Rectification of land ownership certificate treated as administrative annulment subject to one-year limitation period

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 la Curtea de Apel Iaşi, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând să se dispună rectificarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x cu privire la suprafaţa de teren ce se află în proprietatea exclusivă a societăţii reclamante, în sensul că, în loc de suprafaţa de 98679,19 mp cum din eroare s-a trecut, să fie trecută suprafaţa de 108045,24 mp; solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 108/2017 pronunţată în data de 04 iulie 2017 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

"Admite excepţia tardivităţii, invocată din oficiu de instanţă.

Respinge acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca tardivă."

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. A. S.A. a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din C. proc. civ.

Fără a încadra expres criticile sale în vreunul din cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta -reclamantă, invocând dispoziţiile art. 1 teza a II-a din legea contenciosului administrativ, a arătat că textul enumeră în mod limitativ operaţiunile pe care instanţa poate să le exercite în domeniul contenciosului administrativ, acestea fiind

- anularea actului,

- recunoaşterea unui drept pretins de o persoana vătămata,

- recunoaşterea interesului legitim,

- repararea pagubei

Susţine recurenta că, în prezenta cauză nu solicită anularea actului, ci recunoaşterea dreptului pretins, prin rectificarea certificatului de atestare atestare, conform documentaţiei prealabile în vederea întocmirii.

Din Certificatul de atestare, a fost omisă suprafaţa de teren de la secţia

Blagesti, aflată în documentaţia prealabilă şi care are destinaţia cea mai importantă-Parcul de maşini si tractoare a societăţii.

Precizează că nu a formulat o acţiune de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x, emis la data de 4 iunie 1996, ci a solicitat rectificarea acestui certificat cu privire la o eroare prin omisiune a unei suprafeţe de teren corect individualizată în documentaţia ce a stat la baza emiterii acestui act administrativ, dar greşit consemnat în certificat, consemnându-se cifrele de la o altă rubrică (a se vedea tabelul intitulat "Suprafaţa rezultată din măsurători topografice pentru secţia Blăgeşti" avizată de Compartimentul pentru Urbanism şi

Oficiul de Cadastru Vaslui).

Astfel, la punctul 5, din acest tabel, la rubrica "Suprafaţa incintei", la rubrica "Exclusivă" se trece iniţial suprafaţa de 14.004,98 mp după care se barează această suprafaţă exprimată în metri pătraţi şi se trece în locul ei suprafaţa de 1223,15 mp, iar suprafaţa totală se consemnează la rubrica "Totală" întreaga suprafaţă de 14.004,98 mp.

Menţionează că această îndreptare de eroare materială a fost făcută sub semnătură şi ştampilă. La finalul tabelului se trece la rubrica "Suprafaţa incintei" 14.004,98 mp atât la suprafaţa deţinută pe bază de titlu, cât şi la rubrica "Rezultată prin măsurători topografice".

Aşadar, atunci când s-a completat certificatul de atestare, s-a comis o eroare materială, trecându-se la secţia Blăgeşti doar suprafaţa de 1223,15 mp şi nu suprafaţa totală a incintei de 14.004,98 mp.

Mai susţine recurenta că nu a formulat o acţiune în anularea actului administrativ supusă termenului de un an, ci o acţiune de rectificare a certificatului de proprietate în condiţiile expuse mai su, considerând astfel că excepţia de tardivitate a promovării acţiunii trebuie examinată asupra momentului de la care curge termenul pentru îndeplinirea ambelor obligaţii în contencios administrativ, respectiv procedura prealabilă precum şi momentul de la care curge termenul de un an şi anume momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv 4 iunie 1996, cel al introducerii acţiunii în instanţă, cel al înscrierii în Cartea Funciară a acestui certificat.

Apreciază că acest din urmă aspect trebuie să fie analizat prin prisma dispoziţiilor art. 22, art. 26 şi art. 27 din Legea 7/1996, potrivit cărora dreptul de proprietate asupra unui imobil se înscrie în Cartea Funciară şi devine opozabil terţilor din momentul înscrierii. Acest certificat nu a fost emis societăţii de la bun început.

