Inadmissibility of administrative challenge to pre-issuance procedure documents and hybrid security cooperation protocols in interception cases

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 18.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii anularea actelor prin care s-a procedat la clasificarea propunerilor adresate de către SRI Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004 cu privire la autorizarea măsurilor ce s-au dispus prin mandatele de supraveghere nr. x, solicitărilor adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţei supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menţionate la pct. 1, respectiv x şi încheierilor prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat solicitările şi a dispus emiterea mandatelor la care a făcut referire.

1.2. La data de 18.04.2018, reclamantul a formulat cerere modificatoare/adiţională cu privire la obiectul cererii, în sensul că în contradictoriu (pe lângă pârâtul iniţial, Serviciul Român de Informaţii) şi cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, a solicitat anularea Protocolului de cooperare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale, semnat între reprezentanţii acestor instituţii şi declasificat şi publicat pe paginile de internet ale Serviciului Român de Informaţii şi Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 30 martie 2018, precum şi anularea actelor subsecvente care au fost emise în temeiul acestui protocol.

1.3. Prin decizia civilă nr. 1567/19.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul declinării competenţei de soluţionarea a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.

1.4. Prin încheierea nr. 3917/14.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamant, soluţionarea cauzei fiind strămutată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost format dosarul nr. x/2019.

1.5. Prin cererea precizatoare depusă la data de 26.03.2019, reclamantul a arătat că înţelege să completeze cadrul procesual pasiv cu următorii pârâţi: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu care s-a solicitat admiterea capătului de cerere privind declasificarea solicitărilor adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ Instanţei Supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menţionate la pct. 1 din cererea de chemare în judecată, respectiv x precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu care s-a solicitat soluţionarea capătului de cerere privind declasificarea încheierilor prin care ÎCCJ a încuviinţat solicitările şi a dispus emiterea mandatelor la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 135 din 13 iunie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Serviciul Român de Informaţii, invocată de acesta, în ce priveşte capetele doi şi trei ale cererii introductive şi a respins astfel de capete formulate în contradictoriu cu pârâtul Serviciu Român de Informaţii, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii cererii introductive, invocată de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de instanţă, din oficiu, a admis şi inadmisibilităţii cererii adiţionale, invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul Român de Informaţii şi de instanţă din oficiu şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificată, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a formulat recurs reclamantul A., prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Curţii de Apel Ploieşti.

A susţinut, în esenţă, recurentul - reclamant că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 182/2002, a solicitat anularea actelor prin care s-a procedat la clasificarea mandatelor de supraveghere indicate prin cererea iniţială de chemare în judecată, respectiv a propunerilor adresate de intimatul SRI Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, solicitărilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menţionate anterior şi încheierilor prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat solicitările şi a dispus emiterea mandatelor în discuţie. De asemenea, drept efect al anulării clasificării, reclamantul a solicitat desecretizarea unor astfel de documente.

În acest sens a arătat recurentul că a fost interceptat/supravegheat între 2009 şi 2013 în baza unor mandatele de siguranţă naţională (MSN) emise în temeiul unor texte de lege care nu permiteau interceptarea/supravegherea, în temeiul acestora, pentru alte aspecte decât cele referitoare la atentate la siguranţa naţională. Secretizarea acestor solicitări/mandate s-a realizat, în opinia recurentului, tocmai pentru ca în faţa instanţelor de drept penal să nu se poată invoca nelegalitatea obţinerii lor fără temei, precum în cazul mandatelor de supraveghere tehnică (MST).

De asemenea, recurentul a menţionat că după ce a fost interceptat, filat, supravegheat, pentru aproape 5 ani, din rezultatul acelor mandate au fost selectate pasaje considerate relevante şi folosite în diferite dosare penale, fără ca recurentul să poată solicita anularea acestor mandate, deoarece nu cunoaşte care au fost motivele dispunerii lor şi dacă emiterea a avut loc cu respectarea dispoziţiilor legale invocate pentru obţinerea lor (Legea nr. 182/2002). Citând paragrafe din Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 ianuarie 2019, recurentul a mai învederat că aceste mandate au fost emise prin folosirea Protocolului a cărui nulitate a invocat-o prin cererea completatoare, iar, pentru justificarea admisibilităţii cererii introductive de instanţă, a menţionat că prin decizia Curţii Constituţionale sus menţionate s-a constatat că există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de-o parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii.

