Judicial disciplinary sanctions for substantive legal errors: limits of administrative inspection versus judicial review

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.12.2019 sub nr. x/219, reclamanta A., a formulat în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună:

- anularea Rezoluţiei din 28 noiembrie emisa de Inspectorul Sef al Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsa plângerea formulată împotriva Rezoluţiei nr. 35053/A/13.09.2019 a direcţiei de inspecţie pentru judecători.

- Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 443 din 17 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din C. proc. civ. şi, fără a încadra expres criticile sale în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate iar pe fond anularea Rezoluţiei din 28 noiembrie emisă de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluţiei de Clasare nr. 3053/A/13.09.2019 a Direcţiei de inspecţie pentru judecători, urmând a dispune sancţionarea disciplinară a celor două doamne judecător.

A susţinut în esenţă recurenta- reclamantă că sentinţa civilă recurată este nelegală si netemeinică, întrucât instanţa nu a analizat în mod obiectiv probele existente la dosar şi nu a ţinut cont de situaţia de fapt asa cum partea a dovedit-o.

In primul rând susţine că instanţa de fond i-a încălcat un drept legal, respectiv dreptul la apărare, respingându-i cererea de angajare avocat.

Este greu de acceptat faptul că, deşi dosarele aflate pe rolul instanţelor trenează ani de zile la rând, când un justitiabil solicita acordarea unui termen (pe timp de pandemie, distanta fiind foarte mare până la Bucureşti) instanţa de judecata nu ia in calcul astfel de cereri întemeiate.

Consideră că instanţa nu a făcut o corectă apreciere a probelor din dosar si a pronunţat o hotărâre nelegala, întrucât în mod greşit a respins cererea ca neîntemeiată.

Fata de răspunsul primit, respectiv cele doua rezoluţii pronunţate la sesizarea sa, apreciază că nu s-a făcut o cercetare amănunţită a situaţiei prezentate de parte, nu au fost verificate inscrisurile depuse la dosar, iar aceste două rezoluţii date sunt total greşite în raport de cele prezentate si dovedite de recurentă.

Mai susţine recurenta că cele două doamne judecător au aplicat legea în mod intenţionat cu rea-voinţă, contrar practicii judiciare uniforme si au dat dovadă de incompetenţă gravă, iar acest lucru este evident din modalitatea cum au condus şedinţele de judecata în desfăşurarea apelului.

În continuare recurenta face o prezentare a situaţiei de fapt ce a fost statuată prin existenta unor sentinţe civile rămase definitive, care au intrat in puterea de lucru judecat si de care Tribunalul Vâlcea nu a ţinut cont.

Apreciază că cele doua doamne judecător au pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legii şi interpretarea greşită a probatoriului administrat în cauză si au dat dovada de cel puţin rea-credinţă în aplicarea dispoziţiilor legilor fondului funciar alături de membrii Comisiei Locale de Fond Funciar, cât şi Comisiei Judeţene de Fond Funciar Vâlcea pentru următoarele considerente:

Raportat la dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi (7) C. proc. civ., apreciază că este total greşită si nelegală logica juridică a acestor judecătoare de a-si intemeia soluţia pronunţata pe reţinerea imposibilităţii dovedirii dreptului de proprietate al autorului B. cu privire la suprafaţa de 11,02 ha anterior colectivizării, în condiţiile în care aceste dovezi exista, validarea nu a fost contestată de nicio persoana interesata şi nici de cele două comisii pârâte, iar invalidarea ulterioara prin HCJ Vâlcea nr. 188/07.05.2009 a autorului B. pentru suprafaţa de 0,59 ha din totalul de 1,02 ha teren forestier, a fost tranşată într-un litigiu anterior, prin sentinţa civila nr. 411/03.03.2016» pronunţată în dosarul nr. x/2014, rămasa definitivă şi irevocabilă, fiind anulată hotărârea de invalidare; nr. 188/07.05.2009 emisa de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea sub aspectul invalidării Anexei 53, art. 1 alin. (5), privind moştenitorii autorului B., cu suprafaţă de 0,59 ha teren forestier.

Mai susţine recurenta că adoptarea soluţiei de către cele două doamne judecător, pe baza interpretării probelor administrate si a aplicării dispoziţiilor legale incidente, i-au produs o vătămare a intereselor personale în aceasta cauza şi reprezintă o fapta ilicită care trebuie sa atragă răspunderea disciplinară.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei să se dispună anularea Rezoluţiei din 28 noiembrie emisa de Inspectorul Sef al Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă plângerea formulata împotriva Rezoluţiei nr. 3053/A/13.09.2019, urmând a se dispune sancţionarea disciplinară a celor doua doamne judecător.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Inspecţia Judiciară, în termenul legal a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă, în cadrul căreia, invocând excepţia nulităţii recursului, a solicitat, în principal, a se constata nulitatea acestuia şi în subsidiar a se respinge recursul, ca nefondat, apreciind ca fiind lipsite de fundament motivele invocate de recurenta - reclamantă.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a menţionat intimata - pârâtă că, în speţă, recurenta - reclamantă nu aduce nici o critică ce s-ar putea încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., argumentele expuse vizând în exclusivitate situaţia de fapt.

