Scope of judicial review of administrative norms: limits on challenging implementation measures as adding to superior legislation in medical-legal expertise procedures

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/26.02.2018, reclamanţii A. Şi B. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii şi Guvernul României, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună:

- anularea art. 9 lit. e) din ORDINUL nr. L134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, emis de Ministerul Justiţiei sub nr. L134/C/25 mai 2000 şi de Ministerul Sănătăţii sub nr. 255/4 aprilie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 459 din 19 septembrie 2000;

- anularea art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanţii au formulat şi completare de acţiune, prin care au solicitat solicităm instanţei să dispună:

- anularea răspunsului la plângerea prealabilă emis de Guvernul României sub nr. x/27.02.2018 prin care s-a respins plângerea prealabilă formulată de reclamanţi împotriva art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală.

- anularea răspunsului la plângerea prealabilă emis de Ministerul Justiţiei sub nr. x/2018 din 26.02.2018 prin care s-a respins plângerea prealabilă formulată de reclamanţi împotriva art. 9 lit. e) din ORDINUL nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin acre a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport cu primul capăt de cerere, excepţia inadmisibilităţii raportat la caracterul incidental al cererii şi inadmisibilitatea pentru eventuala netimbrare iar pe fond solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Intervenientul accesoriu Ministerul Justiţiei a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului Guvernul României.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 159/CA/2018 din 11 octombrie 2018 a respins excepţia inadmisibilităţii pretenţiei de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, emis de Guvernul României sub nr. x/27.02.2018, excepţie invocată de către pârâtul Guvernul României.

De asemenea, a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată şi completată de către reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii şi Guvernul României şi a admis cererea de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de către intervenientul accesoriu Ministerul Justiţiei. Fără cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Oradea au promovat recurs reclamanţii A. şi B., care vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat următoarele:

- hotărârea primei instanţe este contradictorie, întrucât deşi s-a recunoscut în considerente la fila x nelegalitatea reglementărilor referitoare la activitatea Comisiei Superioare Medico-Legale, totuşi s-a reţinut că existenţa unor deficienţe în modul de reglementare nu este atributul instanţei de judecată, ci al legiuitorului apreciindu-se că există carenţe la nivelul actelor cu forţă juridică superioară.

- recurenţii-reclamanţii nu au criticat omisiunea de reglementare în actele normative cu forţă juridică superioară, ci au contestat faptul ca actele administrative cu caracter normativ emise pentru executarea acestora contravin prin adăugare faţă de cele cu forţă juridică superioară, or prima instanţă pornind de la aprecierea că există carenţe în actele normative cu forţă juridică superioară, a apreciat că este acceptabil ca aceste carenţe să fie suplinite prin acte administrative normative cu caracter inferior, ceea ce înseamnă în esenţă tocmai o adăugare neperrnisă la lege.

- criticile de nelegalitate vizează faptul că prevederile criticate din cuprinsul celor două acte administrative cu caracter normativ contravin prici adăugare la dispoziţiile legale de nivel superior, iar excepţia de nelegalitate este tocmai mijlocul de apărare care impune analiza actului administrativ în raport cu normele juridice de nivel superior.

- cele două acte administrative cu caracter normativ au fost emise pentru punerea în executare a Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală a actelor emise de Comisia Superioară Medico Legală şi forţa probatorie a acestora în procedurile judiciare.

-nelegalitatea celor două articole trebuie analizate în raport de întreaga reglementare O.G. nr. 1/2000 dar şi prin raportare art. 34 din O.G. nr. 1/2000 care menţionează faptul că "dispoziţiile din C. proc. pen. si din C. proc. civ. cu privire la expertize sunt aplicabile şi în cazul expertizelor medico-legale".

- apreciază recurenţii că pornind de la această modalitate de abordare, prima instanţa nu a analizat nelegalitatea celor două articolele pornind de la crîticile efectiv invocate, fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488, pct. 8 din C. proc. civ.

- Cu privire la nelegalitatea art. 9 alin. (2 lit. e) din Ordinul ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii nr. 1.134/C/2S5/2000,recurenţii au arătat că acesta contravine art. 24 din O.G. nr. 1/2000.

- art. 9 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 1.134/C din 25 mai 2000 încalcă prevederile exprese ale art. 24 din O.G. nr. 1/2000, din care rezultă fără dubiu că atunci când Comisiei superioare medico-legala i se solicită emiterea unui aviz, există doar două posibilităţi şi anume: emite avizul situaţie în care Comisia poate aviza în totalitate sau parţial concluziile uneia dintre cele două expertize contradictorii putând formula anumite precizări sau completări; nu emite avizul, în situaţia în care concluziile actelor medico-legaie nu pot fi avizate, situaţie in care recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând în acest sens propuneri sau concluzii proprii.

