentaţia, iar sentinţa nu conţine niciun fel de considerente referitoare la apărările formulate de recurentă cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 348 Codul fiscal şi normele metodologice date în aplicarea acestui articol, respectiv pct. 31 şi 35, norme juridice în raport de care cuantumul garanţiei stabilite prin actualizare se comunică antrepozitarului autorizat prin decizia de autorizare, iar garanţiile constituite de antrepozitarii autorizaţi se depun al autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizaţia.

Instanţa omite să se pronunţe cu privire la faptul că solicitarea dovezii privind capacitatea de asigurare a garanţiei a fost transmisă recurentei la o lună după expirarea termenului de soluţionare a cererii.

Tot o dovadă a refuzului nejustificat îl constituie şi faptul că nici după întocmirea Procesului-verbal înregistrat sub nr. x/12.09.2017 şi nici după depunerea scrisorii de bonitate emisă de C. sub nr. x/09.11.2017 nu a fost soluţionată cererea de autorizare a antrepozitului fiscal.

Decizia de respingere a cererii de autorizare a fost luată în şedinţa din 26.09.2018 cu o întârziere de cca 15 luni faţă de termenul legal.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine recurenta că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente cauzei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 348 din Codul fiscal şi pct. 31 şi 35 din Normele metodologice, cuantumul garanţiei se stabilea prin decizia autorităţii competente, iar garanţia trebuia constituită şi depusă la autoritatea fiscală teritorială în termen de 30 de zile lucrătoare de la data când devenea valabilă autorizaţia. Scrisoarea de bonitate emisă de C. a fost trimisă intimatei-pârâte cu adresa nr. x/14.11.2017.

Potrivit art. 359 din Codul fiscal astfel cum a fost modificat în iulie 2017, autorizarea antrepozitelor fiscale se efectuează de către direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, iar procedura şi condiţiile în care se realizează autorizarea se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice la propunerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Art. 365 din acelaşi cod prevede că autoritatea competentă emite autorizaţia de antrepozit fiscal în termenul de 60 de zile de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare.

Afirmă recurenta că emiterea ordinului ministrului finanţelor publice la propunerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală trebuia făcută într-un termen care să permită respectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 365 din cod.

Aceste dispoziţii legale au fost nesocotite de instanţa de fond în condiţiile în care a apreciat că Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2482/2017 privind procedura şi condiţiile în care se realizează autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistraţi, a expeditorilor înregistraţi şi a importatorilor autorizaţi, publicat după expirarea termenului de 60 de zile în care trebuia soluţionată cererea A. S.A. ar fi fost emis în interiorul termenului legal de soluţionare a cererii reclamantei, întrucât societatea nu ar fi depus dovada îndeplinirii capacităţii de a asigura garanţia.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că recurenta nu ar fi obţinut şi depus la autorităţile fiscale încadrarea tarifară a produselor finite, sens în care susţine recurenta că au fost nesocotite dispoziţiile art. 363 din Codul fiscal şi a normelor metodologice date în aplicarea art. 363 pct. 24 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) potrivit cărora operatorii economici pot desfăşura activitate în regim de probe tehnologice sub controlul autorităţii vamale teritoriale pe o perioadă de maximum 60 de zile lucrătoare de la data obţinerii aprobării scrise, perioadă în care produsele accizabile finite obţinute nu pot părăsi locul propus a fi autorizat ca antrepozit fiscal.

Cu referire la fondul cauzei sunt reluate de către recurentă susţinerile din acţiune, prezentând un istoric al situaţiei de fapt, şi al normelor legale incidente cauzei.

În privinţa condiţiei de a nu avea obligaţii fiscale restante arată recurenta că această condiţie nu exista la data solicitării autorizaţiei fiind prevăzută mult mai târziu, la data de 31 martie 2018.

Şi susţinerea pârâtei că A. S.A. ar fi fost lipsită de interes pentru obţinerea autorizaţiei, respectiv nu a făcut demersuri pentru obţinerea încadrărilor tarifare decât din 15.11.2017 nesocoteşte dispoziţiile art. 20622alin. (8) şi 11 din Codul fiscal, norme juridice în raport de care lipsa încadrării tarifare nu era un impediment pentru obţinerea autorizaţiei solicitate în termenul legal.

Potrivit art. 365 din Codul fiscal autoritatea competentă trebuia să emită autorizaţia de antrepozit fiscal în termenul de 60 de zile de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare, şi niciuna din cererile depuse de recurentă nu a fost soluţionată în termenul legal.

Susţine recurenta că cererea de autorizare înregistrată la intimata-pârâtă în luna iulie 2017 a fost analizată la 28 septembrie 2018 când, în mod firesc, expirase valabilitatea unor documente, iar o parte din condiţii fuseseră îndeplinite.

4. Apărările intimatei

Intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală regională a Finanţelor Publice Galaţia au depus întâmpinări în cauză prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-reclamantă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. De altfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, nu există motive străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Pe de altă parte, observă Înalta Curte că recurenta, în critica întemeiată pe acest temei de drept, invocă faptul că hotărârea instanţei de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluţia din dispozitiv.

Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărei conţinut este rodul raţionamentului prin care acesta supune o speţă determinată regulii generale de drept. Evoluţia acestui raţionament reprezintă "motivarea hotărârii". Motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţile litigante, dar şi pentru a permite, când este cazul, instanţelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicţii în raţionamentul judecătoriilor.

Referindu-se la "obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva deciziile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenţie obligă, într-adevăr, instanţele să-şi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura acestora (Ruiz Torija contra Spaniei).

Constată Înalta Curte, că judecătorul fondului a analizat judicios legalitatea actului atacat prin prisma situaţiei de fapt reţinute, cât şi a criticilor de nelegalitate invocate de reclamant, explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că elementele dosarului au fost trecute prin filtrul propriei sale aprecieri.

Observă Înalta Curte că argumentele formulate în temeiul acestui motiv de casare vizează în esenţă o presupusă aplicare greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 348, art. 359, art. 365, art. 363 din Codul fiscal (2015) precum şi a pct. 31 şi 33 din Normele metodologice date în aplicarea prevederilor art. 363 din Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 precum şi a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale urmând a fi analizată în cele ce urmează.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu ne aflăm in ipoteza unei nemotivări a hotărârii pronunţate ci, dimpotrivă, acesta reprezintă raţionamentul avut în vedere de instanţa de fond la adoptarea soluţiei, situaţie care nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Nici motivarea insuficientă nu poate fi circumscrisă acestui motiv de casare, textul de lege nereglementând o astfel de situaţie, iar recurenta nu are posibilitatea de a adăuga la norma juridică, astfel că această critică nu poate fi primită.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În cadrul recursului recurenta-reclamantă invocă şi greşita interpretare şi aplicare a art. 348, art. 359, art. 365, art. 363 din Codul fiscal (2015) precum şi a pct. 31 şi 33 din Normele metodologice date în aplicarea prevederilor art. 363 din Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 vizând în principal împrejurarea că dovada capacităţii de a asigura garanţia nu are o cerinţă legală prevăzută de reglementările în vigoare la data la care trebuia analizată documentaţia, iar în ce priveşte garanţia cuantumul acesteia se comunică antrepozitarului autorizat prin decizia de autorizare, iar garanţiile constituite de antrepozitarii autorizaţi se depun al autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizaţia.

De asemenea, în cadrul acestui motiv de casare recurenta critică şi faptul că că emiterea ordinului ministrului finanţelor publice la propunerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală trebuia făcută într-un termen care să permită respectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 365 din cod.

Afirmă recurenta că aceste dispoziţii legale au fost nesocotite de instanţa de fond în condiţiile în care a apreciat că Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2482/2017 privind procedura şi condiţiile în care se realizează autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistraţi, a expeditorilor înregistraţi şi a importatorilor autorizaţi, publicat după expirarea termenului de 60 de zile în care trebuia soluţionată cererea A. S.A. ar fi fost emis în interiorul termenului legal de soluţionare a cererii reclamantei, întrucât societatea nu ar fi depus dovada îndeplinirii capacităţii de a asigura garanţia.

Criticile formulate sunt nefondate, instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a normelor juridice incidente cauzei.

Cu prioritate, Înalta Curte reţine că incidentă prezentei cauze este Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, act normativ ce a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2016, şi nu Legea nr. 571/2003 - vechiul Codul fiscal, întrucât cererea de autorizare a fost depusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015.

Cu referire la criticile invocate, Înalta Curte constată că cererea de autorizare nu a putut fi soluţionată în termenul de 60 de zile conform dispoziţiilor art. 365 alin. (1) din Codul fiscal atâta timp cât soluţionarea cererii în acest termen era condiţionată de depunerea documentaţiei complete de către recurenta-reclamantă.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei se constată că cererea de autorizare a fost respinsă întrucât recurenta-reclamantă nu a dat curs solicitărilor de completare a documentaţiei necesare autorizării, dosarul de autorizare nefiind completat nici anterior reintroducerii condiţiei privind inexistenţa obligaţiilor fiscale restante pentru solicitantul antrepozitului fiscal, nici ulterior acestei date, fiind purtată corespondenţă cu recurenta prin adresele nr. x/11.08.2017, nr. y/03.10.2017, nr. z/18.10.2017, nr. w/10.05.2018, nr. t/12.09.2018, adrese prin care s-a solicitat completarea documentaţiei necesara autorizării ca antrepozite fiscale a celor trei locaţii, respectiv obligativitatea obţinerii încadrării tarifare este prevăzută la pct. .24 alin. (3) din H.G. nr. 1/2016.

În atare situaţie, culpa pentru nesoluţionarea cererii de autorizare în termenul prevăzut de lege aparţine cu certitudine recurentei-reclamante care nu a înţeles să dea curs solicitării organului fiscal de completare a documentaţiei necesară autorizării.

