Insurance guarantee fund liability: exclusion of litigation costs from insurance claims under insolvency guarantee law

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9828/11.10.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat admiterea cererii şi anularea Deciziei contestate, cu consecinţa admiterii cererii de plată nr. x/19.07.2016, formulată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2040 din 27 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, s-a anulat Decizia nr. 9828/11.10.2017 emisă de pârâtul FGA, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3641,89 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând onorariu apărător şi taxă timbru achitată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea acţiunii.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor susţine că, plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. 1lit. a) din Legea nr. 213/2015: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Totodată, analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident faptul că, noţiunea de "cheltuielile de judecată" reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Ori, susţine recurentul, în prezenta speţă instanţa a supendat cauza ca efect al falimentului societăţii de asigurare, o astfel de sancţiune (cheltuieli de judecată) neputand fi aplicabilă Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În opinia recurentului, sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 privitoare la scopul constituirii FGA, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Prin urmare, dispoziţiile instanţei se aplică doar societăţii de asigurare, subliniind faptul că, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul asigurătorului C., acesta fiind reprezentat prin lichidator judiciar. În plus, activitatea F.G.A. este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefîind aplicabile F.G.A. textele de lege, ce erau aplicabile societăţilor de asigurare - respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere (întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii - conform art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015); nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 36/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga F.G.A. la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale în caz că nu şi-ar îndeplini obligaţiile, după cum nu se prevede un termen maximal în care F.G.A. ar trebui să soluţioneze o cerere de despăgubire. Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit F.G.A. ca persoana juridică de drept public este pentru plata despăgubirilor în cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă că nu numai că nu sunt datorate penalităţile de întârziere/dobânzile legale, dar plata acestora ar fi în contradicţie cu prevederilor legale incidente in materie.

Menţionează recurentul că, instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 care este o lege specială.

Instanţa de fond nu a avut în vedere definiţia dată de legiuitor creanţei de asigurare şi prin raportare la adrt. 2 alin. (2) rezultă foarte clar că legea are în vedere că FGA nu garantează numai indemnizaţii/despăgubiri care rezultă din contractele de asigurare ale asiguratorului falit în vederea protejării creditorilor de asigurare consecinţele insolvenţei unui asigurator, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

2. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

3. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin Decizia contestată nr. 9828/11.10.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a respins cererea reclamantei de plată nr. x/07.09.2016, reţinând că, "analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident faptul că, noţiunea de cheltuieli de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în prezenta speţă instanţa a suspendat cauza ca efect al falimentului societăţii de asigurare, o astfel de sancţiune- cheltuieli de judecată -, neputând fi aplicabilă FGA.

La data de 09.01.2016 a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a conducătorului autovehiculului înmatriculat cu nr. x, prin care a fost avariat autovehiculul înmatriculat cu nr. x, asigurat CASCO la B. S.A..

Autovehiculul al cărui conducător auto se face vinovat de producerea evenimentului rutier era asigurat RCA la C. S.A. cu poliţa nr. x, iar reclamanta a despăgubit integral asiguratul CASCO prejudiciat.

Reclamanta a introdus acţiune împotriva C. S.A., în temeiul art. 2210 C. civ., pentru recuperarea prejudiciului, constituindu-se în sensul acesta dosarul nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, suspendat în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 la data de 10.02.2016, având în vedere deschiderea procedurii falimentului societăţii pârâte.

Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, pârâtul a achitat despăgubirea solicitată, respectiv suma de 1.215,32 RON, motiv pentru care ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societăţii pârâte, reclamanta a solicitat FGA prin cererea formulată plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu în cuantum de 1.020,07 RON, respectiv 930 RON onorariu avocat şi 90,07 RON taxă de timbru.

Soluţia instanţei de fond prin care s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărâre definitivă că se încadrează în noţiunea de creanţă de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 identificându-le expres în categoria despăgubirilor, noţiune la care face referire apoi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă o greşită aplicare a dspoziţiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este nelegală fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2040 din 27 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2021.