Retrocession of nationalized property: ownership standing of religious parish versus distinct asylum legal entity under land registry evidentiary force

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 02.03.2018 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România anularea deciziei nr. 7604/21.12.2017 şi admiterea cererii înregistrate sub nr. x/28.03.2003.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 175 din data de 27 iunie 2018 Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanţă a analizat superficial atât argumentele cât şi înscrisurile administrate în susţinerea lor, referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la retrocedare.

Astfel, instanţa s-a rezumat să constate, făcând o analiză pur formală, pornind de la lipsa identităţii de denumire, că nu exista identitate între reclamantă şi persoana evidenţiată în Cartea Funciară ca şi proprietar (anterior naţionalizării) al imobilului în cauză.

Procedând de această manieră, instanţa a dat prevalenţă exclusiv forţei probante a menţiunilor din Cartea Funciară, ignorând dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cele ale pct. 13 lit. c) din partea 11 din Normele Metodologice care, pe de o parte, stabilesc posibilitatea administrării "oricăror acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive", precum şi necesitatea coroborării tuturor probelor administrate în procedură. Sub acest aspect, recurenta a invocat o speţă similară (dosarul nr. x/2016), în care Î.C.C.J. a casat cu trimitere spre rejudecare sentinţa primei instanţe prin care s-a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamantului bazată pe o analiză formală a acesteia, raportat exclusiv la existenţa/inexistenţa unei identităţi la nivel de denumire între persoana înscrisă în Cartea Funciară ca proprietar anterior naţionalizării şi persoana care a formulat cererea de retrocedare.

In ceea ce priveşte reglementarea dată persoanelor juridice în intervalul 1865-1924, este important de reţinut faptul că până la apariţia Legii din 06.02.1924 pentru persoanele juridice, nu a existat o reglementare juridică generală a persoanelor morale, iar personalitatea juridică a aşezămintelor bisericeşti era unanim recunoscută de instanţele de judecată şi jurisprudenţa vremii.

A mai arătat recurenta că instanţa nu a valorificat niciunul din înscrisurile depuse la dosar, care dovedesc faptul că "Azilul de bătrâni" a fost înfiinţat de cultul romano catolic, în subordinea acestuia, cultul fiind cel care i-a asigurat de-a lungul timpului şi conducerea şi reprezentarea, i-a aprobat actele de dispoziţie, ceea ce conduce la concluzia că azilul era subordonat şi parte integrantă din cultul romano catolic, iar în cadrul acestuia, entităţii ce poartă azi denumirea de Parohia Romano Catolica Sf. Mihail.

Astfel, înscrisuri precum "Scrisoarea de mărturie asupra dăruirii posesiunii Mera făcută înaintea Conventului Mănăstirii Sfintei Maria Fecioara din Cluj-Mănăştur" din 24 mai 1625, "Scrisoarea de introducere şi punere în stăpânire din 1529", Actul din 12.11.1572 emis de Bathory Istvan Voievod al Transilvaniei, din cuprinsul căruia reiese apartenenţa la Biserică a Azilului Sfânta Elisabeta, Actul de donatie din 13.04.1588, Inventarul din 1885 al bunurilor aparţinând Azilului, Contractul de comodat autentic din 01.10.1898, Regulamentul de conducere şi administrare a patrimoniului Azilului de Bătrâni "Sfânta Elisabeta" nr. 5520/1902, "Deciziuni"/"Incheieri" emise de Instanţa de Carte funciară în perioada 1924-1948, alte acte de dispoziţie care poartă aceleaşi aprobări ale conducătorilor Bisericii Romano Catolică, sunt acte care este dovedit faptul că Biserica Romano Catolică avea un drept de proprietate cu privire la aceste imobile şi nu doar un drept de administrare.

De asemenea, prima instanţă a omis aspecte esenţiale referitoare la desfiinţarea Azilului din chiar momentul naţionalizării bunurilor sale, precum şi la regimul juridic al bunurilor entităţilor înfiinţate de către cultul romano catolic, la încetarea acestora. Desfiinţarea Azilului s-a produs prin efectul Hotărârii Consiliului de Ministri nr. 810 din 29 iulie 1949 privind interzicerea funcţionării pe întreg teritoriu al Republicii Populare Române a mai multor formaţiuni şi organizaţiuni ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano catolice, ce a interzis funcţionarea tuturor formaţiunilor şi organizaţiilor aparţinând bisericii romano catolice, membrilor acestora fiindu-le stabilite domicilii forţate, iar instituţiilor fiindu-le preluate toate bunurile împreună cu întreg inventariul acestora.

Această realitate istorică a existat pe întreaga perioadă a comunismului din România, până la abrogarea Hotărării Consiliului de Miniştri nr. 810 din 29 iulie 1949, conform H.G. nr. 831 din 13 decembrie 1991.

In aceste condiţii, este absolut evident că entitatea Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" nu avea cum să formuleze o cerere de retrocedare după mai bine de 60 ani de la desfiinţarea acestuia, conform legislaţiei civile în vigoare până la momentul naţionalizării, cât şi în lumina O.U.G. nr. 94/2000 toate bunurile azilului şi, implicit, orice drept de a solicita restituirea acestora, revenind, în mod indubitabil continuatoarei institutiei, respectiv Parohiei Romano Catolice din Cluj (în prezent, Parohia Romano Catolică Sf. Mihail.