- Contrar celor reţinute de prima instanţa cele două ipoteze sunt limitativ prevăzute de legiuitor şi nu există niciodată cea de a treia ipoteză si anume, aceea in care nu se avizează niciuna dintre cele două expertize, dar totuşi se emite aviz de către Comisia superioară medico-legala care formulează concluzii proprii fară să mai dispună refacerea lucrărilor.

- art. 34 are o relevantă implicită asupra chestiunilor de drept mai sus analizate, întrucât, în speţă, în reglementarea C. proc. civ., raportul de expertiză este unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege, pe când avizul reprezintă o etapă administrativă de validare din punct de vedere ştiinţific a unui raport de expertiză.

- comisia superioară medico-legală nu întocmeşte expertize medico-legale, ci doar le avizează, iar concluziile proprii sunt emise doar în situaţia recomandării refacerii expertizelor. Concluziile proprii nu echivalează sub aspect probatoriu cu expertiza medico-legală.

- recurenţii au subliniat că, din analiza art. 24 din O.G. nr. 1/2000, în care regăsim exprimarea "concluzii proprii", este evident ca aceste concluzii proprii sunt emise de către Comisia superioara medico-legală exclusiv în ipoteza în care nu poate emite un aviz si recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor. Nu poate exista un aviz în lipsa unui raport de expertiză care să fie avizat.

- Cu privire la nelegalitatea art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000, contrar celor reţinute de prima instanţă, această dispoziţie contravine prin adăugare la O.G. nr. 1/2000.

- recurenţii au învedereat că avizul emis de către Comisia superioară medioa-Legală, nefiind un raport de expertiză, nu poate fi contestat în condiţiile prevăzute de C. proc. civ., precum expertizele judiciare, neexistând nici dreptul pârtilor de a avea un expert parte in această procedură.

- pe de altă parte, avizul emis de Comisia superioară medico-legală. nefiind un act administrativ în sensul Legii 554/20O4, ci doar o operaţiune administrativă de avizare, nu poate fi atacat nici pe calea contenciosului administrativ.

- totodată, CEDO a evidenţiat faptul că sistemul intern de expertiză medico-legală trebuie să beneficieze de garanţii suficiente de natură să păstreze credibilitatea si eficacitatea, mai ales obligând experţii, fie că provin din sectorul public, fie din cel privat, să motiveze avizele si să coopereze cu organele judiciare, ori de câte ori este necesar pentru anchetă (a se vedea paragrafele 84 sî 85 din Cauza Eugenia Lazăr împotriva României).

- în aceste condiţii se pune întrebarea firească unde s-ar mai putea efectua expertize medico-legale, câtă vreme O.G. nr. 1/2000 nu reglementează alt cadru legal de efectuare a expertizelor medico-legale, sens în care chiar din cauza acestui mod deficitar de reglementare, România a suferit condamnări la CEDO.

- problema este tocmai aceea că datorită modului de reglementare din art. 25 alia.l din H.G. nr. 774/2000, odată emis un aviz cu concluzii proprii de către Camisia Superioară Medico-Legală organele judiciare sunt în imposibilitate de a mai obţine o expertiză medico-legal.

Faţă de acestea recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare admiterea acţiunii cu consecinţa anulării celor două dispoziţii din actele administrative normative indicate în cuprinsul acesteia.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii şi Guvernul României au solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenţii-reclamanţi reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumiţi de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Criticile referitoare la contrarietatea sentinţei, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Prin această critică, recurenţii-reclamanţi reproşează instanţei de fond că, deşi se constată nelegalitatea reglementărilor referitoare la activitatea Comisiei Superioare Medico-Legale, s-a reţinut şi faptul că analiza existenţei unor deficienţe în modul de reglementare nu este atributul instanţei de judecată, ci al legiuitorului, apreciindu-se că existe carenţe la nivelul O.G. nr. 1/2000, act cu forţă judiciară superioară, iar nu la nivelul actele de punere în aplicare. Aceste susţioneri nu pot fi primite.

Raţionamentul instanţei de prim control judiciar expus în considerentele sentinţei criticate în prezentul recurs relevă aspectul că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ trebuie analizată în funcţie de actele normative cu forţă juridică superioară în baza cărora a fost emis, în raport cu principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

Astfel, un act administrativ se verifică - din perspectiva legalităţii - prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătoreşti consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative. Aşadar, criterul de verificare a legalităţii actului administrativ este legea, şi nu opiniile auditorului sau ale autorităţii.

