Insurance guarantee cap: statutory limit applies per individual insurance claim, not per creditor across multiple policies

Şedinţa publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 6389/12.06.2017 emise de pârât şi obligarea pârâtului la plata creanţei de asigurări în cuantum de 4.366 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2990 din 22 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., PRIN DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA, secţia DRUMURI NAŢIONALE TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, a anulat Decizia nr. 6389/12.06.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/27.04.2016 formulată de reclamantă. A respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 4.366 RON. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2990 din 22 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În soluţionarea cauzei, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a), b) si e) si art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor legale adaugă la lege. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanţelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face in limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului in faliment.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că:

"verificarea respectării limitei stabilite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie făcută prin raportare doar la riscul materializat şi care justifică despăgubiri/contractul de asigurare care a acoperit riscul materializat, nu prin raportare la alte plaţi făcute persoanei păgubite in considerarea altor riscuri acoperite prin alte contracte de asigurare, eventual prin cumularea de către acelaşi solicitant a celor trei ipostaze reglementate de art. 4 alin. (1) lit. (b) din lege."

Prin urmare, instanţa de fond, dând o greşită interpretare şi aplicare a dispoatiilor art. 15 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1i lit. e) din Legea nr. 23 3/2015 a considerat reclamanta-intirnată ca fiind unic creditor de asigurare pentru fiecare dintre creanţele de asigurare/contract de asigurare, considerând că plafonul legal de garantare de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare.

Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit a,b şi e, precum şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, rezultă că, în situaţia în care un ereditor dc asigurare deţine mai multe creanţe de asigurare, prevederile legale sunt clare în sensul că stabilirea plafonului se face pe creditor de asigurare, luăndu-se astfel în considerare toate creanţele de asigurare deţinute de acel creditor de asigurare şi fără a avea vreo relevanţă dacă respectiva creanţă provine dintr-o singură poliţă de asigurare sau din mai multe, sau dacă creditorul de asigurare a dobândit creanţa ca persoană asigurată, beneficiar al asigurării ori persoana păgubită.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul că "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment."

În opinia recurentului, instanţa de fond face o adăugire nepermisă la textul de lege care reglementează plafonul de garantare şi care prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare/poliţă de asigurare, astfel cum în mod vădit neîntemeiat s-a reţinut.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/27.04.2016 intimata-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara a solicitat, în calitate de creditor de asigurare (persoană păgubită în urma producerii unui eveniment rutier la data de 27.01.2015) plata sumei de 4366 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 6389/12.06.2017 emisă de recurentul-pârât, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 19 din Legea nr. 503/2004, a fost respinsă cererea de plată pentru motivul că i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit creditorului de asigurare, din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. b) şi lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa nr. 2990 din 22 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., PRIN DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA, secţia DRUMURI NAŢIONALE TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, a anulat Decizia nr. 6389/12.06.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/27.04.2016 formulată de reclamantă. A respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 4.366 RON. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluţia primei instanţe fiind corectă, însă, în virtutea atribuţiilor conferite instanţei de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raţionamentului logico-juridic aplicabil speţei, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.

Recurentul-pârâtu, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată a reclamantei în raport de prevederile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depăşeşte limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului şi data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aşadar, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speţei.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, Înalta Curte reţine că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

În ceea ce priveşte atingerea plafonului de 450.000 RON, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare şi la limitele despăgubirii, conform susţinerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2990 din 22 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2021.