Local excavation tax assessment annulled; appeal dismissed as unfounded for missing mandatory reasoning.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 24.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu, în temeiul art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, anularea Deciziei nr. 13284/13.12.2017 privind soluţionarea contestaţiei şi a Deciziei de Impunere nr. x/27.10.2015 emisă de către Comuna Alunu, judeţul Vâlcea, prin care s-au stabilit obligaţii de plată faţă de bugetul local al Comunei Alunu după cum urmează: taxă excavări - Sector Alunu, în cuantum de 1.464.000,00 RON, taxă excavări - Sector Berbeşti, în cuantum de 4.902.152,00 RON şi accesorii în cuantum de 738.554,00 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 480 din data de 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea privind pe reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. în contradictoriu cu pârâţii Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu şi a dispus anularea deciziei nr. 13284/13.12.2017, privind soluţionarea contestaţiei şi a deciziei de impunere nr. x/27.10.2017, ambele emise de Comuna Alunu, jud. Vâlcea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 anterior, au declarat recurs pârâţii Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond, iar în subsidiar, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulate de reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., ca neîntemeiată.

Un prim motiv de casare invocat de recurenţii - pârâţi a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât din perspectiva încălcării articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 11, art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât şi din prisma nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b), raportate la art. 174 C. proc. civ., dar şi a art. 22 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii - pârâţi au susţinut că, întrucât toate părţile litigante au dreptul să prezinte judecătorului argumentele şi observaţiile lor şi să pretindă ca acesta să le analizeze în mod efectiv, este nelegală maniera în care prima instanţă a omis să cerceteze şi să examineze efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, integralitatea motivelor de fapt şi de drept invocate de recurenţi cu titlu de apărări, simpla enumerare a unora dintre susţinerile şi apărările formulate, fără ca instanţa să prezinte propriile argumente din care să rezulte că le-a analizat ori motivele pentru care le-a înlăturat, nefiind suficientă, întrucât toate argumentele evocate necesitau un răspuns specific şi explicit. Astfel, recurenţii au apreciat că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a încălcat dreptul lor la apărare şi la un proces echitabil.

Au mai arătat recurenţii că, în considerente, instanţa nu a analizat probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată în dispozitiv fiind nesusţinută şi pur formală, nefiind un corolar al motivelor ce o preced. În aceste condiţii, recurenţii au apreciat că le-a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturata decât prin rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.

Printr-o altă critică, subsumată de recurenţi tot motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceştia au invocat încălcarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 22 C. proc. civ., în sensul că judecătorul nu a stăruit, prin orice mijloace legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi nu a aplicat corect legea în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, câtă vreme nu a constatat inadmisibilitatea contestaţiei formulate împotriva deciziilor de impunere, întrucât reclamanta nu a contestat şi baza de calcul, respectiv Autorizaţia de foraje şi excavări nr. 6236/09.07.2014 şi Autorizaţia de foraje şi excavări nr. 870/22.01.2015.

Un alt motiv de casare a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând recurenţii - pârâţi că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 266 Codul de procedură fiscală, privind obligaţia achitării taxei menţionate în capitolul relevant. În opinia recurenţilor, decizia de impunere contestată cuprinde toate elementele prevăzute de lege, fiind emisă în baza Autorizaţiei de foraje şi excavări nr. 6236/09.07.2014 şi a Autorizaţiei de foraje şi excavări nr. 870/22.01.2015, care au la bază declaraţiilor fiscale de impunere transmise de CEO, conform art. 93 Codul de procedură fiscală. De asemenea, au mai arătat că, prin Adresa nr. x/12.10.2017, anterior emiterii Deciziei de impunere, au solicitat reclamantei, în vederea eliminării unor eventuale neclarităţi legate de taxa de foraje şi excavări, să transmită toate datele necesare pentru stabilirea acesteia la un nivel real, respectiv o declaraţie fiscală din care să rezulte suprafaţa efectiv afectata de foraje sau excavări. Reiterând corespondenţa purtată cu reclamanta, recurenţii - pârâţi au mai învederat că decizia contestată este motivată atât în fapt cât şi în drept, conform art. 46 Codul de procedură fiscală, baza de impozitare fiind chiar declaraţiile fiscale ale contribuabilului şi autorizaţiile emise, motiv pentru care nu se poate afirma că reclamanta nu avea cunoştinţă de obligaţiile fiscale ce îi incumbau.

