Guarantee Fund ordered to pay court-awarded late-payment penalties as covered insurance claims

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.05.2018 sub numărul x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 14380/26.04.2018 emisa de FGA, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 14380/26.04.2018 dispusa de FGA si obligarea acesteia la plata sumei de 24.339 RON reprezentând penalitati de întârziere calculate conform art. 37 din Ord 14/2011 al CSA pentru perioada 18.10.2014-16.02.2017 pentru diminuarea nejustificata a despăgubirii si neachitate în termenul prevăzut de prevederile Ord. 14/2011 al CSA de către S.C. B. S.A. societate fata de care s-a deschis procedura insolventei, la data de 16.02.2017, cu cheltuieli de judecata.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4502 din 6 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4502 din 6 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurentul - reclamant a prezentat critici referitoare la calificarea penalităţilor de întârziere drept creanţe de asigurare, invocând dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ord. 14/2011 al CSA, susţinând a fi greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia aceste sume reprezintă obligaţii ale asigurătorului falit, pe care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu trebuie să le suporte.

A arătat că a considera că penalităţile de întârziere excedează contractului de asigurare reprezintă o încălcare mai grea decât cea avută în vedere de Directiva nr. 2009 CE/103 şi incalcă prevederile art. 28 din aceasta care obligă statele membre să pună în vigoare dispoziţii mai favorabile pentru persoana vătămată.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, deşi FGA nu are calitatea de continuator al asigurătorului falit, acesta nu este exonerat de la plata sumelor solicitate, în condiţiile în care art. 2 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, raportat şi la Directiva nr. 2009 CE/103.

Penalităţile de întârziere nu sunt obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului ci sunt componente ale despăgubirii ce trebuie achitate, reprezentând garanţia Statului Român că societatea de asigurare autorizată de stat, va despăgubi persoana vătămată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 14380/26.04.2018 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 24.470,20 RON reprezentând penalităţi de întârziere, fiind admisă cererea de plată doar pentru sumele de 13.782 RON, reprezentând diferenţă despăgubire şi 1469,75 RON cheltuieli de judecată.

Sumele avansate în cererea de plată, au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 186/23.02.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Reghin, definitivă prin neapelare.

Înalta Curte, în dezacord cu opinia primei instanţe, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 9, art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, având în vedere că suma solicitată pentru despăgubire a fost cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă, apreciază că aceasta are caracterul unei creanţe de asigurare, astfel că în sarcina recurentului-pârât revine obligaţia de despăgubire.

În speţă, recurentul - reclamant solicită despăgubiri reprezentând dobânda legală cuprinsă într-o hotărâre definitivă. Este adevărat că în practica Înaltei Curţi, penalităţile de întârziere, ori cheltuielile de judecată efectuate în executarea unor despăgubiri izvorâte dint-un contract de asigurare şi solicitate printr-o cerere de plată adresată Fondului de Garantare, nu sunt interpretate ca fiind creanţe de asigurări, însă doar sub rezerva ca la baza acestora să nu existe o hotărâre judecătorească definitivă.

În sens contrar, dacă o hotărâre judecătorească definitivă, cum este şi cazul de faţă, a interpretat modul de aplicare a contractului de asigurare şi a stabilit cuantumul prejudiciului suferit de partea vătămată în cuprinsul căruia se află dobânda legală, refuzul de executare al acelei hotărâri judecătoreşti ar echivala pe de-o parte din perspectivă administrativă cu o nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti, iar pe de altă parte, din perspectivă judecătorească ar echivala cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat printr-o reinterpretare a limitelor de executare a contractului de asigurare.

Prin urmare, se reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente cauzei, urmând a se aprecia că, în speţă, în noţiunea de despăgubire intră şi penalităţile de întârziere în măsura în care acestea au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească.

În consecinţa, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul formulat de reclamant, se va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare se va admite acţiunea formulată de reclamant şi se va anula decizia emisă de FGA în sensul obligării acestuia la plata penalităţilor acordate prin hotărâre judecătorească.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul - reclamant, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 4502 din 6 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A..

Anulează în parte decizia nr. 14380/26.04.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul la plata sumei de 24.339 RON, reprezentând penalităţi acordate prin hotărâre judecătorească.

Obligă pârâtul la plata sumei de 100 de RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru către recurentul - reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2021.