Cât priveşte soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii, cu privire la capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, recurentul a criticat raţionamentul judecătorului fondului apreciind că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost modificată în termen legal, fiind chemaţi în judecată titularii reali ai calităţii procesuale pasive, o astfel de excepţie a rămas fără obiect, iar pronunţarea instanţei asupra acesteia este nelegală, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea inadmisibilităţii celor trei capetelor de cerere din cuprinsul cererii iniţiale de chemare în judecată, precum şi a petitelor indicate în cererea adiţională, având ca obiect anularea Protocolului de cooperare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale. Citând pasaje din sentinţa atacată, recurentul a învederat că aceasta a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la cererea de declasificare a actelor indicate prin cererea iniţială de chemare în judecată, a arătat recurentul că obiectul solicitării, atât din plângerea prealabilă, cât şi din cererea de chemare în judecată, a fost cel al desecretizării actelor, mai exact cel al eliminării caracterului lor secret. O astfel de solicitare s-a întemeiat expres pe prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002 din cuprinsul căruia rezultă că este admisibilă o contestaţie împotriva clasificării precum şi "împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare". Astfel, deşi, în aparenţă instanţa de fond a înţeles obiectul acţiunii şi a făcut distincţia dintre mandatele de siguranţă naţională şi mandatele de supraveghere tehnică, soluţia acesteia, de a aprecia că cererea este inadmisibilă, este contrară prevederilor art. 20 din Legea nr. 182/2002. În opinia recurentului, se impunea analiza pe fond a solicitărilor formulate prin cererea de chemare în judecată şi pronunţarea unei soluţii de admitere/respingere a acestora, iar nu de respingere ca inadmisibilă, dat fiind că petitele deduse soluţionării se încadrau întocmai în textul de lege invocat în cererea de chemare în judecată.

Referitor la admisibilitatea cererii de anulare a protocolului, a apreciat recurentul ca fiind eronată concluzia instanţei conform căreia aceasta nu s-ar mai putea pronunţa asupra anulării lui, întrucât ar fi fost scos din ordinea juridică, prin denunţarea sa expresă, câtă vreme exact acesta a fost aspectul învederat şi prin cererea de chemate în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată. A susţinut recurentul că sus indicatul protocol este un act administrativ "compozit", după cum susţine Curtea Constituţională, iar simplul fapt că a fost denunţat de părţi nu face ca acesta să nu mai poată fi anulat, pentru ca, odată cu constatarea nulităţii sale, să fie incident principiul quod nullum este, nullum producit effectum inclusiv în sensul eliminării efectelor actelor ce s-au încheiat în temeiul său.

4. Apărarea formulată în cauză

4.1. Prin întâmpinare, intimata - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul - reclamant, ca nefondat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîndeplinirea obligaţiei de motivare a căii de atac conform parametrilor impuşi de art. 488 C. proc. civ., întrucât argumentele evocate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de un astfel de text de lege, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, dat fiind caracterul legal şi temeinic al acesteia.

5. Răspunsurile la întâmpinare

Prin răspunsurile formulate faţă de ambele întâmpinări depuse în cauză, recurentul - reclamant A. a solicitat, pe de o parte, respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii, apreciind că aspectele învederate prin memoriul de recurs se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar, pe fond, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, a solicitat respingerea apărărilor intimaţilor - pârâţi, apreciind susţinerile acestora drept neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din 25 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 În ceea ce priveşte criticile aduse de recurent pe de o parte modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului - pârât Serviciul Român de Informaţii cu privire la capetele 2 şi 3 ale cererii iniţiale de chemare în judecată, iar pe de altă parte manierei în care instanţa de fond a identificat obiectul cererii iniţiale de chemare în judecată, ambele subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază nefondate, soluţiile şi dezlegările date de prima instanţă fiind conforme atât prevederilor art. art. 36 C. proc. civ., cât şi celor reglementate de art. 22 C. proc. civ., nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.

a. Înalta Curte reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului - pârât Serviciul Român de Informaţii a fost admisă: (i) în privinţa petitului 2 al cererii iniţiale de chemare în judecată, prin care recurentul a cerut anularea solicitărilor x, adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţei supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menţionate la punctul 1 al cererii iniţiale de chemare în judecată, precum şi (ii) în privinţa petitului 3 al acţiunii iniţiale în contencios administrativ, prin care recurentul a solicitat anularea încheierilor prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat solicitările Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispus emiterea mandatelor.