Acţiunile societăţii au fost cumpărate mai târziu de actuala conducere(anul 1998).

Fiind vorba despre o operaţiune de modificare a Certificatului, în temeiul art. 2 lit. e) si j) din Legea contenciosului administrativ, nu este supusă termenului de un an .

Pentru toate aceste argumente, consideră că excepţia tardivităţii nu este întemeiată şi solicită respingerea acesteia.

Într-o altă critică susţine că instanta de fond a încălcat principiul dreptului de dispoziţie al reclamantei, având în vedere că, în considerentele hotărârii se analizează cererea de anulare a Certificatului de atestare, supusa termenului de l an, în condiţiile în care a precizat limpede, în petitul acţiunii care este obiectul prezentei cereri.

Instanţa a dorit cu orice chip ca judecata să vizeze o acţiune de anulare, chiar şi implicită, a Certificatului de atestare, analizând excepţia tardivităţii, prin prisma unei astfel de acţiuni, pe care recurenta nu a dorit-o si nu a formulat-o

Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a formulat întâmpinare, conform art. 4711 alin. (3) C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, raportat la dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., deşi cererea de recurs i-a fost legal comunicată, ci doar Concluzii Scrise, în cadrul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 07.01.2019 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

În prealabil Înalta Curte aminteşte că, în şedinţa publică de la acest termen de judecată, înainte de închiderea dezbaterilor, constatând că, în cadrul cererii de recurs recurenta nu a încadrat expres criticile sale în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., analizând cererea de recurs în ansamblul său, a reţinut că aspectele de nelegalitate invocate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aspect consemnat în practicaua prezentei hotărâri.

Urmează, aşadar, ca legalitatea hotărârii de fond să fie analizată din perspectiva acestui motiv de casare ce reglementează situaţia când " hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", normele de drept material apreciate de recurentă ca fiind interpretate şi aplicate greşit de către instanţa de fond fiind cele prevăzute de art. 5 alineatul ultim din Legea nr. 29/1990, partea susţinând că, fiind vorba despre o operaţiune de modificare a certificatului, în temeiul art. 2 lit. e) şi j) din legea contenciosului administrativ, nu este supusă termenului de 1 an.

Constată Înalta Curte că acest motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut, instanţa de fond stabilind în mod corect că, raportat la data de 04.06.1996, data comunicării/" eliberării" către reclamantă a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x (conform dovezii depusă la dosarul de fond), termenul de decădere de un an prevăzut de art. 5 alineat ultim din Legea nr. 29/1990, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ ce face obiectul judecăţii, a fost cu mult depăşit, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantă abia la data de 27.10.2016, conform datei menţionate de plicul de expediere a acţiunii.

De altfel, termenul de 1 an de la data comunicării actului a fost menţinut şi în cadrul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, regăsindu-se la articolul 11 alin. (2) având următorul conţinut: " Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de consiliere, după caz".

Conform alin. (5) al aceluiaşi articol, " termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere".

Ori, raportat la aceste dispoziţii, în mod corect instanţa de primă jurisdicţie a invocat din oficiu şi a admis excepţia tardivităţii, respingând acţiunea promovată şi precizată de reclamantă, ca fiind tardivă.

În condiţiile în care recurenta - reclamantă s-a adresat instanţei de contencios administrativ, întemeindu-şi în drept acţiunea pe legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa de control judiciar nu poate reţine susţinerea acesteia, în sensul că momentul de la care curge termenul de 1 an ar fi cel al înscrierii în Cartea funciară a certificatului de atestare, dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 5 alineatul ultim din Legea nr. 29/1990 stabilind foarte clar momentul de la care curge termenul de decădere de 1 an, respectiv " de la data comunicării actului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .".