De asemenea, au apreciat recurenţii că instanţa nu a avut în vedere că s-a realizat inclusiv audierea contribuabilului anterior emiterii deciziei, aspect dovedit cu adresele menţionate, în care recurenţii au solicitat reclamantei să-şi îndeplinească obligaţia sa de a depune Declaraţia privind suprafaţa efectiv afectată de foraje şi excavări. Totodată, au menţionat că taxa datorată pentru foraje şi excavări aferentă anilor 2014 şi 2015 îşi găseşte temeiul legal în dispoziţiile art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, iar mărirea suprafeţelor de exploatare conform chiar adresei emise de reclamantă este precedată de o autorizaţie de excavare, folosită, de altfel, de reclamantă, aspecte pe care instanţa nu le-a avut în vedere şi a căror înlăturare nu a fost motivată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii - pârâţi Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a hotărârii primei instanţe.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenţii - pârâţi Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., apreciind susţinerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 26 februarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 15 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 24 noiembrie 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Cu titlu prealabil, analizând chestiunea nelegalităţii manierei de îndeplinire, de către recurenţii - pârâţi, a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbre, invocată de intimata-reclamantă societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. în şedinţa publică, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., sancţiunea incidentă în materia nedepunerii dovezii achitării taxei judiciare de timbru este cea a nulităţii, însă, potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă, până la momentul pronunţării asupra excepţiei nulităţii, a dispărut cauza acesteia. În raport de astfel de aspecte, nu se poate reţine nelegalitatea demersului de depunere, de către recurenţii - pârâţi, a dovezii achitării taxei judiciare de timbru la a doua strigare a cauzei în cadrul prezentului termen de judecată, cu consecinţa lipsirii unui astfel de demers de efecte, câtă vreme legiuitorul permite realizarea demersurilor de înlăturare a cauzelor nulităţii, iar prin depunerea facturii x din 24.11.2021, emisă de Poşta Română S.A., recurenţii au făcut, în cadrul şedinţei publice, dovada îndeplinirii obligaţiei de plată a taxei de timbru ce le incumba.

II. Cât priveşte calea extraordinară de atac exercitată de recurenţii - pârâţi Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu, Înalta Curte reţine că un prim motiv de casare invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dată fiind, în accepţiunea titularilor căii de atac, pretinsa încălcare a principiului dreptului la apărare şi la un proces echitabil, precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia EDO, ale art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Vătămarea în discuţie presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenţii apreciază că drepturilor lor procesuale au fost lezate prin demersul instanţei de a nu analiza integralitatea motivelor de fapt şi de drept invocate de recurenţi cu titlu de apărări, ori de a nu prezenta motivele pentru care instanţa le-a înlăturat, precum şi prin cel de a nu analiza probele care au fost administrate, de a nu stabili, în opinia recurenţilor, împrejurările de fapt invocate de aceştia şi de a nu evoca normele substanţiale şi procedurale apreciate de recurenţi ca fiind incidente în speţă.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte, însă, susţinerile recurenţilor, apreciindu-le nefondate, în contextul în care, din analiza sentinţei recurate, rezultă că prima instanţă a respectat dreptul recurenţilor - pârâţi la apărare şi la un proces echitabil, hotărârea fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi celor ale art. 6 din Convenţia EDO, cu respectarea art. 22 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte are în vedere faptul că prima instanţă a reţinut nelegalitatea actelor atacate în considerarea constatării existenţei unui viciu de formă al Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015, emisă de Comuna Alunu, apt a afecta legalitatea acesteia (cu consecinţa afectării şi a legalităţii deciziei de soluţionare a contestaţiei). Acest viciu de formă constă în lipsa menţiunilor reglementate de art. 46 alin. (2) lit. e), f) şi j) Codul de procedură fiscală, adică motivarea în fapt şi în drept s actului administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligaţii de plată faţă de bugetul local al Comunei Alunu constând în taxe de excavări şi menţiunea privind audierea contribuabilului/plătitorului. Din această din urmă perspectivă, Înalta Curte observă că prima instanţă a dispus anularea actului administrativ nu prin reţinerea nerealizării procedurii de audiere a contribuabilului/plătitorului, ci pentru viciul de formă al inexistenţei, în cuprinsul actului administrativ, a menţiunilor privind audierea.

