Insurers' Guarantee Fund liability for medical costs of traffic accident victims as third-party insured creditors

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 21102/28.08.2019, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.07.2019 şi a deciziei nr. 21056/27.08.2019 prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.07.2019, ambele emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi comunicate reclamantului la data de 03.09.2019, prin care a solicitat anularea deciziilor mai sus arătate si pe cale de consecinţă, obligarea pârâtul la plata sumei de 321,65 RON, respectiv câte 160,825 RON pentru fiecare decizie în parte; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestaţie.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 886 pronunţată la data de 02 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată, a anulat deciziile nr. 21102/28.08.2019 şi nr. 21056/27.08.2019 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma totală de 321,65 RON reprezentând despăgubiri materiale, respectiv câte 160,825 RON pentru fiecare din cererile de plată nr. x/15.07.2019 şi nr. y/15.07.2019.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtil Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat a admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, reţinând cauza spre rejudecare, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare, textul reprezentând o transpunere a Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări. Aceste norme juridice au fost preluate şi în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare.

Aşadar, pentru a se putea recupera sumele solicitate din Fondul de Garantare a Asiguraţilor este necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie ce nu este îndeplinită în ceea ce priveşte spitalele.

Susţine, de asemenea, recurentul că în raport de definiţiile date creanţei de asigurare precum şi creditorilor de asigurare, acestea nu pot fi aplicate în în litigiile de drept comun între asiguraţi şi beneficiarii asigurarilor şi asiguratori ci numai în raporturile cu FGA, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care FGA le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, FGA neachitând indemnizaţii de asigurare, ci creanţe de asigurare.

În cazul dedus judecăţii, spitalul în raport cu FGA nu deţine o creanţă de asigurare şi nu este creditor de asigurare în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, creanţa spitalului nu rezultă dintr-un raport de asigurare şi nici nu este beneficiar al asigurării.

În litigiile de drept comun între asiguraţi şi beneficiarii poliţelor de asigurare asigurătorul este obligat a achita indemnizaţia la care s-a obligat prin contractul de asigurare şi părţile din raportul contractual sunt asiguraţi/beneficiari ai poliţei de asigurare şi asigurător, iar în raportul cu FGA avem creditorul de asigurare şi FGA. În asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de celelalte asigurări, pe lângă asigurător şi asigurat, intervine o a treia persoană, respectiv terţul păgubit încadrat de legiuitor la art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

Existenţa acestui tip de asigurare permite, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de altă parte, ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins, deoarece în schimbul primelor de asigurare plătite, el nu mai poate fi plătit, pe cale judiciară pentru prejudiciul produs.

Rolul social al Fondului de Garantare a Asiguraţilor este de a proteja creditorii de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, or în cazul dedus judecăţii creditorul de asigurare este beneficiarul poliţei de asigurare RCA.

Afirmă recurentul că prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele prejudicii produse de asigurat unor terţe persoane care sunt urmarea unui accident, fiind necesar a fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, şi existenţa vinovăţiei.

În cauză, instanţa care a soluţionat cauza penală a stabilit existenţa tuturor acestor condiţii şi a obligat asigurătorul să achite sumele solicitate, însă susţine recurentul că FGA nu este un asigurător sau reasigurător, FGA nu plăteşte pentru asigurătorul falit după cum nici asigurătorul falit nu plăteşte prin FGA.

Arată recurentul că spitalele se constituie părţi civile în cauzele penale, în caz contrar acestea pierd dreptul de a acţiona la instanţa civilă, dreptul spitalului fiind de a acţiona vinovatul de producerea accidentului, respectiv asiguratul RCA.

Redă recurentul dispoziţiile art. 2208 din C. civ., normă juridică în raport de care susţine că FGA nu plăteşte indemnizaţii de asigurare ci creanţe de asigurare.

În cauză, reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile FGA. Reclamantul nu este nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării şi nici persoană păgubită.

Totodată, susţine recurentul că în prezenta cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 întrucât prin subrogarea stabilită de această normă juridică, reclamantul nu a dobândit şi calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Reclamantul deţine contra asigurătorului A. cel mult o creanţă chirografară, iar nu o creanţă de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Reclamantul, în calitate de creditor chirografar are opţiunea înscrierii creanţei sale în tabelul creditorilor A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă a arătat intimatul că prin decizia penală nr. 585/A/24.04.2019 în dosarul nr. x/2017 Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în mod definitiv că reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti are de încasat de societăţile de asigurare falite câte 160,82 RON, ca urmare calitatea de creditor de asigurare nu mai poate fi pusă la îndoială.

Obligaţia Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a da curs cererilor de despăgubire derivă din obligaţia asigurătorului falit de a acorda despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, despăgubirile plătindu-se de către asigurător persoanelor fizice sau juridice. Este reglementat astfel un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terţilor păgubiţi prin accidente. În acest sens este şi interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 1/2016 pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin decizia penală nr. 585/A/24.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017, definitivă s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, fiind obligate părţile responsabile civilmente B. S.A. (prin lichidator judiciar C.I.T.R. - Filiala Cluj) şi A. S.A. (prin lichidator judiciar C. SRL) la plata acesteia a sumei de 160,825 RON, fiecare asigurator, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei D., la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata integrală a debitului.

Faţă de împrejurarea că A. S.A. şi B. S.A. a intrat în procedura falimentului, prin cererea de plată formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, înregistrata la FGA sub nr. x/15.07.2019 şi nr. 13119/15.07.20,19 acesta a solicitat sa fie despăgubit din disponibilităţile FGA reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei D..

Prin deciziile nr. 21102/28.08.2019 şi nr. 21056/27.08.2019 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au fost respinse cererile de plată formulate cu motivarea că reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti nu are calitatea de creditor de asigurare, furnizorii de servicii medicale neputând fi încadraţi în categoria creditorilor de asigurări.

În respingerea cererii de plată, recurentul-pârât a avut în vedere faptul că Spitalul nu are calitatea de creditor de asigurare întrucât creanţa invocată de acesta nu izvorăşte dintr-un contract de asigurare.

Înalta Curte reţine că, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanţa invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererilor de plată adresate FGA.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier D..

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare cu victimele accidentului, motiv pentru care Curtea constată că creanţa solicitată de acesta îndeplineşte condiţia de a reprezenta o creanţă de asigurare.

Înalta Curte are în vedere faptul că suma dedusă judecăţii rezultă dintr-un contract de asigurare, şi conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv "persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aceste prevederi se coroborează cu dispoziţiile art. 11 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 136/1995, conform cărora persoana păgubită este persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Astfel, intimatul este persoană păgubită, deoarece conform Legii nr. 213/2015 şi Legii nr. 136/1995 a suferit un prejudiciu ca urmare directă a accidentului rutier, respectiv a suportat contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei. Acest prejudiciu este în strânsă legătură de cauzalitate cu accidentul produs.

Conform art. 2 alin. (1) şi (2) din legea 213/2015:

"Fondul...are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător", respectiv "Fondul garantează plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect faptul că, referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditorii de asigurări sunt definiţi ca reprezentând persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite".

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată şi de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terţă persoană îndreptăţită.

În mod corect instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

De asemenea, sunt incidente şi prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "(1) "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată".

Pentru aceste motive, instanţa de fond a dat o corectă interpretare dispoziţiilor incidente în materie, apreciind corect că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Prin urmare, prejudiciul suferit de către reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, acesta având calitatea de creditor de asigurare.

În ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), astfel că în raport de această normă juridică Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant şi va dispune obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 886 din 02 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2022.