Instanţa de control judiciar mai observă că, prin cererea modificatoare/adiţională, formulată la data de 17 aprilie 2018, recurentul - reclamant nu a renunţat la formularea petitelor 2 şi 3 ale cererii iniţiale în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii şi nici nu a realizat o modificare a acestora, în sensul de a se apreciat că nu ar mai fi formulate şi în contradictoriu cu un astfel de pârât, ci s-a menţionat expres că cererea de chemare în judecată, inclusiv în forma modificată, este formulată în contradictoriu (pe lângă pârâtul iniţial, Serviciul Român de Informaţii) şi cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie. De asemenea, prin aspectele învederate de apărătorul recurentului la termenul de judecată din data de 12.10.2018, rezultă că introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie a fost solicitată, la acel moment, doar raportat la cererea modificatoare.

Totodată, prin cererea precizatoare formulată la data de 26.03.2019, recurentul a extins cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a extins obiectul cererii formulate în contradictoriul cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi în privinţa petitului 2 al cererii iniţiale de chemare în judecată, fără a-şi restrânge, însă, cererea faţă de pârâtul iniţial Serviciul Român de Informaţii. De asemenea, nici din cuprinsul notelor scrise depuse în dosar sau a susţinerilor expuse cu ocazia şedinţelor publice la care dosarul a avut termene de judecată, recurentul nu a exprimat o manifestare de voinţă în sensul restrângerii cererii de judecată formulată în contradictoriu cu un astfel de pârât.

În acest context, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului potrivit cărora, drept efect al modificărilor aduse cererii de chemare în judecată, ar fi operat o rămânere fără obiect a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului -pârât Serviciul Român de Informaţii, asupra petitelor expuse anterior.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, în raport de prevederile art. 19 şi 24 din Legea nr. 182/2002, soluţia primei instanţe de a admite o astfel de excepţie şi de a respinge capetele doi şi trei ale cererii iniţiale formulate în contradictoriu cu pârâtul Serviciu Român de Informaţii, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, este conformă criteriilor de identificare a titularilor calităţii procesuale, astfel cum sunt acestea indicate în art. 36 C. proc. civ., neexistând identitate între subiectele raporturilor litigioase vizate de cele două petite şi intimatul Serviciul Român de Informaţii.

b. De asemenea, Înalta Curte reţine că identificarea obiectului cauzei prin raportare la petitele formulate prin cererea iniţială de chemare în judecată, a fost corect realizată de către prima instanţă, aceasta reţinând, în mod legal, că invocarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 a fost realizată, în realitate, în mod formal de către recurentul - reclamant, câtă vreme obiectul real (iar nu cel formal) al pretenţiilor reclamantului este străin de sfera de legiferare a unui astfel de text normativ, recurentul tinzând, sub umbrela evocării unui astfel de text de lege, să obţină anularea documentelor emise în procedura pregătitoare şi prealabilă emiterii mandatelor indicate în punctul 1 al cererii de chemare în judecată, a căror legalitate, nu poate fi, însă, verificată pe calea acţiunii în contencios administrativ (după cum se va argumenta în paragrafe ulterioare).

Înalta Curte apreciază că trebuie reţinută distincţia evidentă ce există între legalitatea autorizării măsurilor din mandatele indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată şi a documentelor emise în procedura pregătitoare şi prealabilă emiterii mandatelor, pe de o parte şi atribuirea nivelului de secretizare documentelor invocate (clasificarea documentelor), pe de altă parte.

Or, prin cererea de chemare în judecată, deşi, formal, recurentul - reclamant a solicitat anularea clasificării, pretenţia concretă a acestuia a vizat, în realitate legalitatea (i) propunerilor adresate de către SRI, în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (ii) solicitărilor adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţei supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menţionate de recurent şi (iii) încheierilor, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat solicitările şi a dispus emiterea mandatelor la care a făcut referire.

