Appeal against Judicial Inspection closure inadmissible as pre-2018 law allowed no appeal.

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2022

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară, să se dispună, în temeiul art. 47 alin. (5)-(7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, admiterea contestaţiei, desfiinţarea Rezoluţiei inspectorului judiciar nr. 3859/IJ/2312/DIJ/8.07.2015 şi a confirmării acesteia la 18.09.2015 de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, precum şi trimiterea dosarului la instituţia intimată pentru continuarea cercetării disciplinare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 461 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Rezoluţia nr. 3859/IJ/2312/DIJ/8.07.2015, emisă de Inspecţia Judiciară s-a dispus, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, clasarea sesizării formulate de petentul A., în ceea ce priveşte angajarea răspunderii disciplinare a unor judecători din cadrul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a unor judecători din cadrul secţiei a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2013

În urma verificărilor administrative efectuate, inspectorul judiciar desemnat cu soluţionarea sesizării a arătat în cuprinsul rezoluţiei contestate că, în urma verificărilor efectuate, a constatat că toate aspectele vizate de criticile reclamantului se circumscriu activităţii de judecată, Inspecţia Judiciară neavând posibilitatea legală de a interveni în desfăşurarea procedurii judiciare şi de a formula aprecieri cu privire la justeţea măsurilor luate ori a soluţiilor pronunţate de către judecător.

În acest context, s-a dispus clasarea sesizării, inspectorul judiciar constatând că nu sunt indicii privind săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi s) din Legea nr. 303/2004.

Curtea de apel a constatat că această soluţie administrativă este legală şi temeinică, criticile formulate de reclamant prin acţiune fiind nefondate.

Astfel, în ceea ce priveşte sesizarea reclamantei privind săvârşirea de către magistratul pârât a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, instanţa de fond a constatat că în mod corect inspectorul judiciar a dispus clasarea, reţinând că nu sunt indicii privind săvârşirea acestei abateri disciplinare.

Potrivit art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, concept definit de legiuitor la art. 991 alin. (1) din lege.

Voinţa legiuitorului, atunci când a prevăzut această abatere disciplinară, nu a fost aceea de a înfrânge în vreun fel principiul independenţei judecătorului, astfel că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Or, având a analiza în speţă întrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare, se constată că reclamantul nu a făcut dovada încălcării de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea dosarului în discuţie a normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi redate integral în acţiune vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretarea normelor juridice şi aprecierea probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept şi a probelor administrate în cauză reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege şi nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare.

A admite altfel, înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul independenţei judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

În plus, judecătorul fondului a subliniat faptul că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia, spre deosebire de cel care acţionează cu bună-credinţă.

Or, nici aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de reclamant fiind simple nemulţumiri faţă de soluţia pronunţată în cauză.

În mod corect inspectorul judiciar a apreciat că nemulţumirile exprimate de reclamant în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care magistraţii menţionaţi în prezenta cauză au soluţionat dosarul.

Faţă de limitele trasate de prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate.

În acest sens sunt şi considerentele cuprinse în Decizia nr. 588/19.06.2007 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că "Curtea constată că şi aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006 nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, de esenţa înfăptuirii actului de justiţie este supunerea judecătorului în faţa legii şi, ca un corolar al acestei cerinţe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aşadar şi în situaţia nerespectării, de către aceştia, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a normelor de procedură. Obiectul judecăţii îl constituie însă numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, şi hotărârile pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie."

Curtea reţine că prevederile art. 430 din C. proc. civ. sunt în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO în materia executării hotărârilor judecătoreşti, potrivit căreia obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din CEDO nu face nicio diferenţiere între cauzele prin care s-a admis acţiunea si cele prin care s-a respins acţiunea, hotărârea trebuind sa fie respectata şi aplicată indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c.României). De asemenea, tot în jurisprudenţa CEDO s-a statuat faptul ca obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autorităţile nu pot repune în discuţie problema soluţionată prin hotărârea definitivă (cauza Zazanis si alţii c.Greciei).

În concluzie, CEDO a stabilit deja ca instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din CEDO (CAUZA Amurăriţei c. Romaniei).

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.

În consecinţă, curtea de apel a constatat că în mod legal inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, constatând că nemulţumirile şi criticile formulate de reclamantă nu conturează indiciile săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, a susţinut în esenţă că judecătorul fondului nu face vreo apreciere si nici vreo motivare faţă de probele depuse în sensul că instanţele unde a fost judecat dosarul în discuţie, de către magistraţii incriminaţi, au comunicat faptul ca Inspecţia Judiciara nu a solicitat, pentru soluţionarea sesizării, dosarul respectiv la studiu. Aceasta înseamnă că pronunţarea, atât a inspectorului judiciar, cât şi a Inspectorului-sef al Inspecţiei Judiciare s-au făcut fără să se studieze dosarul, fără îndeplinirea condiţiei formale de a-l solicita la studiu.

Dosarul în discuţie nu a fost studiat, de altfel, nici de judecătorul fondului, care a afirmat însă, de asemenea, că s-a realizat corect calificarea speţei, că s-a făcut corect aprecierea probelor din dosar şi că nu au fost încălcate normele de drept material si procesual.

