Timeliness of insurance compensation claim following insurer bankruptcy and reliance on subsequent final criminal judgment

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.12.2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 17819 din 14.11.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanţi a sumei de 13.805,97 RON şi 140.000 euro cu titlu de despăgubiri.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1896 din 4 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu consecinţa admiterii acţiunii acestora şi a obligării intimatului la emiterea unei decizii de plată sumei de 13.805,97 RON şi 140.000 euro, cu titlu de despăgubiri.

Din sinteza aspectelor învederate în memoriul de recurs, rezultă că, dintr-o primă perspectivă, recurenţii au criticat maniera de motivare a hotărârii atacate, susţinând că, întrucât considerentele acesteia sunt copiate din motivarea altei hotărâri judecătoreşti, pronunţată anterior, într-o altă cauză, de aceeaşi instanţă, hotărârea supusă recursului este nemotivată şi nu este rodul unei reale judecăţi de fond a cauzei, motiv pentru care se impune casare în tot a acesteia.

De asemenea, recurenţii au arătat că instanţa de fond a respins contestaţia pentru alt motiv decât cel menţionat în Decizia nr. 17819/14.11.2018 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Astfel, intimatul - pârât a respins cererea de plată a despăgubirilor ca fiind tardivă, apreciind că aceasta a fost depusă la mai mult de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, statuând explicit că reclamanţii au invocat o creanţă născută ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment a asiguratorului, astfel cum rezultă din prezentarea succesiunii hotărârilor judecătoreşti penale prin care au fost acordate despăgubirile de către instanţele penale. În acest context, motivele contestaţie au vizat exclusiv ipoteza creanţei născute ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului. Cu toate acestea, instanţa de fond a respins contestaţia reclamanţilor, motivând că natura juridică a creanţei exhibate de reclamanţi este, în fapt, cea a unei creanţe născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sus indicat.

Astfel, în opinia recurenţilor instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 20 din Noma ASF nr. 16/2015, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, atunci când a apreciat că dreptul acestora de creanţă a luat naştem la data de 24.08.2011 - data producerii accidentului de circulaţie soldat cu decesul fiului, respectiv, fratelui recurenţilor - în contextul în care, în cadrul procesului penal, însuşi dreptul de creanţă a fost disputat, în sensul că cei doi inculpat, precum şi asigurătorul de răspundere civilă s-au apărat prin invocarea culpei exclusive a victimei evenimentului rutier. Primul moment în care "s-a conturat" dreptul de creanţă a fost data pronunţării sentinţei penale nr. 753 de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti, respectiv, la data de 27.10.2017. Această hotărâre a fost, însă, reformată prin decizia penală nr. 683/A/16.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin care a fost diminuat cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond.

Abia la acest moment, în opinia recurenţilor, s-a născut dreptul de creanţă, sub aspectul existentei şi întinderii sale, ulterior, deci, momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului faţă de asigurător.

Totodată, au arătat recurenţii că, deşi au depus cererea de plată în ultima zi a termenului de 90 de zile calculat de la data pronunţării deciziei penale, interpretarea corectă a art. 14 din Legea nr. 213/2015 este cea potrivit căreia un astfel de termen începe să curgă de la data comunicării hotărârii penale definitive, iar nu de la cea a pronunţării acesteia, citând, în acest sens, aspecte din jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală. În esenţă, reiterând apărări similare celor formulate şi în faţa instanţei de fond, intimatul a învederat că, din interpretarea coroborată a art. 1381 C. civ., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 şi art. 2545 C. civ., rezultă că termenul pentru depunerea cererii de plată este unul de decădere ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre pârţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna, sine die, primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraţilor.

A arătat intimatul că deschiderea procedurii de faliment împotriva S.C. E. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care a început calcularea celor 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment), încheindu-se în data de 16.06.2017.

În opinia intimatului, susţinerea reclamanţilor, în sensul că au depus cererea în termen legal ca urmare a naşterii dreptului de creanţă la data comunicării deciziei penale nr. 683/A/16.05.2018, nu este fondată întrucât documentele justificative pot fi depuse ulterior cererii de plată, petenţii având posibilitatea să menţioneze în cuprinsul cererii motivele pentru care nu au fost depuse odată cu cererea (art. 20 din Norma ASF 16/2015). Dat fiind faptul că evenimentul rutier a avut loc la data de 24.08.2011, dreptul de creanţă s-a născut la o astfel de dată, chiar dacă, ipotetic, întinderea prejudiciului nu a fost cunoscută, în totalitate, la acel moment.