Pe fondul recursului, susţine că prima instanţă a analizat însuşi fondul cauzei, răspunzând punctual tuturor criticilor invocate de reclamantă, motivând soluţia dispusa atât în fapt, cât şi în drept, motiv pentru care solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă A. a combătut apărările intimatei - pârâte Inspecţia Judiciară în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, susţinând în esenţă că, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, solicită a fi respinsă această apărare, ca nefondată, câtă vreme în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat care este motivul pentru care a solicitat admiterea recursului spu, astfel cum a fost formulat.

Consideră că toate susţinerile prezentate în întâmpinarea formulată sunt contrare adevărului şi înscrisurilor depuse, urmând ca instanţa de recurs sa analizeze toate aceste probe pe care le-a cerut şi în motivarea recursului.

Din punctul său de vedere, adoptarea acestei soluţii de către cele doua doamne judecător, pe baza interpretării probelor administrate si a aplicării dispoziţiilor legale incidente, i-au produs o vătămare a intereselor personale în această cauză şi reprezintă o fapta ilicită care trebuie să atragă răspunderea disciplinară.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.09.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09.02.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, după soluţionarea excepţiei nulităţii recursului invocată de intimata - pârâtă Inspecţia Judiciară în cadrul întâmpinării depusă la dosar, în sensul respingerii acesteia, luând act că nu mai sunt cereri de formulat, excepţii de invocat şi probe de administrat, Înalta Curte a considerat că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ., sens în care, declarând dezbaterile închise, a reţinut cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, de apărările intimatei - pârâte Inspecţia Judiciară şi de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere considerentele expuse în continuare:

Prealabil, aminteşte Înalta Curte că excepţia nulităţii recursului invocată de intimata - pârâtă Inspecţia Judiciară, în cadrul întâmpinării depusă la dosar, a fost soluţionată înainte de închiderea dezbaterilor pe fondul recursului, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanţă în pronunţarea acestei soluţii regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Astfel cum a reţinut şi anterior, instanţa de control judiciar constată că, raportat la motivele de nelegalitate dezvoltate de recurenta - reclamantă în cadrul cererii de recurs, acestea pot fi încadrate în dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, hotărârea recurată va fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare ce reglementează situaţia " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurenta - pârâtă, instanţa de control judiciar reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.12.2019 sub nr. x/219, reclamanta A., a formulat în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună:

- anularea Rezoluţiei din 28 noiembrie emisa de Inspectorul Sef al Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsa plângerea formulată împotriva Rezoluţiei nr. 35053/A/13.09.2019 a direcţiei de inspecţie pentru judecători.

- Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin Rezoluţia nr. 3053/A/13.09.2019 menţinută prin Rezoluţia inspectorului şef nr. C19-3972 din data de 28.11.2019 s-a dispus clasarea sesizării formulată de către reclamanta A., reţinându-se în esenţă că în cauză nu există indicii de săvârşire a unor abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor. Se arată în esenţă că toate aspctele semnalate de petentă constituie, în fapt, critici în legătură cu dezlegările date de instanţa de judecată, iar aceste aspecte nu pot fi valorificate decât în cadrul jurisdicţional prevăzut de lege, Inspecţia Judiciară deputând realiza o cenzură de legelitate şi temeinicie a soluţiilor dispuse de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele prevăzute în art. 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 16 din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, întrucât o asemenea activitate ar putea aduce atingere principiului independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Instanţa de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că, în mod corect a apreciat Inspecţia Judiciară că nemulţumirile exprimate de petiţionară în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii au interpretat probele şi dispoziţiile legale incidente cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2091 al Tribunalului Vâlcea.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta - reclamantă A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că aceste motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut, în contextul în care instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanţe fiind însuşite de instanţa de control judiciar, după efectuarea propriei examinări a cauzei.

În primul rând, recurenta a criticat respingerea de către judecătorul de fond a cererii sale de amânare a cauzei pentru angajarea unui avocat, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Această critică nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar ce apreciază ca fiind legală soluţia de respingere a cererii de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare, formulată de recurenta - reclamantă, raportat la dispoziţiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că:

"Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei".

Se constată, aşadar, că amânarea judecăţii reprezintă o măsură de excepţie ce poate fi dispusă de instanţă " pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii...".

