90-day payment deadline to the Insurance Policyholders’ Guarantee Fund as a decadence term precluding direct judicial action for compensation.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.07.2019, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 20235/05.06.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi obligarea pârâtului să îi plătească suma de 30.000 RON cu titlu de daune patrimoniale şi suma de 350.000 RON cu titlu de daune nepatrimoniale, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 474 pronunţată la data de 20 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, iar în rejudecare a solicitat acordarea de daune morale în cuantum de 350.000 RON în vederea acoperirii prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant raportat la plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv 450.000 RON, acordarea de daune materiale în cuantum de 30.000 RON în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial suferit de reclamant, acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului recurs precum şi cele efectuate în faţa instanţei de fond.

În esenţă, în motivarea recursului, susţine recurentul că în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 214/2015 nu este exclusă în mod expres posibilitatea unui creditor de asigurare de a se adresa în mod direct instanţei de judecată pentru a-şi valorifica drepturile, ci, dimpotrivă, această normă juridică pune la dispoziţia acestora o procedură în baza căruia indemnizaţia bănească poate fi recuperată într-un mod facil.

Susţine recurentul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit având drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, garantând plata de indemnizaţii rezultate din contractele de asigurare. Din interpretarea sistematică a legii nu reiese nici obligativitatea parcurgerii în mod exclusiv a procedurii necontencioase şi nici eliminarea posibilităţii apelării la procedura de drept comun.

Sub un al doilea aspect se critică hotărârea recurată pe considerentul că instanţa de fond a ignorat prejudiciul suferit de reclamant.

Susţine în acest sens că prin ignorarea tuturor normelor legale speciale şi de drept comun în materie instanţa de fond a apreciat că cererea de plată este tardivă şi a dispus respingerea pretenţiilor formulate de reclamant.

Afirmă recurentul că în temeiul dispoziţiilor art. 1391 C. civ. se acordă daune morale pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, ca o consecinţă a atingerii aduse integrităţii corporale unei persoane.

Arată recurentul că starea de sănătate s-a agravat din cauza accidentului în care a fost implicat, iar în prezent este încadrat în grad accentuat de handicap.

În ce priveşte daunele materiale solicită acordarea acestora în cuantumul pretins susţinând că a fost nevoit a efectua cheltuieli cu spitalizarea, cheltuieli cu deplasările în unităţile spitaliceşti, controale medicale, tratament medicamentos recuperatoriu, alimentaţie specială.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, în motivare, intimatul pârât susţine că termenul de 9o de zile este un termen de decădere înăuntrul căruia orice persoană ce pretinde un drept de creanţă împotriva unui asigurător aflat în faliment trebuie să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraţilor printr-o cerere de plată, iar în prezenta cauză acest termen nu a fost respectat, deschiderea procedurii falimentului împotriva B. S.A. fiind pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalului Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017, dată de la care începe să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 20235/05.06.2019 şi obligarea pârâtului la achitarea către reclamant a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune patrimoniale şi a sumei de 350.000 RON cu titlu de daune nepatrimoniale, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă hotărârea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii de faliment faţă de B. S.A..

Se reţine că recurentul a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu exclude în mod expres posibilitatea unui creditor de asigurare de a se adresa în mod direct instanţei de judecată pentru a-şi valorifica drepturile, ci, dimpotrivă pune la dispoziţia acestora o procedură în baza căruia indemnizaţia bănească poate fi recuperată într-un mod facil.

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, norme juridice ce dispun:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Prin urmare, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripţie.

De asemenea, se reţine că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 03.11.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva B. S.A, prin hotătârea din data de 16.02.2017, hotărâre ce a rămas definitivă la data de 17.03.2017, momentul de la care curge termenul în discuţie, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 17.03.2017, aşa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 17.06.2017.

Or, în aceste condiţii, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 01.09.2017 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată.

Înalta Curte reţine şi că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât şi distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale."

Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie (1) de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni dată de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor"".

Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 474 din 20 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2022.