După cum a reţinut şi judecătorul fondului, recurentul - reclamant nu a criticat nici competenţa celui care a atribuit secretizarea, nici durata clasificării şi nici chiar clasificarea, în sine, ci a invocat faptul că timp de 5 ani (în perioada 2009-2013) a fost interceptat, filat şi supravegheat, pentru fapte ce, în opinia recurentului, nu se încadrau în una dintre categoriile ameninţărilor la siguranţa naţională, conform prevederilor Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului ori Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României precum şi celelalte acte normative din domeniu, întrucât, în opinia acestuia, infracţiunile de corupţie nu se înscriau în sfera celor de siguranţă naţională, nefiind necesară emiterea unor mandate precum cele indicate în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că prin contestaţia formulată reclamantul nu a solicitat desecretizarea actelor atacate în sensul prevederilor art. 24 din Legea nr. 182/2002, care dispun astfel:

"(1) Documentele cuprinzând informaţii secrete de stat vor purta pe fiecare pagină nivelul de secretizare, precum şi menţiunea "personal", când sunt destinate unor persoane determinate.

(2) Prin hotărâre a Guvernului vor fi stabilite regulile de identificare şi marcare, inscripţionările şi menţiunile obligatorii pe documentele secrete de stat, în funcţie de nivelurile de secretizare, cerinţele de evidenţă a numerelor de exemplare şi a destinatarilor, termenele şi regimul de păstrare, interdicţiile de reproducere şi circulaţie.

(3) Încadrarea informaţiilor secrete de stat în unul dintre nivelurile prevăzute la art. 15 lit. f), precum şi normele privind măsurile minime de protecţie în cadrul fiecărui nivel se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

(4) Informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului.

(5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.

(6) Nu pot fi clasificate ca secrete de stat informaţiile, datele sau documentele referitoare la o cercetare ştiinţifică fundamentală care nu are o legătură justificată cu securitatea naţională.

(7) Autorităţile publice care elaborează ori lucrează cu informaţii secrete vor întocmi un ghid pe baza căruia se va realiza o clasificare corectă şi uniformă a informaţiilor secrete de stat, în strictă conformitate cu legea.

(8) Ghidul se aprobă personal şi în scris de funcţionarul superior autorizat să clasifice informaţiile secrete de stat.

(9) Persoanele autorizate care copiază, extrag sau reproduc în rezumat conţinutul unor documente secrete vor aplica pe noul document rezultat menţiunile aflate pe documentul original.

(10) Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective."

Aspectul desecretizării a fost invocat drept un petit accesoriu al cererii principale, recurentul - reclamant formulându-l cu titlu de efect al anulării clasificării (invocate, de altfel, în mod formal, după cum s-a arătat în paragrafele anterioare).

În concluzie, sunt nefondate criticile aduse de recurent modului în care instanţa de fond a identificat obiectul real al cauzei, dedus judecăţii prin cererea iniţială de chemare în judecată, demersul primei instanţe fiind conform prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind pronunţată cu respectarea normelor de procedură.

II.2 De asemenea, nefondate sunt şi argumentele recurentului prin care acesta susţine că hotărârea recurată ar fi rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii (motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Având în vedere obiectul real dedus judecăţii prin cererea iniţială de chemare în judecată (astfel cum a fost acesta învederat în paragrafele anterioare), Înalta Curte reţine că, întrucât legalitatea actelor de procedură emise conform art. 21 din Legea nr. 535/2004 (în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate) nu intră nici în sfera de reglementare a art. 20 din Legea nr. 182/2002, nu se poate reţine o admisibilitate a petitelor 1-3 din cererea iniţială de chemare în judecată din perspectiva unui astfel de text de lege.

De asemenea, Înalta Curte reţine că (i) propunerile adresate de către SRI, în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (ii) solicitările adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţei supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menţionate de recurent şi (iii) încheierile, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat solicitările şi a dispus emiterea mandatelor la care a făcut referire recurentul, reprezintă documentelor emise în procedura pregătitoare şi prealabilă emiterii mandatelor, nefiind acte administrative, conform art. 2 din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004.