Astfel, apreciind fondate criticile prin care reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a susţinut incidenţa unui astfel de motiv de nulitate a actelor atacate (viciu de formă), instanţa de fond a considerat suficientă, pentru admiterea acţiunii în contencios fiscal, una dintre cauzele de nulitate invocate de reclamantă, fără a mai fi necesară o analiză şi a restului motivelor de nulitate evocate de aceasta, iar o astfel de soluţie este una conformă prevederilor art. 22 C. proc. civ., judecătorul pronunţându-se astfel asupra a ceea ce s-a cerut (anularea actelor administrative).

În acest context, întrucât incidenţa unei cauze de nulitate nu este anihilată de potenţiala netemeinicie a evocării altor cauze de nulitate cu privire la acelaşi act administrativ, nu se poate susţine că, prin neanalizarea restului motivelor de nulitate invocate de reclamantă (precum aspectul nerealizării efective a procedurii de audiere ori viciile de fond ale actului administrativ referitoare la aplicarea normelor de drept material, incidente materiei taxelor de excavare) s-ar fi creat o vătămare pârâţilor - care sunt titularii apărărilor formulate faţă de astfel de motive de nulitate, câtă vreme prima instanţă nu a dat eficienţă unor astfel de cauze de nulitate, motiv pentru care nu se mai justifica nici analizarea aspectelor evocate în apărare. Pe cale de consecinţă, soluţia primei instanţe de a analiza doar acele apărări ce vizau viciul de formă al nemotivării actului administrativ fiscal (iar nu şi pe cele corelative unor vicii de formă şi fond evocate de reclamantă, a căror analiză instanţa de fond nu a mai apreciat-o necesară), nu încalcă dreptul la apărare sau la un proces echitabil al recurenţilor - pârâţi şi nici prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici exhibat de recurenţi vizează modul în care instanţa de fond a apreciat, interpretat şi coroborat probele administrate în cauză. Prin acestea recurenţii susţin că prima instanţă ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia lor, norme de procedură, considerând, totodată, că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situaţiei de fapt este unul eronat. Din această perspectivă, reţine Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurenţi, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Mai mult, faţă de conţinutul concret al dreptului la apărare, astfel cum este acesta reglementat de art. 13 C. proc. civ., potrivit căruia: părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii, fiindu-le asigurată posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului şi de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-şi face apărări, de a prezenta susţinerile în scris şi oral şi de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, instanţa putând dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate, Înalta Curte consideră că nu se poate reţine că, prin maniera în care instanţa de fond a analizat acele probe apreciate relevante din perspectiva viciului de formă al nemotivării Deciziei de Impunere nr. x/27.10.2015, un astfel de drept ar fi fost golit de conţinut.

Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt, se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora. Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă raţionamentul logic al instanţei pentru înlăturarea probelor, judecătorul fondului arătând expres că acea corespondenţă invocată în întâmpinare, purtată de pârâte cu societatea reclamantă şi prin care pârâtele pretind că a fost lămurită situaţia debitelor şi accesoriilor datorate de reclamantă, nu poate suplini motivarea actelor administrativ fiscale.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în hotărârea recurată se regăsesc componentele raţionamentelor logico - juridice realizate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează maniera de interpretate a forţei probante a unor mijloace de probă, ori modul de aplicare, în cauză ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural, fiind evidente componentele procesului deliberativ, ce a stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, conform cărora, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Astfel, obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurenţilor privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune. Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi cele ale art. 425 C. proc. civ.. Cât priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii la stabilirea situaţiei juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, A. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

În cauză, cerinţa existenţei unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. art. 11, art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, motiv pentru care instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile prin care recurenţii susţin încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu ar fi constatat incidenţa inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ formulate împotriva deciziilor de impunere, câtă vreme reclamanta nu a contestat şi baza de calcul, respectiv Autorizaţia de foraje şi excavări nr. 6236/09.07.2014 şi Autorizaţia de foraje şi excavări nr. 870/22.01.2015, Înalta Curte observă că invocarea unui astfel de fine de neprimire a cererii de chemare în judecată reprezintă, în fapt, o chestiune de drept nouă, având o cauză juridică proprie, ce nu au fost invocată în faţa instanţei de fond. Or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului.

III. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefondate şi criticile subsumate de recurenţii - pârâţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că motivarea actelor administrative, reglementată de art. 46 alin. (2) lit. e), f) şi j) Codul de procedură fiscală reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligaţia de a indica, în chiar corpul actului, în mod neechivoc, expres si punctual elementele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei adoptate, precum şi menţiunile referitoare la audierea contribuabilului. Lipsa unor astfel de elemente din conţinutul concret al actului administrativ generează nelegalitatea actului administrativ, răstoarnă prezumţia de legalitate de care acesta se bucură şi atrage sancţiunea nulităţii acestuia, emitentul actului administrativ neputându-se prevala de motivări sau elemente ori acte extrinseci actului administrativ, de alte motivări sau de motivări suplimentare, ori de temeiuri de drept noi, altele decât cele învederate în actul administrativ supus analizei. O abordare contrară, în sensul posibilităţii invocării sau suplinirii obligaţiei de motivare prin trimiteri la înscrisuri echipolente ori extrinseci acestuia, ar contraveni principiilor legalităţii, stabilităţii si certitudinii circuitului fiscal.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine criticile recurenţilor -pârâţi prin care aceştia, spre a justifica îndeplinirea obligaţiei de motivare, fac trimitere la întreaga corespondenţă purtată între părţi, ori la Adresa nr. x/12.10.2017 sau la Adresa nr. x/15.01.2015, ori la cererea nr. x/01.03.2017 sau la certificatul de atestare pentru persoane juridice nr. 2747/03.03.2017, dat fiind caracterul extrinsec al acestora faţă de conţinutul Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015.

Analizând decizia de impunere ce face obiectul litigiului pendinte (aflată la dosarul primei instanţe), instanţa de control judiciar constată că în cuprinsul acesteia se arată doar că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (n.a. fără nicio referire la vreun text concret al unor astfel de acte normative) se stabilesc următoarele obligaţii de plată faţă de bugetul local al comunei Alunu: taxă excavări -Sector Alunu - sumă 1.464.000,00 RON, taxă excavări -Sector Berbeşti - sumă 4.902.152,00 RON cu indicarea contului IBAN în vederea plăţii. De asemenea, în decizia de impunere mai există doar o notă prin care se arată că la sumele de mai sus se adaugă accesorii în valoare de 738.554,00 RON, precum şi faptul că titlul de creanţă devine titlu executoriu în condiţiile legii şi că măsurile dispuse pot fi contestate în termen de 45 de zile de la comunicare, la organul fiscal emitent. Întrucât sus indicatele aspecte sunt singurele elemente ale actului administrativ supus analizei, în mod legal judecătorul fondului a reţinut că acesta este nemotivat.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că aspectele învederate de către recurenţi, care vizează elemente de fond, respectiv aspectele concrete de fapt şi de drept care au stat la baza demersului întreprins de organul fiscal (de emitere a actului administrativ fiscal) ori efectiva realizare a unei proceduri de audiere a contribuabilului/plătitorului, nu pot fi reţinute, întrucât nu au legătură cu existenţa sau inexistenta unei motivări ori a menţiunii privind audierea, în cuprinsul Deciziei de impunere, fiind, astfel, străine viciului de formă reţinut drept motiv de anulare a actelor administrative.

Se reţine că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a acestuia este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absenţa motivării favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare, întrucât motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ şi reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului, în mod corect, cu o conformă aplicare şi interpretare a legii, prima instanţă a reţinut că nemotivarea actului administrativ, dublată de lipsa menţiunii audierii contribuabilului, reprezintă împrejurări suficiente pentru anularea Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015 şi a Deciziei nr. 13284/13.12.2017 (prin care a fost respinsă contestaţia administrativă în cadrul căreia reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a invocat un astfel de viciu de formă).

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu respectarea normelor de drept procedural şi cu legala interpretare şi aplicare a celor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenţii -pârâţi Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu, va respinge recursul formulat de aceştia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii Comuna Alunu şi Primarul Comunei Alunu împotriva sentinţei civile nr. 480 din data de 25 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.