Instanţa a constatat ca citirile reclamanţilor vizează nu doar invocarea unor pretinse "încălcări ale actelor normative cu forţă juridica superioară, ci şi critici generale, legate de carenţele ansamblului reglementărilor privind activitatea Comisiei superioare medico-legală.

În acest context, prima instanţă a reţinut corect că nu neagă existenţa unor carenţe în ceea ce priveşte ansamblul reglementărilor privind activitatea Comisiei superioare medico-legale, însă rolul instanţei este de a verifica existenţa sau inexistenţa unor încălcări ale actelor normative cu forţă juridică superioară, şi nu de a proceda la remodelarea legislaţiei de ansamblu ce reglementează activitatea Comisiei, acest atribut aparţinând exclusiv autorităţii legiutoare, astfel că nu au fost identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În considerarea acestui raţionament, instanţa de fond, referindu-se la cauzele din jurisprudenţa CEDO şi articolul din literatura de specialitate invocate de către recurenţii- reclamanţi, a constat ca acestea evidenţiază alte critici ale legislaţiei de ansamblu ce reglementează activitatea Comisiei decât criticile concrete de nelegalitate cu privire la actele administrative cu caracter normative contestate.

De altfel, nici cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în faţa instanţei de fond, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii nelegalitatea celor două articole a căror anulare parţială se solicită respectiv, art. 9 lit. e) din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, emis de Ministerul Justiţiei sub nr. 1134/C/25 mai 2000 şi de Ministerul Sănătăţii sub nr. 255/4 aprilie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 459 din 19 septembrie 2000 şi art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală.

Este de menţionat că prezentul dosar este o cauză desprinsă din contextul procesual al acţiunii ce formează obiectul Dosarului nr. x (aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea - suspendat din data de 27.02.2018, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei), fiind evident că aceasta este circumscrisă aplicării dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ rnv554/20O4, cu modificări şi completări.

În esenţă, reclamanţii au susţinut prin cererea de chemare în judecată că în reglementarea C. proc. civ., raportul de expertiză este unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege, pe când avizul reprezintă o etapă administrativă de validare din punct de vedere ştiinţific a unui raport de expertiză.

Aşadar, recurenţii - reclamanţi contestă soluţia de fond, în opinia acestora, apreciind că dispoziţiile art. 28 alin,(l) din Anexa 1 la H.G.. nr. 774/2000 contravin, prin adăugare, O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, întrucât în cuprinsul ordonanţei nu există o prevedere potrivit căreia, odată emis un aviz de către Comisia superioară medico - legală, să nu mai poată fi efectuate expertize medico-legale.

În legătură cu acest aspect, instanţa fondului a reţinut că o atare situaţie nu atrage nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ contestat în prezenta cauză, întrucât, în pofida susţinerilor contrare ale reclamanţilor, constată că nu există o contrarietate între textul art. 9 alin. (2) lit. e) din ORDINUL nr. 1.134/C-255/2000 şi textul art. 24 din O.G. nr. 1/2000.

Practic instanţa fondului a punctat corect în sensul că ceea ce determină confuzia în speţă, este folosirea de către legiuitor în cadrul textului art. 24 din O.G. nr. 1/2000 a unor sensuri diferite ale termenului "aviz/avizare", fără a facilita înţelegerea referirii la acele sensuri diferite, printr-o exprimare nuanţată.

Mai precis, a constatat că sensul termenului "aviz/avizare" folosit de legiuitor în alin. (1) şi alin. (3), diferă de sensul aceluiaşi termen folosit în alin. (2). În concret, s-a apreciat că în alin. (1) şi alin. (3) ale textului de lege în discuţie, legiuitorul se referă la sensul general al termenului "aviz/avizare" iar în alin. (2) se referă la sensul particular al aceluiaşi termen ce exprimă o aprobare (însă fiind cuprins într-o negaţie, ideea este de lipsă a aprobării sau, cu alte cuvinte, ideea de aviz negativ).

Dispoziţiile criticate ale art. 28 alin. (1) din H.G.. nr. 774/2000 prevăd că "în cazul în care Comisia superioară medico - legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico - legale unor unităţi medico - legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă. în acest caz efectuarea expertizei medico - legale este de competenţa Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti.'"