Potrivit dispoziţiilor sus indicatului text normativ:, Semnificaţia unor termeni:

(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

……….

c)*) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;"

Din conţinutul prevederilor citate rezultă că pentru a fi considerat act administrativ, documentul supus cenzurii instanţelor judecătoreşti trebuie să creeze, să modifice sau să suprime o situaţie juridică subiectivă sau obiectivă şi să fie emis de o autoritate publică, în regim de putere publică.

Or, propunerile şi solicitările indicate anterior nu au trăsăturile caracteristice unor acte administrative, chiar dacă emană de la autorităţi publice, scopul emiterii lor nefiind cel de a produce, prin ele însele, efecte juridice separate, specifice dreptului administrativ, ci doar de a constitui instrumente procedurale de declanşare a procedurii de încuviinţare a emiterii mandatelor.

Actele în discuţie nu nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii noi instituite în vederea organizării generale a legii sau a executării în concret a legii, fiind doar solicitări între instituţiile statului menite a declanşa procedura sus indicată (de încuviinţare a emiterii mandatelor).

De asemenea, Înalta Curte reţine că încheierile prin care s-au dispus măsurile încuviinţării mandatelor, indiferent de tipul mandatului (fie el de siguranţă naţională, fie de supraveghere tehnică) sunt emise de Înalta Curte în exercitarea atribuţiilor sale de instanţă de judecată, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, iar nu în regimul reglementat de legea contenciosului administrativ.

Pe cale de consecinţă, întrucât propunerile, solicitările şi încheierile sus indicate nu au natura unor acte administrative, nu este admisibilă, conform prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în contencios administrativ ce le vizează, soluţia primei instanţe de respingere a unor astfel de cereri ca inadmisibile fiind una legală.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurent modului în care prima instanţă a dezlegat chestiunea inadmisibilităţii capătului de cerere formulat prin cererea modificatoare, privind anularea Protocolului de cooperare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale, semnat între reprezentanţii acestor instituţii şi declasificat şi publicat pe paginile de internet ale Serviciului Român de Informaţii şi Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 30 martie 2018, precum şi a anulării actelor subsecvente care au fost emise în temeiul acestui protocol.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de recurent aspectelor dezlegate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia sa nr. 26 din 16 ianuarie 2019, este una contrară chiar considerentelor unei astfel de decizii.

După cum a învederat şi prima instanţă, conform pct. 173 şi 174 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 26/2019:

"173. Rezultă că, deşi, sub aspect legal, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a încheia protocoale de cooperare/interinstituţionale, ca acte administrative normative, prezentul protocol, sub aparenţa unui act de executare a legii, transcende conţinutului acestuia, întrucât stabileşte reguli şi conduite nereglementate prin lege, cele esenţiale ale acestuia fiind contrare chiar ordinii constituţionale. În aceste condiţii, "protocolul de colaborare" pare a fi un act administrativ, având în vedere calitatea persoanelor care l-au încheiat, sfera competenţelor lor şi denumirea sa, în schimb, sub aspectul conţinutului său, apare ca fiind un act cu putere de lege, ceea ce denotă faptul că acest protocol constituie un act normativ cu caracter compozit. Un atare act este unul heteroclit şi reprezintă în sine o incongruenţă între forma şi substanţa sa, amalgamează elemente ce ţin de nivele normative diferite şi deviază de la regulile constituţionale de repartizare a competenţelor. Or, în exercitarea puterii publice, autorităţile publice au obligaţia constituţională de a adopta/încheia acte juridice potrivit şi în limitele competenţei lor, nefiindu-le permis să apeleze la formule juridice artificiale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona (a se vedea şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011), astfel încât actele acestora trebuie să corespundă atât sub aspect formal, cât şi substanţial poziţiei instituţionale pe care fiecare autoritatea publică o ocupă în ordinea constituţională, fiindu-le interzis să adopte/încheie acte, care prin conţinutul lor, ţin de competenţa unei alte autorităţi. Ar rezulta un act cu o natură juridică hibridă, care neagă dimensiunea atributivă de competenţe a Constituţiei, astfel încât chiar ideea existenţei unui asemenea act în cadrul unui sistem juridic trebuie respinsă.

