Tax authority's appeal partially time-barred, partially void; asset seizure extension annulment upheld.

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017*, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, solicitând instanţei să dispună anularea ca netemeinic şi nelegal a actului administrativ prin care a fost prelungit termenul de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva societăţii reclamante; suspendarea executării Deciziei contestate până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 7324/05.12.2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1250/16.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat conflictul negativ de competenţă şi a înaintata cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin Decizia nr. 3437/19.10.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1512 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu; a anulat decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia nr. x/29.12.2016 emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu şi a dispus suspendarea executării deciziei până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2017.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

Cu privire la solicitarea reclamantei de suspendare a efectelor deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, recurenta a arătat că pentru a exista un caz bine justificat trebuie să existe motive de nelegalitate, în măsură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, iar în prezenta cauză nu ne aflăm în situaţia emiterii unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, sau în situaţia unui act administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale sau nemotivat, împrejurări vădite care ar fi de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei măsurilor asigurătorii.

De asemenea, susţinerea iminenţei producerii unui prejudiciu creat prin instituirea respectiv prelungirea de măsuri asigurătorii şi blocarea activităţii comerciale este lipsită de veridicitate, întrucât administratorul A. S.R.L. a transferat activitatea către o altă societate înfiinţată la începutul anului 2016 (B. S.R.L., având sediu social declarat la aceeaşi adresă la care a fost mutat sediul societăţii A. SRL), înainte de emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, societate "administrată" de un fost angajat pe funcţia de şofer la societatea A. S.R.L..

A mai susţinut recurenta că decizia de măsuri asigurătorii contestată nu este o măsură de executare silită, care presupune un titlu de creanţă, ci doar una asigurătorie, creditorul fiind îndreptăţit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, respectiv prin luarea de măsuri asigurătorii, iar principiile fundamentale ale dreptului fiscal la care face referire contestatoarea, respectiv principiul certitudinii impunerii, eficienţei impunerii etc. aşa cum reiese şi din denumirea lor, sunt cu privire la deciziile de impunere, la existenţa unui titlu de creanţă executoriu, ori, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii respectiv decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii nu reprezintă veritabile executări silite ci doar măsuri de conservare a patrimoniului.

În ceea ce priveşte existenţa pericolului concret şi obiectiv ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, recurenta a susţinut că inspectorii antifraudă au apreciat corect implicarea societăţii A. S.R.L. în circuitul nereal de tranzacţionare a produselor agricole, societatea A. S.R.L. cunoscând sau putând să cunoască faptul că mărfurile proveneau de pe un alt circuit decât cel prezentat în documente, întrucât documentele de achiziţie/livrare erau întocmite dinspre aval spre amonte, iar sumele de bani aferente tranzacţiilor erau mai întâi virate de A. S.R.L. către partenerii săi, după care în aceeaşi zi, sumele se ridicau în numerar, astfel încât adevăratul încasator să nu fie identificat.

Astfel, fără a intra în fondul cauzei, doar dintr-o lecturare sumară a constatărilor rezultate ca urmare a verificărilor specifice efectuate de inspectorii antifraudă se conturează suspiciunea rezonabilă că nu se justifică deductibilitatea cheltuielilor evidenţiate de societatea A. S.R.L., pe baza facturilor emise de societăţi despre care s-a demonstrat că au un comportament fiscal inadecvat.

Înregistrarea de documente care nu reflectă operaţiuni reale, reprezintă în sine un mod elaborat de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul fiind astfel evidentă.

În ceea ce priveşte motivarea deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, ea este fundamentată pe indicii extrinseci, dar şi intrinseci. Aşadar, motivarea realizată de inspectorii antifraudă respectă caracterul excepţional al oricărei măsuri asigurătorii, despre care face vorbire Noul Codul de procedură fiscală la art. 213. Mai mult, măsura asiguratorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar şi înainte de emiterea titlului de creanţă, potrivit aceluiaşi articol.

Referitor la aspectul esenţial al caracterului excepţional al măsurilor asigurătorii, în opinia recurentei aspectele inserate în referatul justificativ şi decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii reprezintă o motivare suficient de amplă, dar în egală măsură şi satisfăcătoare a măsurilor luate, devenind rezonabilă aşteptarea ca un contribuabil care foloseşte manopere dolosive pentru prezentarea aparenţei unor tranzacţii reale, să folosească şi în faza de executare silită astfel practici.