Ori, analizând actele şi lucrările dosarului de fond sub acest aspect, constată instanţa de control judiciar că, deşi recurenta - reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată încă din data de 18.12.2019, a înţeles să-şi angajeze avocat abia în data de 16.06.2020, cu o zi înainte de primul termen de judecată fixat în cauză după suspendarea de plin drept a judecăţii dispusă prin articolul 11 din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020, pentru data de 17.06.2020, fără a justifica în vreun fel imposibilitatea de a-şi angaja anterior un avocat care să-i apere interesele, raportat la dispoziţiile art. 10 din C. proc. civ., conform cărora " Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea normală fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Astfel, raportat la dispoziţiile art. 222 alin. (1) şi art. 10 din C. proc. civ., constată Înalta Curte că, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că, dată fiind şi calitatea procesuală a părţii ce a formulat cererea de amânare, respectiv aceea de reclamantă, adică de parte ce a declanşat procesul, a avut timp suficient pentru a efectua demersurile necesare angajării unui avocat, nefiind, de altfel, menţionat în cadrul cererii de amânare nici un motiv temeinic prin care partea să facă dovada imposibilităţii angajării anterioare a unui avocat, mai ales în condiţiile în care la primul termen de judecată fixat în cauză iniţial la data de 06.05.2020, conform Rezoluţiei din data de 06.03.2019 (dosar de fond), judecarea procesului s-a suspendat de plin drept conform art. 11 din Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020.

În plus, reţine instanţa de control judiciar că dreptul la apărare invocat de recurenta - reclamantă nu este un drept absolut şi poate fi supus unor limitări, fiind atributul instanţelor interne să vegheze ca acest drept să nu fie exercitat în mod abuziv de un subiect procesual, părţile având obligaţia" să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului".

Deopotrivă, reţine Înalta Curte că, în condiţiile în care prin cererea depusă în data de 16.06.2020 (dosarul de fond), recurenta - reclamantă a solicitat amânarea cauzei invocând doar necesitatea angajării unui avocat care să-i reprezinte interesele în acest dosar, susţinerile recurentei din cadrul cererii de recurs, respectiv existenţa pandemiei şi distanţa foarte mare până la Bucureşti, nu pot fi primite.

Aşadar, critica recurentei ce vizează încălcarea dreptului de apărare, este neîntemeiată.

Nici celelalte critici ce vizează soluţia dată de judecătorul de primă jurisdicţie pe fondul cererii de chemare în judecată nu pot fi reţinute de către Înalta Curte ce constată că aceasta făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 97 şi 99 din Legea nr. 303/2004, subliniind că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar remarcă faptul că, prin criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi preluate în cadrul contestaţiei, recurenta - reclamantă vizează, în esenţă, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretarea normelor juridice şi aprecierea probelor administrate în cauză, acestea fiind specifice activităţii de judecată ce se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Ori, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere astfel dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, ce prevăd că " (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Se constată, aşadar, că, în mod contrar celor susţinute de recurenta - reclamantă, modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în cadrul căreia a încadrat inspectorul judiciar aspectele semnalate de reclamanta - petiţionară, "constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (…), iar conform art. 991 din acelaşi act normativ, "există rea credinţă atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", iar " gravă neglijenţă, atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe.

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit, cu ştiinţă, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Aşadar, reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistraţilor reclamaţi; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane. Aceste ipoteze nu se regăsesc în prezenta speţă, nu există indicii în acest sens în privinţa magistraţilor împotriva cărora petenta a formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra stării de fapt şi a încadrării juridice aferente pentru starea de fapt identificată în cadrul cercetării judecătoreşti, asupra probelor administrate în cauză.

Noţiunea de rea-credinţă presupune intenţia judecătorului de a manipula legea în mod conştient, obţinând, prin aceasta, un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părţile implicate în proces.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe.

Astfel, la conturarea noţiunii de gravă neglijenţă sau cea de rea - credinţă trebuie avute în vedere normele constituţionale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta înseamnă că, în interesul respingerii influenţelor nepermise, hotărârile judecătoreşti sunt, ca principiu, scoase de sub imperiul unei autorităţi de supraveghere.

Împrejurarea că situaţia de fapt şi cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite şi pot fi susţinute cu argumente este de esenţa jurisdicţiei.

Ori, analizând actele şi lucrările dosarului, din ambele etape procesuale, constată instanţa de control judiciar că nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează dincolo de orice dubiu reaua-credinţă a doamnelor judecător C. şi D., în sensul că acestea s-ar fi pronunţat cu intenţia de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenţionat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, sau că în situaţia descrisă ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să-i lipsească chiar şi cea mai slabă justificare, în aşa fel încât să se pună problema anulării rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speţă, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că expunerea motivată a unui raţionament logico-juridic adoptat în modul de apreciere şi interpretare a normelor legale incidente speţei, raportat la actele şi lucrările dosarului, diferit de percepţia subiectivă a recurentei - reclamante asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, nu poate fi apreciată ca o greşeală evidentă, neîndoielnică şi nescuzabilă, căreia să îi lipsească şi cea mai slabă justificare, nefiind constatate încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurenta - petiţionară, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulţumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii au interpretat probele şi dispoziţiile legale incidente cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Vâlceam neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurenta - reclamantă, întrucât reprezintă critici ce pot fi subsumate unei căi de atac şi nu unei acţiuni disciplinare.

În fine, instanţa de control judiciar subliniază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, susţinerea reclamantei din memoriul de recurs, în sensul că este total greşită şi nelegală logica juridică a celor două doamne judecător, fiind lipsită de suport.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispoziţiile art. 97 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, argumentele invocate de recurenta - reclamantă în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 443 din 17 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.