Fund's indemnity refusal annulled; claim remanded for merits review.

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 18.08.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea în parte a Deciziei nr. 7266/04.07.2017 emise de Comisia Specială constituită la data de 16.06.2017 din cadrul F.G.A., obligarea F.G.A. la plata către reclamant a sumei de 9.838 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit la autoturismul x cu numărul de înmatriculare x proprietatea reclamantului şi neachitate de societatea pârâtă, la care se adaugă o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere (art. 37 din Ordinul 14/2011 al C.S.A.) în efectuarea plăţii, începând cu de 29.09.2014, când i s-a comunicat refuzul de despăgubire, precum şi a cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1883 din data de 19 aprilie 2018 Curte de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează în parte Decizia nr. 7266/04.07.2017 emisă de pârât, doar în ceea ce priveşte art. 1 din decizie, cu consecinţa obligării pârâtului să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant.

Respinge în consecinţă, în rest, acţiunea.

Conform art. 451-453 C. proc. civ., obligă pârâtul către reclamant la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă capătului 1 de cerere."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, referitor la petitul privind penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, referitor la petitul privind despăgubirile.

Astfel, motivarea dată de prima instanţă soluţiei de admitere în parte a acţiunii şi de anulare în parte a deciziei F.G.A. nr. 2266 din 04.07.2017 este greşită, soluţia fiind dată cu nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi d), art. 11 şi 13 alin. (3) din Legea specială nr. 213/2015, prevederile art. 36-37 şi art. 45 alin. (3) din Norma RCA pusă în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Subliniind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al acestuia, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment, nu preia riscul executării contractelor de asigurare şi nici o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, la fel cum nici nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, recurentul a arătat că instanţa de fond a făcut o trimitere trunchiată la dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei RCA puse în aplicare cu Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, la soluţionarea cererii de plată nr. x din 25.03.2016 formulată de reclamant, F.G.A. a ţinut cont de normele aplicabile în materia asigurărilor şi de condiţiile contractului de asigurare civilă obligatorie de tip RCA aplicabil, respectiv de art. 45 alin. (3) din Normele RCA puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011 conform căruia "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre iudecătorească, în cazul în care: 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse ".

Aşadar, în concordanţă cu prevederile în discuţie, în procedura administrativă necontencioasă au fost analizate înscrisurile depuse de reclamant şi s-a constatat că, din înscrisurile aferente cererii de plată şi dosarului de daună, nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse, câtă vreme inclusiv din declaraţiile celor doi conducători auto implicaţi în evenimentul rutier din 09.08.2014, care au încheiat "constatarea amiabilă", se observă că fiecare dintre conducătorii auto a apreciat că vinovăţia pentru producerea accidentului rutier în discuţie aparţine celuilalt şofer.

Cum, în baza Legii speciale nr. 213/2015 şi a Normei A.S.F. nr. 16/2015, F.G.A. analizează cererile de plată ţinând seama de condiţiile de asigurare, care nu sunt condiţii de tarifare şi nici de stabilire a cauzelor şi împrejurărilor producerii accidentului rutier, persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, recurentul a arătat şi faptul că nu poate achita solicitanţilor toate sumele de bani pretinse şi care nu rezultă din contractele de asigurare, cum este cazul cheltuielilor de judecată ori cele stabilite exclusiv în sarcina asigurătorilor şi pe care aceştia le datorează pentru neexecutarea unor obligaţii care le incumbă în baza contractelor de asigurare, cum este cazul penalităţilor de întârziere.

În acest sens, a considerat recurentul că soluţia dată de prima instanţă nu este motivată în ceea ce priveşte petitul referitor la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, în privinţa cărora a reluat argumentele prezentate în dosarul primei instanţe, conform cărora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. 7266/04.07.2017 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins, conform art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cererea de plată nr. x/25.03.2016.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantului şi, anulând în parte decizia contestată, a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată.

Fiind învestită cu recursul promovat de autoritate pârâtă împotriva acestei soluţii, Înalta Curte constată că primul motiv invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Recurentul-pârât pretinde că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, referitor la petitul privind penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, însă, astfel cum rezultă din aspectele redate în precedent, instanţa de fond nu a analizat un astfel de petit, nu a statuat asupra sumelor solicitate (prejudiciu, penalităţi, cheltuieli de judecată) şi nu a obligat F.G.A. la plata acestor sume, câtă vreme soluţia pronunţată se referă doar la obligaţia de analizare pe fond a cererii de plată a reclamantului.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, prin cererea de plată formulată reclamantul a pretins repararea prejudiciului cauzat de evenimentul rutier din data de 9.08.2014, în care au fost implicate autovehiculele cu nr. de înmatriculare x şi x. Cei doi conducători auto au completat formularul "constatare amiabilă de accident", iar în urma avizării daunei la asigurătorul B. S.A., a fost constituit dosarul de dauna nr. x.

Ulterior, prin decizia contestată pârâtul a apreciat că sunt incidente prevederile art. 45 pct. 3) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită de către prima instanţă a acestor prevederi, care a dat prevalenţă menţiunilor din formularul "constatare amiabilă de accident", fără a avea în vedere celelalte dispoziţii legale în materie şi documentele din dosarul de daună.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 43 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011: "Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în baza poliţei RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum şi a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească."

Dispoziţiile art. 44 prevăd că: "Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit, în timp ce art. 45 stabileşte că: "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: (...) 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse."

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor anterior citate, impune concluzia conform căreia stabilirea despăgubirilor se poate face în cazul în care părţile au încheiat o constatare amiabilă de accident, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.

În cauză, conducătorii auto implicaţi au completat o "constatare amiabilă de accident, reclamantul a depus deviz de calcul al despăgubirilor, iar instanţa de fond a constatat, în mod corect, că din înscrisurile depuse atât în dosarul de daună cât şi în dosarul de fond rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate soluţiona cererea de plată, urmând ca în măsura în care nu este de acord cu situaţia rezultată din documentele existente, să motiveze în mod corespunzător soluţia adoptată.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care vizează situaţia în care nu există niciunul din documentele enumerate la art. 44 din care să rezulte persoana responsabilă de producerea accidentului, astfel încât, în mod just, curtea de apel a reţinut că pârâtului îi revine obligaţia de a soluţiona pe fond cererea reclamantului, instanţa de contencios administrativ neputându-se substitui autorităţii publice sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1883 din data de 19 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti

, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2021.