Drept urmare, apare ca neîntemeiată şi susţinerea contestatoarei că nu ar exista pericolul ca aceasta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Inspectorii antifraudă au respectat reglementările legale în vigoare cu privire atât la instituirea masurilor asigurătorii cât şi la a fi proporţionale cu prejudiciul estimat. OPANAF 2546/2016 prevede că măsurile asigurătorii se pot institui asupra bunurilor şi creanţelor debitorului, acoperind până la 150% din suma creanţei fiscale estimate.

Simpla înregistrare a achiziţiilor şi depunerea declaraţiilor prevăzute de lege nu poate înlătură existenţa pericolului sustragerii de la plata obligaţiilor la bugetul de stat prin ascunderea sau risipirea patrimoniului aşa cum susţine contestatoarea, pericol argumentat de inspectorii antifraudă prin descrierea acţiunilor întreprinse de reprezentantul societăţii A. S.R.L., ulterior începerii controlului la această societate.

A mai arătat recurenta că inspectorii antifraudă au apreciat că subzistă motivele pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii motiv pentru care s-a considerat necesară prelungirea deciziei de măsuri asigurătorii instituite asupra patrimoniului societăţii A. S.R.L..

Din conţinutului deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, contestată, se poate observa cu uşurinţă că aceasta este pe deplin motivată.

Decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.06.2017 se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală.

Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că, până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţi financiare ilicite desfăşurate de contestatoare sau terţe persoane cu care s-a angajat în operaţiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice şi legale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare, în funcţie de efectele pe care acestea le produc".

Aceasta înseamnă că, în prezenţa mai multor excepţii, instanţa va stabili ordinea de soluţionare a acestora, vizând în special soluţia ce urmează a o pronunţa, ca efect al admiterii uneia sau unora dintre respectivele excepţii.

Pusă în situaţia de a se pronunţa asupra excepţiei tardivităţii recursului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de suspendare, precum şi asupra excepţiei nulităţii recursului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de anulare, pe care le-a invocat din oficiu, dar investită fiind, de către intimata-reclamantă, şi cu excepţia lipsei de interes a recursului, Înalta Curte va stabili ca prioritare excepţiile tardivităţii şi, respectiv, a nulităţii recursului, în considerarea împrejurării că, pentru a stabili dacă o cale de atac este lipsit de interes, este imperios necesar de a se analiza mai întâi dacă acea cale de atac este sau nu exercitată în termenul legal şi, respectiv, dacă corespunde exigenţelor de motivare.

Aşadar, analizând cu prioritate tardivitatea recursului declarat împotriva sentinţei recurate, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de suspendare, Înalta Curte constată că acesta nu a fost formulat în termenul de 5 zile prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, situaţie în care va admite excepţia tardivităţii formulării acestuia invocată din oficiu.

În cauză, în ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtă cu privire la soluţia dată cererii de suspendare, se constată că sentinţa recurată a fost comunicată la data de 28.06.2019, iar cererea de recurs a fost formulată la data de 09.07.2019 (data expedierii prin poştă), în condiţiile în care ultima zi de declarare în termen a recursului ce viza cererea de suspendare era data de 04.07.2019.

Conform art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel." Această sancţiune se aplică şi în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, demers ce presupune exercitarea unui drept procesual.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

În cauză nu s-a invocat existenţa vreuneia dintre situaţiile prevăzute de art. 186 din C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituţia repunerii în termen.

Având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului de declarare a recursului prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel încât în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de suspendare, ca tardiv formulat.

Examinând excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de anulare, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, recursul declarat de pârâtă a fost întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestor prevederi casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte reţine că sunt date în competenţa instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.

Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât argumentele prezentate constau doar în critici în legătură cu stabilirea stării de fapt; recurenta-pârâtă nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi prezentarea criticilor în legătură cu stabilirea stării de fapt, prin cererea de recurs, nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la motivele pentru care a fost emisă decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia nr. x/29.12.2016; or, aceste aspecte au fost supuse controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că nu se încearcă decât efectuarea unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

Deoarece recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., rezumându-se la prezentarea criticilor în legătură cu stabilirea stării de fapt, fără niciun fel de adaptare la considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de suspendare.

Constată nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de anulare.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.