Deopotrivă, în mod judicios instanţa de primă jurisdicţie a apreciat ca fiind neîntemeiată susţinerea recurentei - reclamante, potrivit căreia termenul de un an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, dar şi de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu a început să curgă deoarece dreptul de proprietate atestat în acest certificat nu a fost înscris în cartea funciară, reţinând că o atare împrejurare vizează opozabilitatea dreptului în raport cu terţii, neavând legătură cu situaţia reclamantei, care are calitatea de beneficiar al actului administrativ şi pentru care termenul de decădere de un an a curs începând cu data comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv din data de 04.06.1996, împlinindu-se, deci, la data de 04.06.1997, conform normelor legale anterior menţionate, dispoziţiile art. 22, 26 şi 27 din Legea nr. 7/1996, invocate de recurentă în cadrul recursului, nefiind incidente în prezenta cauză.

De asemenea, Înalta Curte, având în vedere temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecat, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu poate reţine nici critica prin care se invocă încălcarea dreptului de dispoziţie al recurentei - reclamante, neputându-se aprecia că " acţiunea de rectificare a certificatului de proprietate" astfel cum a fost formulată şi precizată de recurenta - reclamantă se rezumă la o simplă îndreptare a unei " erori", în condiţiile în care, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 nu rezultă că acţiunea în contencios administrativ ar putea avea ca obiect rectificare act administrativ, cu un regim juridic distinct de instituţia anulării actului administrativ consacrată în cuprinsul Legii contenciosului administrativ.

Astfel, în mod corect, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, definit de art. 22 din C. proc. civ. şi fără a încălca dreptul de dispoziţie al părţilor, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că cererea reclamantei prin care pretinde în concret că suprafaţa de teren înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 04.06.1996 ar fi mai mică decât cea cuvenită, este una ce vizează legalitatea şi temeinicia emiterii acestui act administrativ, având în vedere că, în contenciosul administrativ cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat.

Cum recurenta - reclamantă contestă suprafaţa menţionată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, solicitând "în sensul că în loc de suprafaţa de 98679,19 mp cum din eroare s-a trecut, să fie trecută suprafaţa de 108045,24 mp", nu poate fi interpretat decât în sensul că prezenta acţiune vizează legalitatea şi temeinicia emiterii acestui act administrativ sub aspectul suprafeţei de teren înscrise în cuprinsul acestuia ca fiind în proprietatea societăţii recurente - reclamante S.C. A. S.A., analiza unei astfel de cereri făcându-se pe calea contenciosului administrativ, în sfera anulării sale.

Reţine instanţa de control judiciar că determinantă în calificarea cererii deduse în justiţie nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul şi scopul pretenţiilor, conţinut al acesteia.

Este adevărat că prin acţiunea formulată recurenta - reclamantă a solicitat " rectificarea" Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x şi nu anularea sa, însă, în condiţiile în care partea pretinde că suprafaţa de teren înscrisă în certificat ar fi mai mică decât cea cuvenită, iar din interpretarea dispoziţiilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 nu rezultă că acţiunea în contencios administrativ şi fiscal ar putea avea ca obiect şi " rectificare act administrativ", cu un regim juridic distinct de instituţia anulării actului administrativ, Înalta Curte constată că şi critica privind încălcarea de către instanţa de fond a principiului dreptului de dispoziţie al reclamantei este nefondată, rolul instanţei nefiind doar formal, limitându-se la o simplă îndreptare a unei " erori", ci, dimpotrivă, a verifica dacă suprafaţa menţionată în certificat este cea cuvenită reclamantei, înseamnă a verifica legalitatea şi temeinicia emiterii respectivului act administrativ. În ipoteza în care s-ar fi constatat ca fiind întemeiate susţinerile reclamantei, în sensul că suprafaţa de teren în proprietate exclusivă a societăţii comerciale A. S.A. nu este cea menţionată în cuprinsul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x, respectiv de 98679,19 mp, consecinţa nu ar fi fost " rectificarea" acestuia, ci anularea sa, ca nelegal.

Astfel, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are dreptul şi obligaţia de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii," chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire", în mod legal instanţa de fond a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind " anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În considerarea celor expuse, ce relevă legalitatea hotărârii atacate, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, în vigoare la momentul introducerii acţiunii (27.10.2016, cererea fiind înregistrată la instanţă la data de 04.11.2016) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 108/2017 din 4 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.