Acţiunea a fost respinsă, reţinându-se că în mod corect s-a constatat de Inspecţia Judiciară că nu sunt indicii pentru săvârşirea vreunei abateri disciplinare.

Recurentul reclamant a contra-argumentat, potrivit opiniei personale, la fiecare considerent al sentinţei pe care s-a întemeiat această soluţie.

A arătat că nu pune in discuţie obligaţia legala a judecătorului de a respecta normele de drept material sau procedural, nici principiul independentei judecătorului, "la nivel teoretic" fiind de acord cu toate aceste lucruri, însă în speţă s-a izbit tocmai de nerespectarea acestor atribute si obligaţii legale şi îi este neclar ce s-a dorit a se arăta de către judecătorul fondului - formularea fiind echivocă - respectiv, daca ar trebui să înţeleagă că aceste atribute si îndatoriri legale ale magistratului nu pot face obiectul unei judecăţi.

A arătat şi că petitul acţiunii sale este permis de lege, in conformitate cu art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv sancţionarea disciplinara a magistraţilor incriminaţi pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă şi/sau gravă neglijenţă, cu prejudicierea drepturilor si intereselor sale legale. Aceasta reprezintă o cale legala de acţiune a justitiabilului si trebuie sa se bucure de efectivitate.

Apreciind ca magistraţii acelei cauze nu au aplicat corect legea, a solicitat sancţionarea acestora, apelând la calea legala adecvată acestei situaţii. Atâta vreme cât legiuitorul a prevăzut aceasta cale procedurală, a considerat că poate fi analizata reaua credinta/grava neglijenta, fără a se face prin acest demers o imixtionare in actul de justiţie, fără ca prin aceasta sa se deschidă calea unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate, astfel cum se afirma în sentinţă.

Cu privire la argumentul ca "repunerea in discuţie pe cale administrativa a chestiunilor de fapt si de drept tranşate prin hotărâri judecătoreşti definitive, constituie o încălcare a prevederilor art. 6 din CEDO (cauza Amurăritei contra României)" si şi ca "este interzisa readucerea in fata instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate (cauza Brumărescu contra României, cauza Androne contra României)", acestea reprezintă o falsa punere a problemei de către magistratul fondului.

Având în vedere complexitatea problemei juridice deduse judecăţii, necesitatea faptului de a se da o soluţionare clară acesteia, precum si necesitatea tranşării problemei pentru întreaga societate din România, recurentul a arătat că înţelege să formuleze şi cerere de sesizare a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in temeiul art. 519 si urm., pentru ca acesta să se pronunţe:

- cum trebuie interpretat, astfel încât să se poată aplica si efectiv textul art. 97 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 303/2004 si cum aceste texte de lege se coroborează intre ele si cu prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004,

- care este conţinutul concret al dreptului justiţiabilului prejudiciat prin activitatea de justiţie, de a sesiza CSM - Inspecţia Judiciara în legătura cu activitatea necorespunzătoare a magistratului constând in exercitarea funcţiei cu rea credinta/grava neglijenta, textul de lege fiind insuficient si neclar.

A arătat că, în opinia sa, în speţă sunt întrunite condiţiile impuse de art. 519 si urm. din C. proc. civ., întrucât ne aflăm in cursul judecăţiiă in faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie învestit cu soluţionarea cauzei in ultima instanţă; în discuţie este o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept este nouă si asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs in interesul legii in curs de soluţionare.

A mai precizat recurentul şi că susţine in continuare toate petitele si apărările formulate in fata instanţei de fond, precum si pe cele formulate in primul ciclu procesual.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În argumentele expuse în întâmpinarea formulată, a arătat că dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii au fost modificate şi completate prin Legea nr. 234/2018 publicaţă in Monitorul Oficial nr. 850 din 8 octombrie 2018, fiind introdus un nou articol, art. 451, care prevede următoarele:,.(1) Împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-şef, în termen de l5 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară. (...). (3) Rezoluţia inspectorului-şef prin care au fost respinse plângerea şi rezoluţia de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluţionarea cauzei se face de urgenţa şi cu precădere. (...). (6) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare."

În conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, noile dispoziţii ale Legii. nr. 317/2004 au intrat în vigoare în data de 11 octombrie 2018, introducând posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate de secţia contencios administrativ si fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Dispoziţiile Legii nr. 317/2004, astfel cum au fost completate şi modificate prin Legea nr. 234/2018, trebuie coroborate cu dispoziţiile C. proc. civ., respectiv cu dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care statuează că procesele începute înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, aplicarea noilor dispoziţii din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se va face în cauzele înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti ca urmare a cererilor înaintate acestei instanţe începând cu data de 11 octombrie 2018.

Or, acţiunea reclamantului A., având ca obiect contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr. x/2015, a fost înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 05.10.2015.

Şi Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând totodată că soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind recurată de niciuna dintre părţi.

Recurentul reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinări.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

În şedinţa publică din 12.01.2022 a fost pusă în discuţie, analizată şi, ulterior, respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

III. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Rezoluţia nr. 3859/IJ/2312/DIJ/8.07.2015 a inspectorului judiciar şi rezoluţia de confirmare a acesteia de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare din 18.09.2015.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinice şi legale actele administrative contestate.

Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de reclamantul A..

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând, cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată din actele şi lucrările dosarului că, în primul ciclu procesual, completul de recurs nu s-a preocupat de dezlegarea cu prioritate a problemei de drept a admisibilităţii căii de atac, chestiunea nefiind pusă în discuţie, analizată şi tranşată, pentru a se putea opune o eventuală putere de lucru judecat pe acest aspect.

Pe de altă parte, constată că, în raport cu data la care a început prezentul litigiu, sentinţa nu este supusă recursului, fiind definitivă, contrar menţiunii eronate din dispozitivul său şi susţinerii apărătorului recurentului reclamant în sensul că în al doilea ciclu procesual deja se modificase legea, deschizându-i calea de atac a recursului.

Aceasta întrucât calea de atac nu se prezumă şi nici nu este dată de judecător.

Hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de legea sub imperiul căreia a început litigiul, iar prezenta pricină a început la data de 05.10.2015, când sentinţa pronunţată de curtea de apel în acţiunea în anularea rezoluţiei de clasare a inspectorului judiciar era definitivă, potrivit legii.

Practica judiciară este constantă în acest sens, confirmat prin soluţii de unificare a jurisprudenţei adoptate la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această jurisprudenţă consistentă a avut în vedere prevederile art. 47 din Legea nr. 317/2004, conform cărora: "(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: (…); b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă; c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (3) Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. Inspectorul-şef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef. (...); (5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile. (...). (7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă."

În speţă, rezoluţia de clasare emisă de inspectorul judiciar a fost întemeiată pe prevederile art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată, şi art. 47 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.

Cu toate că textul de lege menţionează că această rezoluţie de clasare este definitivă, prin Decizia nr. 397/03.07.2014 pronunţată de Curtea Constituţională a României s-a hotărât că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă", din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

După pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, în jurisprudenţă fiind exprimate opinii diferite cu privire la regimul juridic al căilor de atac formulate împotriva rezoluţiilor de clasare emise de Inspecţia Judiciară, instanţa supremă - în exercitarea rolului său constituţional de unificatoare a jurisprudenţei - a adoptat două soluţii de unificare a practicii: prima, în sensul că, în ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluţionată pe fond de instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

A doua soluţie de unificare, pe baza aceluiaşi raţionament, a stabilit că în privinţa rezoluţiilor de clasare emise de inspectorul judiciar sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 317/2004, contestaţiile împotriva acestora urmând a fi exercitate şi, respectiv, soluţionate în aceleaşi condiţii de procedură cu cele reglementate pentru rezoluţiile de respingere a sesizărilor.

La adoptarea acestei soluţii au fost avute în vedere prevederile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică cea mai asemănătoare, în speţă regimul juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii rep.).

Aplicarea art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului general de drept ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde există acelaşi raţionament trebuie să existe aceeaşi soluţie).

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte restul dispoziţiilor de ordin procedural, dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 neputând fi aplicate parţial, doar referitor la îndeplinirea procedurii prealabile, şi ignorate în privinţa altor aspecte procedurale (o astfel de situaţie putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin combinarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor Legii nr. 317/2004).

Totodată, Înalta Curte reţine, în raport cu dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. şi cu dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, că sentinţa este definitivă, curtea de apel soluţionând pe fond contestaţia formulată de reclamant împotriva Rezoluţiei nr. x/2015 din 08.072015, împrejurare ce rezultă fără echivoc din ampla motivare realizată de judecătorul fondului din perspectiva prevederilor Legii nr. 303/2004 şi a Legii nr. 317/2004.

Se mai reţine că, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din acelaşi cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".

Or, câtă vreme recurentul reclamant a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispoziţiilor menţionate, este definitivă, instanţa de control judiciar constată că acesta nu avea deschisă calea de atac exercitată, întrucât, pe de o parte sentinţa atacată nu face parte din categoria celor supuse recursului, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută nici de textul legii speciale, respectiv art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data iniţierii litigiului.

Înalta Curte reaminteşte, în acest context, că nu există niciun temei legal pentru solicitarea apărătorului recurentului reclamant de la termenul de judecată din 12.01.2022 de a se avea în vedere - pentru examinarea admisibilităţii recursului - forma legii de la momentul debutului celui de-al doilea ciclu procesual.

Dimpotrivă, unei astfel de abordări se opun caracterul unitar al procesului şi dispoziţiile exprese ale art. 27 din C. proc. civ., în conformitate cu care, "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

În consecinţă, având în vedere faptul că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, rezultând că hotărârea judecătorească nu poate fi atacată decât pe căile expres prevăzute de lege (inclusiv în situaţia în care în dispozitivul hotărârii judecătorul menţionează, în mod eronat, existenţa unei alte căi de atac), Înalta Curte apreciază ca fiind fondată excepţia inadmisibilităţii recursului invocată prin întâmpinare şi o va admite, constatând că reclamantul din prezenta cauză nu avea deschisă calea de atac a recursului.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 461 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 461 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 ianuarie 2022.