Taxpayer's joint-liability challenge rejected as inadmissible due to failure to contest time-barred administrative complaint ruling

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice, anularea deciziei nr. 432508/07.09.2015 privind atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, precum şi a titlurilor executorii nr. x/1.10.2015, respectiv nr. x/6.07.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 8 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică, în sensul că potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018 (în vigoare din 2.08.2018), litigiile care privesc sume de până la 3.000.000 RON se soluţionează în fond de către tribunal. În cauză, cuantumul sumei în discuţie este inferioară acestei valori, astfel că era competent să soluţioneze cauza Tribunalulul Bucureşti, iar nu Curtea de Apel Bucureşti.

În susţinerea motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanţa de fond nu a avut vedere că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu mai sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. De altfel, şi anterior acestei modificări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat prin numeroase decizii de speţă că acţiunea adresată instanţei nu poate fi interpretată ca o cerinţă extrem de formalistă, de natură să împiedice sau să limiteze accesul la instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant susţine că judecătorul fondului, însuşindu-şi punctul de vedere al organului fiscal, a reţinut greşit că reclamantul nu a atacat inclusiv decizia de soluţionare a plângerii prealabile, deşi aceasta din urmă a fost respinsă, ca tardivă, iar contestaţia se referea, în principal, la motivele pentru care o asemenea concluzie este greşită.

Mai arată că judecătorul a refuzat, practic, să judece pe fond speţa, împiedicându-i, astfel, accesul la judecată şi dreptul de a beneficia de un dublu grad de jurisdicţie.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice nu a depus întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate, în principal, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/07.09.2015, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator al debitoarei societatea B. S.R.L., pentru creanţe în sumă de 1.343.677 RON, reprezentând obligaţii fiscale restante ale societăţii.

Prima instanţă, admiţând excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Reclamantul a criticat această soluţie, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., este de observat că reclamantul este cel care a formulat cererea de chemare în judecată la o instanţă pe care o apreciază, prin motivele de recurs, necompetentă.

Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi primite argumentele prezentate de recurentul-reclamant în susţinerea acestuia, întrucât, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 26.09.2017), "(...) (litigiile n.n.) privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Astfel, instanţa de recurs constată că instanţa competentă să soluţioneze fondul acţiunii deduse judecăţii este curtea de apel, argument pentru care motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.

De altfel, chiar reclamantul a solicitat, prin răspunsul la întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond de pârâtă, dar şi prin concluziile orale de la termenul de dezbateri din 8.01.2019, respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că acestei instanţe îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în conformitate cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că, până la soluţionarea litigiului în primă instanţă (8.01.2019), Legea nr. 212/25.07.2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018 şi a intrat în vigoare în data de 2 august 2018.

Însă, potrivit art. 24 din C. proc. civ., "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar potrivit art. 25 alin. (1) din acelaşi Cod, "(1) Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.".

De asemenea, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că:

"(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, competenţa instanţei de contencios administrativ trebuie stabilită în raport cu norma de competenţă în vigoare la data sesizării acesteia.

Din actele dosarului rezultă că reclamantul a sesizat instanţa de judecată la data de 26.09.2017, astfel că nu sunt aplicabile cauzei prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, în vigoare din 2.08.2018, după cum în mod greşit apreciază recurentul-reclamant.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile formulate de reclamant din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor normative incidente în cauză.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autoritatea nu a soluţionat contestaţia pe fondul său, iar reclamantul nu a contestat decizia de soluţionare a contestaţiei şi nu a invocat nici un motiv de nelegalitate cu privire la soluţia de respingere ca tardivă a contestaţiei administrativ-fiscale, astfel încât, cererea de chemare în judecată prin care se solicită anularea deciziei de angajare a răspunderii, respectiv soluţionarea de către instanţă a fondului contestaţiei, nu este admisibilă.

Validând un astfel de raţionament, judecătorul fondului a procedat corect, întrucât normele de procedură fiscală determină un anumit obiect al recursului administrativ, precum şi al contestaţiei deduse judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ competentă.

Astfel, art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede că:

"(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii."

Totodată, la art. 210 din acelaşi act normativ se arată că:

"(1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz.

(2) Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac."

În art. 218 alin. (2) se menţionează că:

"(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în condiţiile legii."

Din interpretarea coroborată a textelor legale menţionate mai sus, instanţa de recurs reţine că nu poate fi contestată direct la instanţa de contencios administrativ decizia de angajare a răspunderii.

Tocmai în ideea garantării liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, s-a prevăzut şi în materia contenciosului administrativ fiscal, după exercitarea procedurii administrative prealabile a contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal, posibilitatea aducerii conflictului în faţa judecătorului.

Aceasta însă nu înseamnă că decizia de angajare a răspunderii poate fi contestată de sine stătător la instanţă, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la instanţa de contencios administrativ poate fi atacată doar decizia (dispoziţia) dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal, după contestarea acestuia în procedura recursului administrativ reglementată de art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală.

În speţă, aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-reclamant a formulat contestaţie administrativă împotriva deciziei de angajare a răspunderii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, iar prin decizia nr. 2815/20.03.2017, emisă de ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, contestaţia a fost respinsă ca tardiv introdusă.

Cu toate acestea, după cum în mod pe deplin justificat a arătat prima instanţă, reclamantul a înţeles să atace exclusiv decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/07.09.2015, nu şi decizia nr. 2815/20.03.2017, prin care organul de soluţionare a respins contestaţia ca fiind nedepusă în termen, iar din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu poate fi decelat vreun motiv de nelegalitate cu privire la cea din urmă decizie, contrar susţinerilor recurentului-reclamant.

Ca atare, ceea ce poate forma obiectul controlului instanţei de contencios administrativ, în raport de dispoziţiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003, este numai decizia de soluţionare a contestaţiei administrative astfel că, în contextul în care recurentul-reclamant nu face dovada că a învestit instanţa cu o astfel de decizie, Înalta Curte constată că acţiunea sa este inadmisibilă.

Referirile recurentului-reclamant la prevederile Legii nr. 554/2004 nu influenţează modalitatea de soluţionare a cauzei, dat fiind faptul că legea anterior menţionată constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, iar normele de procedură cuprinse în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au caracter de norme speciale şi, în consecinţă, derogă de la dreptul comun, impunând condiţii specifice pentru exerciţiul acţiunii în contencios fiscal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2021.