De asemenea, a arătat intimatul că, în orice caz, cererea de plată a fost depusă cu depăşirea celor 90 de zile impuse de lege, întrucât decizia penală a fost pronunţată la data de 16.05.2018, iar cerere de plata a fost depusa la FGA la 20.08.2018.

Un alt aspect învederat în întâmpinare a vizat cererea recurenţilor - reclamanţi de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate, arătând că acest capăt de cerere este inadmisibil întrucât, în situaţia dedusă judecăţii, analiza de fond a cererii de plata nu a mai fost efectuată, iar recurenţii - reclamanţi nu pot avea abilitarea legala de a obţine plata despăgubirilor direct de la instanţă, fără parcurgerea, în prealabil, a procedurii administrative.

A mai arătat intimatul că recurenţii, în calitate de creditori de asigurare, aveau posibilitatea de a urma, separat, procedura de faliment a asiguratorului, conform Legii nr. 85/2014, că FGA a publicat site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea despăgubirilor, iar intrarea în faliment a asiguratorului nu a reprezentat o împrejurare care a schimbat condiţiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoştinţa publicului larg.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenţii - reclamanţi au solicitat respingerea apărărilor formulate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor asupra recursului, apreciind susţinerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în esenţă, instanţei de contencios administrativ anularea deciziei nr. 17819 din 14.11.2018, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") şi obligarea pârâtului la plata sumei de 13.807,97 RON şi de 140.000 euro, cu titlu de despăgubiri, sumă ce a făcut obiectul cererii de plată nr. x din 20.08.2018.

Prin cererea de plată sus indicată, reclamanţii au solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumelor la care asigurătorul E. S.A. a fost obligat prin decizia penală nr. 683/A/16.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Prin decizia nr. 17819 din 14.11.2018, FGA a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, calculat atât în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului faţă de asigurător, cât şi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în temeiul căreia a fost formulată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţi, apreciind, în esenţă, că despăgubirile solicitate de aceştia prin cererea de plată adresată FGA au natura unei creanţe de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului faţă de asigurătorul E. S.A., mai precis la data ivirii riscului asigurat prin producerea accidentului rutier (24.08.2011). Întrucât hotărârea privind deschiderea procedurii falimentului faţă de asigurător a rămas definitivă la data de 17 martie 2017, în opinia primei instanţe, cererea de plată putea fi depusă de reclamanţi în termen de 90 de zile calculat de la un astfel de moment, mai precis până la data de 16 iunie 2017, iar legalitatea unei astfel de hotărâri a primei instanţe a fost contestată, în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de către reclamanţi.

Înainte de a trece la analiza efectivă a criticilor ce fac obiectul recursului, se impune a se preciza, cu prioritate, faptul că, în cadrul acestor critici, recurenţii au invocat aspecte privind o nemotivare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, afirmând că hotărârea nu ar fi rodul unei reale judecăţi a cauzei, întrucât considerentele sentinţei atacate sunt similare cu cele ale altor hotărâri judecătoreşti. Aceste aspecte privesc, însă, eventuala incidenţă în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care promotorii căii de atac nu l-au invocat, limitându-şi criticile la motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol. Încadrând, din oficiu, aceste susţineri în motivul de casare precizat, având în vedere caracterul său de ordine publică, Înalta Curte constată că art. 488, alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu-şi găseşte incidenţa în legătură cu hotărârea ce a fost supusă recurării, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat aspectelor invocate în cererea introductivă de instanţă.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul afirmaţiilor recurenţilor, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurenţilor privind neanalizarea concretă, de către primul judecător, a cauzei, întrucât parte dintre paragrafele expuse în cuprinsul hotărârii pronunţate au un anumit grad de similaritate cu unele considerente expuse în alte hotărâri emise, în aceeaşi materie, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Sub acest aspect, instanţa de control judiciar observă că, prin paragrafele la care fac referire recurenţii, instanţa a învederat, în principal, reperele teoretice şi de interpretare a normelor legale a căror relevanţă a reţinut-o în cauză, iar tehnica utilizată de prima instanţă pentru formularea acestui tip de considerente face parte din categoria celor menite a contribui la atingerea dezideratului asigurării unei practici judiciare unitare a instanţelor de judecată, fiind, de altfel, utilizată şi în redactarea hotărârilor pronunţate de curţile de justiţie europene (CJUE, CEDO). Astfel, identitatea clamată de recurenţi nu poate echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei. În acest context, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, neputând fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care sunt nefondate susţinerile recurenţilor ce pot fi subsumate unui astfel de motiv de nelegalitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile prin care este invocată incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidenţiate în paragrafele ulterioare.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurenţii - reclamanţi există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona, în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar şi previzibil, momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Deşi, faţă de motivarea expusă de intimat în decizia nr. 17819 din 14.11.2018, prin care acesta a analizat chestiunea tardivităţii atât în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului faţă de asigurător, cât şi în raport de data rămânerii definitive a hotărârii penale evocate de reclamanţi în cererea de plată, instanţa de fond a procedat corect la analizarea naturii creanţei, în raport de criteriile "anterioară" sau "ulterioară" deschiderii procedurii, soluţia asupra căreia s-a oprit este una pe care instanţa de control judiciar nu o împărtăşeşte.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului şi anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească penală definitivă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă invocat de recurenţii - reclamanţi îşi are izvorul în decizia penală nr. 683/A/16.05.2018, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal şi a fost soluţionată acţiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului E. S.A. la plata daunelor morale şi materiale.

