FGA payment claim inadmissible as tardy; subrogating insurer treated as single creditor subject to statutory cap

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

La data de 10.09.2019 reclamanta A. S.A. a învestit Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, cu o acţiune formulată în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând anularea deciziei emise de pârât, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în sumă de 99.052,29 RON reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul Casco, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 533 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestatia formulată de A. S.A. în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 533/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea în tot a contestaţiei, în sensul anulării deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, respectiv a înlăturării din considerente a menţiunii privind modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu consecinţa obligării intimatei FGA la plata sumei de 99.052,29 RON.

În opinia recurentei, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Cererea de plată formulată de A. nu este tardivă. Instanţa de fond a identificat greşit data de la care a început să curgă termenul de 90 de zile pentru valorificarea dreptului de creanţă al A..

Susţine recurenta că, hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Precizează recurenta că, interpretarea contrară a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum aceasta a fost expusă de instanţa de fond conduce la o încălcare şi/sau limitare a efectelor instituţiei subrogaţiei în drepturile creditorului, împrejurare ce în mod evident nu poate fi primită; creează o discriminare, din perspectiva egalităţii în fata legii, între situaţia unui număr de zece persoane care se pot îndrepta fiecare împotriva Fondului până la limita sumei de 450.000 RON, şi situaţia persoanei care s-a subrogat în drepturile celor zece asiguraţi, dar care se va putea îndrepta împotriva Fondului doar pentru o sumă globală de 450.000 RON; încalcă dreptul de proprietate al A. cu privire la sumele ce îi sunt cuvenite ca urmare plăţii efectuată către persoanele asigurate şi subrogării în drepturilor acestor persoane [art. 44 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de faţă, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat prin formularea cererii de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sub nr. x/02.07.2018, plata a sumei de 99.052,29 RON reprezentând despăgubirea achitată de către aceasta asiguratului său Casco. În temeiul cererii de plată formulate de către societate s-a format dosarul de daună nr. x, dosar pentru care a fost emisă Decizia nr. 16447/20.08.2018, criticată în cauză.

Prin Decizia nr. 16447/20.08.2018, FGA a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că, pe de o parte petenta a înteles să formuleze şi să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A., întrucât dreptul de creanţă s-a născut anterior datei de 28.04 2016 - data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pentru asigurătorul B. S.A, iar pe de alta parte, anterior soluţionării acesteia, FGA a plătit creditorului S.C. A. suma totală de 450.000 RON el neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Cererea de plată formulată de A. nu este tardivă. Instanţa de fond a identificat greşit data de la care a început să curgă termenul de 90 de zile pentru valorificarea dreptului de creanţă al A..

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că, deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015, în dosarul nr. x de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a civilă, ce a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Instanţa observă că, cererea recurentei-reclamante a fost depusă tardiv întrucât ultima zi de depunere a cererilor de plată de către creditorii de asigurări, în cazul B. S.A., a fost 28 iulie 2016 raportat la data rămânerii definitive a sentinţei de deschidere a procedurii de faliment.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Hotărârea sus-menţionată a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Creanţa recurentei-reclamante s-a născut anterior rămânerii definitive a sentinţei prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

Astfel, conform art. 1381 C. civ.:

"(1) Orice prejudiciu da dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar daca acest drept nu poate fi valorificat imediat. (…)."

Prin urmare, în cazul recurentei, termenul de 90 de zile a început să curgă la data de 28.04.2016.

Cererea de plată adresată Fondului a fost formulată la data de 2.07.2018, după expirarea termenului de 90 de zile, de decădere, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Obligaţia depunerii cererii la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului este prevăzută de lege.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de decădere.

Termenul de decădere reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie imperativă a legii, să-şi exercite acel drept, sub sancţiunea stingerii acestuia.

Conform art. 2545 alin. (1) C. civ.:

"(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor, se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Pentru a nu pierde dreptul subiectiv de a obţine valorificarea dreptului său de creanţă, în condiţiile art. 2545 alin. (2) din C. civ., creditorul de asigurare trebuie să îşi exercite opţiunea, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, înăuntrul termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului este prevăzută de lege.

Prin urmare, întrucât recurenta a formulat cererea de plată după expirarea termenului de decădere instituit de art. 14 din Legea nr. 213/2015, în mod legal aceasta a fost respinsă ca tardivă.

A mai susţinut recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1). şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În mod corect, prima instanţă nu a reţinut susţinerile reclamantei cu privire la aplicarea Legii nr. 136/1995 privitor la dreptul reclamantei de a fi despăgubită din disponibilităţile FGA.

Astfel, instanţa reţine că intimatul-pârât a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că recurenta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului.

De altfel intimatul-pârât nu a negat dreptul recurentei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plăţile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e), plafonul de garantare reprezintă "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi."

De asemenea, conform art. 2 alin. (3), "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5 (…)."

Din textele legale citate, rezultă că legiuitorul a impus plafonul maxim pe "un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", iar recurenta, în urma subrogării în drepturile asiguraţilor săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deţinând mai multe creanţe de asigurări.

Recurenta nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile Fondului.

Mai mult decât atât, introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obţine de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii. Se impune a fi subliniat că interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie să corespundă intenţiei reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute urmare declanşării procedurii de faliment a asigurătorului, în acord cu interesul public avut în vedere, şi anume protejarea asiguraţilor, prin acoperirea în mod egal a creanţelor de asigurări deţinute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurenţa sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plăţii integrale a tuturor creanţelor de asigurări.

În acest sens, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se prevede expres că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015 - "Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la tratamentul discriminatoriu, acestea nu pot fi primite, întrucât persoanele păgubite, care se adresează individual F.G.A., şi asigurătorii Casco, care se adresează F.G.A. pentru recuperarea despăgubirilor plătite propriilor asiguraţi, nu se află într-o situaţie identică sau similară, având în vedere că recurenta a beneficiat de plata unor prime de asigurare, asumându-şi riscul plăţii de despăgubiri către propriul asigurat.

Referitor la critica care vizează încălcarea de către intimatul-pârât a prevederilor art. 44 alin. (2) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României, precum şi ale art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa reţine că, potrivit jurisprudenţei CEDO în materia dreptului de proprietate, bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul 1, pot fi bunuri existente sau valori patrimoniale, inclusiv creanţele, pentru care se poate pretinde că există cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

Având în vedere că la momentul încheierii contractului de asigurare, legea în vigoare (Legea nr. 136/1995) nu prevedea, în cazul falimentului unui asigurător, plafonarea despăgubirilor acordate de către Fond, problema care se pune este dacă simpla încheiere a contractului de asigurare şi conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 erau suficiente să dea naştere speranţei legitime a reclamantei de a vedea concretizat dreptul la despăgubire de către FGA.

Or, în raport de argumente reţinute în contextul examinării datei la care s-a născut raportul juridic litigios, corect s-a apreciat că anterior recurenta nu avea un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, fiind beneficiara unei valori patrimoniale condiţionate, care s-ar fi stins prin nerealizarea condiţiei şi neputând beneficia, în aceste condiţii, de protecţia Convenţiei.

În lipsa existenţei unui "bun", în sensul autonom al Convenţiei, instituirea unui plafon de garantare prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu poate determina încălcarea dreptului de proprietate al recurentei, impunându-se precizarea că această concluzie a Curţii face de prisos analiza elementelor constând în existenţa ingerinţei, a legitimităţii scopului acesteia şi a proporţionalităţii sale.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 533 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.