Nu contestă Înalta Curte că la momentul depunerii cererii de autorizare -24.07.2017, dispoziţiile art. 364 din Codul fiscal nu reglementau şi obligaţia de a nu înregistra obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, însă culpa pentru nesoluţionarea cererii de autorizare în termenul prevăzut de lege aparţine recurentei-reclamante, situaţie în care organul fiscal a fost nevoit a ţine cont de normele juridice în vigoare la data emiterii Deciziei de respingere a cererii de autorizare respectiv la data de 27.09.2018, legalitatea unui act administrativ fiscal se verifică în raport de data naşterii raportului juridic (deci, data emiterii actului respectiv) si de normele juridice în vigoare la data emiterii actului administrativ fiscal.

Astfel, în urma modificărilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 25/2018 a fost introdusă condiţia de autorizare prevăzută la art. 364, alin. (1), lit. f) din Legea nr. 227/2015, conform căreia: "persoana care urmează să îşi desfăşoare activitatea ca antrepozitar autorizat nu înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F."

Din certificatul de atestare fiscală, dosar fond rezultă că reclamanta avea datorii la bugetul de stat de 710243 RON.

Este important de precizat şi faptul că una din condiţiile de acordare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost şi în vechea reglementare (art. 20622lit. g) din legea nr. 571/2003) fiind reintrodusă şi în actuala legislaţie - Legea nr. 227/2015, aceea a neînregistrării de obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat.

Pe de altă parte, conform art. 365 alin. (1) din Codul fiscal (forma în vigoare în anii 2017-2018) "Autoritatea competentă emite autorizaţia de antrepozit fiscal, în termen de 60 de zile de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare", dispoziţie legală din a cărei interpretare reiese că termenul de 60 de zile pentru emiterea autorizaţiei de antrepozit fiscal începe să curgă de la data depunerii complete a documentaţiei de autorizare. Or, în cauză, deşi organul fiscal a solicitat completarea documentelor necesare autorizării, recurenta nu a dat curs solicitărilor organul fiscal, astfel că susţinerile recurentei ce vizează nerespectarea acestui termen nu pot fi primite.

În ce priveşte garanţia ce trebuia constituită se susţine de către recurentă împrejurarea că sentinţa nu conţine niciun fel de considerente referitoare la apărările formulate de recurentă cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 348 Codul fiscal şi normele metodologice date în aplicarea acestui articol, respectiv pct. 31 şi 35, norme juridice în raport de care cuantumul garanţiei stabilite prin actualizare se comunică antrepozitarului autorizat prin decizia de autorizare, iar garanţiile constituite de antrepozitarii autorizaţi se depun al autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizaţia.

Analizând sentinţa recurată observă Înalta Curte că judecătorul fondului a analizat apărarea formulată prin cererea de chemare în judecată, reţinând că în conformitate cu Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, la Secţiunea a 3 garanţii, art. 8 (35) Garanţiile constituite de antrepozitarii autorizaţi se depun la autoritatea fiscală teritorială în termen de 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizaţia, şi nu anterior.

În conformitate cu dispoziţiile art. 365 alin. (2) din Codul fiscal

"(2)Autorizaţia conţine următoarele elemente:

a) codul de accize atribuit antrepozitului fiscal;

b) elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat;

c) adresa antrepozitului fiscal;

d) tipul produselor accizabile primite/expediate în/din antrepozitul fiscal şi natura activităţii;

e) nivelul garanţiei;

f) perioada de valabilitate a autorizaţiei, care este de 5 ani;

g) orice alte informaţii relevante pentru autorizar", iar în conformitate cu prevederile pct. 35 Normele metodologice date în aplicarea prevederilor art. 348 din Codul fiscal "Garanţiile constituite de antrepozitarii autorizaţi se depun la autoritatea fiscală teritorială în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data când devine valabilă autorizaţia".

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale reiese că beneficiarul autorizaţiei de antrepozit fiscal are obligaţia de a constitui garanţia la momentul formulării cererii de autorizare, doar depunerea acestora la organul fiscal urmează a se face ulterior emiterii autorizaţiei de antrepozit fiscal.

În susţinerea acestei interpretări, Înalta Curte are în vedere şi prevederile Anexei nr. 10 la H.G. nr. 1/2016 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal - modelul de cerere pentru acordarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, care la pct. III Informaţii privind garanţia dispune:

1. Tipul de garanţie propusă;

2. Suma propusă pentru garanţia pentru fiecare antrepozit fiscal (şi descrierea metodei de calcul)

3. În cazul unui depozit în bani, anexaţi scrisoarea de bonitate bancară.

4. În cazul unei garanţii bancare, anexaţi următoarele:

- numele, adresa şi telefonul garantului propus;

- declaraţia garantului propus cu privire la intenţia de a asigura garanţia bancară pentru o sumă şi perioadă de timp specificate (scrisoare de garanţie bancară).

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 187/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2022.