Interpretarea restrictivă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 adoptată de prima instanţă este în contradicţie cu însuşi scopul actului normativ, acela "de reparatie". Se ajunge, astfel, la situaţia consolidării unei naţionalizări, recunoscută de stat ca fiind ilegală şi la rămânerea în patrimoniul statului a unui bun intrat ilegal în patrimoniul său.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 7604/21.12.2017 prin care pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea nr. x/28.03.2003 de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, Piaţa Mărăşti, nr. 2- 4, jud. Cluj compus din casă de piatră, curte, grădină şi arător în suprafaţă de 2 jug. 266 stjp. + 355 stj (22.300 mp.) având destinaţia iniţială de azil de bătrâni înscris iniţial în C.F. nr. x Cluj, cu nr. topo. x, ulterior dezmembrat şi transmis în alte cărţi funciare.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei şi a validat actul administrativ emis de autoritatea pârâtă, reţinând, în esenţă, că prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta nu a reuşit să dovedească faptul că, la momentul preluării, imobilul a constituit proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice sau a Parohiei Romano-Catolice Sf. Mihail, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Această soluţie este împărtăşită de către instanţa de control judiciar, care constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material, pentru a putea fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Astfel cum s-a menţionat şi anterior, o primă condiţie ce trebuie verificată la primirea unei cereri de retrocedare întemeiate pe acest act normativ este ca imobilul să fie aparţinut cultelor religioase.

În prezenta cauză, prin actul administrativ contestat s-a reţinut că imobilul pentru care se solicită acordarea de măsuri reparatorii nu a fost proprietatea reclamantei, întrucât anumite cote din acesta au fost înstrăinate de Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj, iar alte cote au fost preluate de Statul Român de la acelaşi Azil de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj."

Printr-un prim set de argumente, recurenta a criticat prevalenţa dată de prima instanţă forţei probante a menţiunilor din Cartea Funciară, ignorarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a pct. 13 lit. c) din partea 11 din Normele Metodologice, invocând şi jurisprundenţă din pretinse cauze similare.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor susţineri şi reţine că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor indicate de recurentă nu pot avea valenţa sugerată de aceasta, câtă vreme dovada dreptului de proprietate se face prin menţiunile din cartea funciară în care este înscris imobilul respectiv.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea cărţilor funciare, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei", iar aceste dispoziţii, coroborate cu cele art. 33 din acelaşi act normativ consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară.

Din înscrisurile depuse la dosarului cauzei, reiese că potrivit cărţii funciare nr. x, proprietarul iniţial al mobilului identificat cu nr. top. x a fost Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj, persoana juridică distinctă de solicitanta Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail.

Conform cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj, o cotă de 22/335 din imobilul identificat cu nr. top. x a fost înstrăinată unor persoane fizice de către Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj în anul 1948, iar cota de 313/335 din imobilul identificat cu nr. top. x şi cota de 3373/3466 din imobilul identificat cu nr. top. x, rămase în proprietatea Azilului de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj, au fost preluate de Statul Român în anul 1958 de la acesta, iar nu de la reclamanta Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail.

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurentei referitoare la înscrisurile pretins nevalorificate de pârâtă şi de prima instanţă, care, în opinia acesteia, dovedeau că Biserica Romano Catolică avea un drept de proprietate cu privire la aceste imobile şi nu doar un drept de administrare şi, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, constată că Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail este distinctă de persoana juridică în proprietatea căreia s-a aflat imobilul la data trecerii acestuia în proprietatea Statului Român, Azilul de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta" din Cluj avea personalitate juridică proprie întrucât a putut înstrăina în anul 1948 o parte din imobilul solicitat, iar Statul Român a preluat cotele-părţi din imobil, rămase neînstrăinate de proprietarul tabular, direct din patrimoniul Azilului de bătrâni "Sf. Francisc Elisabeta".

Întrucât nici un înscris nu a atestat faptul că la preluare, imobilul a constituit proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice sau a Parohiei Romano-Catolice Sf. Mihail, la fel cum nu există nici un act care să ateste preluarea/transmiterea dreptului de la entitatea înscrisă în cartea funciară altor entităţi, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că solicitarea reclamantei nu întrunea cerinţele impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că rolul bisericii în funcţionarea azilului de bătrâni, constituit ca şi fundaţie, nu echivalează cu deţinerea dreptului de proprietate.

Nu în ultimul rând, nu se poate considera că prin adoptarea Hotărârii Consiliului de Miniştrii nr. 810 din 29 iulie 1949 Azilul de bătrâni Sf. Francisc Elisabeta" a fost desfiinţat, iar singura care are calitatea de continuatoare a drepturilor acestor persoane juridice este reclamanta, deoarece beneficiarul nemijlocit a acestui act normativ este Statul Român şi nu Biserica Romano-Catolică, urmărindu-se şi realizându-se scoaterea acestor organizaţii de sub patronajul cultelor.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Sf. Mihail împotriva sentinţei nr. 175 din data de 27 iunie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2021.