Tax security measures annulled; appeals dismissed for lack of concrete evidence of asset concealment risk

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27.11.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti şi A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii acţiune în anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2016 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 293 din data de 30 ianuarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2016.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, ambele criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti s-a arătat că în considerentele hotărârii atacate, instanţa a reţinut că necesitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii priveşte în mod deosebit existenţa împrejurărilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, respectiv trebuie să se refere la circumstanţele care au condus organul fiscal la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, recurenta a apreciat că singura condiţie pentru instituirea măsurilor asigurătorii o reprezintă, conform art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, existenţa pericolului anterior menţionat, textul de lege neimpunând, însă, organului fiscal obligaţia de a constata, prealabil emiterii deciziei, existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are scop preventiv. De asemenea, textul nu impune nici emiterea prealabilă a titlului de creanţă, la momentul individualizării creanţei măsurile asigurătorii urmând să devină executorii.

Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în cuprinsul recursului promovat, a apreciat că instanţa de fond nu a avut în vedere comportamentul fiscal al reclamantei şi împrejurarea că aceasta nu deţine suficiente active, care dovedeau faptul că exista pericolul de a fi periclitată sau îngreunată, în mod considerabil, colectarea sumelor estimate de inspectorii fiscali.

De asemenea, cu ocazia controlului s-a constatat că reclamanta nu a prezentat documente de certificare a calităţii pentru produsele achiziţionate, conform cerinţelor din contractele încheiate cu unii dintre furnizori; nu s-a putut stabili modul de transportare a bunurilor (mijlocul de transport si persoana delegată); la recepţia mărfurilor nu au fost încheiate procese-verbale de recepţie a mărfurilor; nu poate fi precizat locul de unde au fost ridicate produsele achiziţionate sau unde se află depozitele furnizorilor; furnizorii nu au înregistrat achiziţii intracomunitare de bunuri şi nici importuri, iar achiziţiile declarate de pe piaţa internă nu sunt confirmate integral de parteneri.

Invocând practică judiciară apreciată ca relevantă, recurenta a susţinut că, din economia dispozitiilor legale incidente, rezultă că pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea, ca şi consecinţă, imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

Astfel, prin faptul că intimata nu a evidenţiat corect realitatea contabilă, organele fiscale, în mod corect, au estimat că aceasta se sustrage de la procedura de colectare, motivând şi argumentând în cuprinsul deciziei aceste aspecte şi dispunând, în consecinţă, măsuri asigurătorii.

Măsurile luate de pârâte sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că, până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţi financiare ilicite desfăşurate de reclamantă sau terţe persoane, organele fiscale au dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală.

Intrucât pe parcursul acestei perioade societatea nu a făcut niciun fel de dovadă a existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de organele de control, recurenta a apreciat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se bucură în continuare de prezumţia de legalitate şi temeinicie instituită de lege în privinţa sa.

Deşi a fost legal citată, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., nu a depus întâmpinare.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. A AFR/9638/31.08.2016, prin care pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală, instituirea de măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra mijloacelor fixe, materialelor şi mărfurilor aparţinând societăţii, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate debitorului de către terţi, conform situaţiei clienţilor neîncasaţi aferentă lunii august 2016 dar şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare, până la concurenţa sumei reprezentând 150% din valoarea creanţei estimate ca fiind datorată de reclamantă bugetului de stat.

Fiind învestită cu soluţionarea recursurilor declarate de pârâte împotriva soluţiei de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei contestate, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, sentinţa primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale.

Având în vedere susţinerile similare din cele două căi de atac promovate, instanţa de control judiciar apreciază că problema litigioasă în prezenta cauză este reprezintată de îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ-fiscal contestat, a condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenţei pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurentele-pârâte au susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, elementele avute în vedere la luarea măsurilor fiind nedovedirea realităţii achiziţiilor de mărfuri efectuate de către reclamantă de la furnizorii: C. S.R.L, D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. şi H. S.R.L., respectiv nedeţinerea unor active suficiente, existând pericolul de a fi îngreunată în mod semnificativ colectarea.

Este de necontestat, astfel cum au arătat pârâtele, că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, instanţa de fond a reţinut, în mod corect că pârâta nu a probat atitudinea fiscală şi economică din care să rezulte că ar exista indicii că societatea s-ar sustrage de la colectarea debitului fiscal, elementele indicate în cuprinsul deciziei contestate nefiind suficiente pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare în parte a patrimoniului debitoarei.

Contrar susţinerilor recurentelor, instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului.

În aceste condiţii, suspiciunile organelor fiscale cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, pentru fundamentarea acestei măsuri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că organele fiscale şi-au întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile referitoare la realitatea anumitor tranzacţii, fără a exista nicio certitudine cu privire la comportamentul fraudulos al reclamantei sau pretinsa situaţie financiară precară a acesteia şi fără a dovedi existenţa unor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluţia instanţei de fond, privind anularea acestei decani, este legală şi urmează a fi menţinută.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 293 din data de 30 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2021.