174. În aceste condiţii, întrucât actele Ministerului Public se limitează la cele reglementate de legile ce privesc procedura judiciară (C. proc. pen./ C. proc. civ./legi speciale) şi la cele administrative prevăzute de lege, rezultă că prezentul "protocol de colaborare" nu poate fi încadrat, ca natură juridică, în niciuna dintre cele două categorii de acte. Elementele esenţiale de conţinut ale protocolului analizat sunt distonante în raport cu dreptul pozitiv, deoarece stabilesc norme de reglementare primară, în substituirea celor existente, cu alterarea rolului constituţional al Ministerului Public. De altfel, Curtea reţine că, în practica judiciară recentă (spre exemplu, sentinţa civilă nr. 3.736 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, încheierea din 5 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, Decizia nr. 5.163 din 25 aprilie 2013, Decizia nr. 505 din 5 februarie 2014 sau Decizia nr. 4.257 din 12 noiembrie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), instanţele judecătoreşti au considerat că nu este un act administrativ, ceea ce a dus la situaţia respingerii ca inadmisibile a cererilor de anulare formulate la instanţele de contencios administrativ. Acest aspect confirmă faptul că nu exista un remediu judiciar din sfera contenciosului administrativ apt să cenzureze prezentul protocol şi acreditează teza eronată conform căreia autorităţile publice pot încheia acte juridice cu natură diversă, distinct de cadrul legal existent, ceea ce ar însemna, din perspectiva contestării lor, că persoana vizată/interesată nu ar cunoaşte modul în care aceasta ar trebui realizată sau, din contră, dacă nu sunt acte administrative înseamnă că nu pot fi contestate în faţa instanţelor judecătoreşti. În acest context, Curtea apreciază că încălcarea dimensiunii atributive de competenţă a Constituţiei, cu arogarea unei competenţe legislative, reprezintă în sine un act contrar ordinii constituţionale şi trebuie sancţionată de garantul supremaţiei Constituţiei."

Pe cale de consecinţă, contrar celor afirmate de recurent, instanţa de contencios constituţional a statuat că protocolul nu poate fi încadrat nici drept act de procedură judiciară şi nici drept act administrativ prevăzut de lege, întrucât prin conţinutul său depăşeşte sfera unui simplu act administrativ cu caracter normativ şi intră în cea a actelor legislative. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut expres lipsa unui remediul judiciar în sfera contenciosului administrativ, iar un astfel de aspect este suficient pentru a confirma legalitatea hotărârii primei instanţe, câtă vreme chestiunea în discuţie este cea a inadmisibilităţii cererii de anulare a protocolului, pe calea contenciosului administrativ, nefiind astfel relevante criticile aduse de recurent argumentului primei instanţe prin care aceasta a statuat că protocolul ar fi fost scos din ordinea publică prin denunţarea sa expresă.

De asemenea, nu poate fi reţinut nici argumentul necesităţii realizării unui control de legalitate a protocolului, pentru ca, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, să fie înlăturate efectele actelor emise în temeiul său, întrucât, după cum s-a învederat şi mai sus, chestiunea în discuţie este cea a verificării incidenţei materiei contenciosului administrativ, iar necesitatea înlăturării unor efecte nu poate genera, dincolo de limitele legii, o extindere a sferei de reglementare a Legii contenciosului administrativ. De altfel, conform celor statuate şi de instanţa de fond, înlăturarea unor astfel de efecte poate fi realizată prin mecanismele specifice altor ramuri de drept. De asemenea, luând act şi de menţiunile din cuprinsul memoriului de recurs, prin care recurentul a explicitat pretenţiile cuprinse în capătul de cerere accesoriu din cuprinsul cererii adiţionale, în sensul că acesta vizează anularea actelor subsecvente emise în temeiul protocolului atacat, Înalta Curte observă că actele subsecvente vizate sunt chiar solicitările şi încheierile de mandate de interceptare de siguranţă naţională enumerate în acţiunea principală. Or, din această perspectivă, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse în paragrafele anterioare privind inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită verificarea legalităţii acestora.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 135 din 13 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 135 din 13 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.