În atare situaţie, observând natura juridică a titlului ce consfinţeşte naşterea dreptului de creanţă exhibat de recurenţii - reclamanţi (o hotărâre penală), Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susţinerile recurenţilor- reclamanţi, conform cărora data comunicării hotărârii penale reprezintă data naşterii dreptului de creanţă, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 683/A/16.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală putea fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale, respectiv de la data de 16.05.2018, iar nu de la comunicarea sa, dreptul de creanţă derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilităţii executării acestuia. Pe cale de consecinţă, întrucât dreptul de creanţă s-a născut la data de 16.05.2018, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată şi s-ar fi împlinit la data de 15.08.2018.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că ziua de 15.08.2018 a fost o zi nelucrătoare conform art. 139 alin. (1) din Codul Muncii (Adormirea Maicii Domnului), prin H.G. nr. 595/2018, publicată în M.Of. Partea I nr. 687 din 7 august 2018, zilele de 16 şi 17 august 2018 au fost declarate zile libere, iar zilele de 18 şi 19 august 2018 au avut tot statutul de zile nelucrătoare, conform art. 137 alin. (1) din Codul Muncii (sâmbătă şi duminică). Întrucât termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de sesizare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, iar nu de exercitare a dreptului material la acţiune, Înalta Curtea, observând dreptul general în materie de termene, respectiv dispoziţiile art. 2554 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (aplicabile şi unui termen de decădere precum cel în discuţie), constată că a operat o prorogare a acestuia, întrucât ultima zi a termenului a fost una nelucrătoare. În acest context, termenul s-a împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care a urmat, mai precis 20.08.2018, motiv pentru care formularea cererii de plată nr. x la data de 20.08.2018 a fost realizată cu respectarea termenului legal reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurenţii - reclamanţi soluţiei primei instanţe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 17819/14.11.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor - reclamanţi de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea pronunţării unei soluţii de obligare a intimatului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii de plată către reclamanţi a sumei de 13.805,97 RON şi 140.000 euro, cu titlu de despăgubiri, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, judecătorul va obliga autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de recurenţii - reclamanţi doar pe considerentul tardivităţii formulării acesteia, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiilor sau la corectitudinea calculării sumelor solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumelor pretinse. Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, iar respingerea nelegală a cererii ca tardiv formulată impune soluţia de obligare a intimatului la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege.

A proceda în sensul invocat de recurenţii - reclamanţi şi a obliga direct intimatul - pârâtul la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ de plată, ar însemna că instanţa ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua, pe fond, cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la a fi despăgubiţi. Câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenţii - reclamanţi a condiţiilor prevăzute de lege. Prin urmare, sunt neîntemeiate pretenţiile recurenţilor de obligare directă a intimatului - pârât la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui decizii de plată, motiv pentru care nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, singura soluţie legală fiind cea a obligării intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamanţi.

Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., va casa sentinţa civilă nr. 1896 din 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., va anula Decizia nr. 17819/14.11.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi îl va obliga pe pârât să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamanţi.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenţi în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea intimatului la plata către recurenţi a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte, luând, totodată act de susţinerile recurenţilor, expuse în cadrul dezbaterii publice, conform cărora îşi rezervă dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1896 din 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D.. Anulează Decizia nr. 17819/14.11.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi îl obligă pe acesta să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamanţi.

Obligă intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenţii A., B., C. şi D. a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.