Interpretarea recurenţilor-reclamanţi nu poate fi reţinută, întrucât nu doar că aceste dispoziţii nu adaugă la prevederile care constituie temeiul legal al H.G. nr. 774/2000 (O.G. nr. 1/2000), dar nici nu interzic efectuarea unor noi expertize medico - legale, ci doar stabilesc imposibilitatea organelor judiciare de a solicita efectuarea altor expertize unităţilor medico - legale subordonate Comisiei superioare, în cazul în care aceasta a eliberat deja un aviz, aceasta reglementare decurgând firesc din principiul subordonării ierarhice (unul dintre principiile care stau la baza organizării activităţii administraţiei publice).

Instanţa fondului a reţinut corect că prevederile criticate nu adaugă la O.G. nr. 1/2000 ci facilitează punerea concretă în aplicare a principiului subordonării ierarhice, ce este recunoscut de ansamblul prevederilor O.G. nr. 1/2000.

Or, fiind emise temeiul dispoziţiilor art. 108 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, este evident că actele Guvernului au scopul de a pune în aplicare legea, instituind în acest sens norme juridice, cu scopul organizării executării legii. Este evident că într-o interpretare logică a Normele juridice din cuprinsul unui act administartiv de autoritate au scopul de a reglementa în concret unele aspecte care la nivelul legii pe care o pune în aplicare sunt consacrate în mod explicit sau implicit, doar la nivel de principiu.

În concluzie, prevederile art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 nu semnifică adăugare la lege, ci reprezintă o valorizare concretă a unui principiu de subordonare ierarhică, ce se desprinde din ansamblul prevederilor O.G. nr. 1/2OO0.

Este evident că, prin demersul exercitat, recurenţii-reclamanţi nu contrapun dispoziţiilor art. 28 atin.(1) din H.G. nr. 774/2000 un text normativ cu forţă juridică superioară, despre care să afirme că ar fi încălcat, mai degrabă, tind la recomandarea unei modificări a legislaţiei în vigoare în materia expertizelor medicale, atribut ce excede competenţelor puterii judecătoreşti.

Din această perspectivă instanţa de fond a concluzionat că cererea recurenţilor - reclamanţi nu cuprinde argumente privind nelegalitatea art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2GO0, întrucât aceasta ar implica indicarea unor norme superioare încălcate prin dispoziţiile contestate, aspect ioexistent în speţă.

"art. 24

(1) Comisia superioară medico-legală verifică şi avizează, din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

(3) Avizele Comisiei superioare medico-legale se trimit solicitanţilor în cel mult 40 de zile de la data cererii şi se comunică unităţilor de medicină legală care s-au pronunţat în cauza respectivă."

Reclamanţii au subliniat faptul că noţiunea de aviz medico-legal, emis de către Comisia Superioară medico-legală, poate acoperi trei ipoteze distincte, respectiv: aprobarea conţinutului şi concluziilor actelor medico-legale, recomandarea efectuării unor noi expertize şi formularea de concluzii proprii.

În opinia acestora, prevederile art. 24 din O.G. nr. 1/2000, relevă însă, doar două ipoteze, arătând că atunci când Comisiei superioare medico-legală i se solicită emiterea unui aviz, există doar două posibilităţi, si anume: emite avizul, situaţie în care Comisia poate aviza în totalitate sau parţial concluziile uneia dintre cele două expertize contradictorii, putând formula anumite precizări sau completări/nu emite avizul în situaţia în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, situaţie in care recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor,formulând în acest sens propuneri sau concluzii proprii.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 Comisia superioară medico-legală verifică şi avizează, din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale. (2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

Recurenţii au susţinut că dacă s-ar accepta cele reţinute de prima instanţă, atunci practic Comisia superioară medico-legală ar putea să nu avizeze concluziile niciuneia dintre cele două expertize medico-legale, dar cu toate acestea sa emită un aviz cu concluzii propria, care să fie asimilat forţei probante a expertizei medico-legale.

Or, aşa cum a apreciat instanţa de fond, art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 1/2000 nu se referă la neemiterea unui aviz de către Comisia superioară medico-legală ci la emiterea unui aviz negativ, aviz ataşat concluziilor ambelor expertize, neflind vorba deci de un aviz în afara vreunei expertize. In cadrul acestui aviz negativ Comisia superioară medico-legală formulează concluzii proprii.

Aceleaşi prevederi legale stabilesc că în situaţia în care au apărut date noi medicale sau de anchetă se poate solicita efectuarea unei noi expertize, competenţa aparţinând Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Mioavici" Bucureşti.

Dispoziţiile criticate sunt conforme şi cu prevederile C. proc. pen.. Astfel, efectuarea unei noi expertize medico - legale este reglementata de dispoziţiile art. 181 C. proc. pen..» potrivit căruia: Organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize., atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu poţ fi înlăturate prin audierea expertului.

(2) Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii."

Mai mult decât atât, aşa cum a reţinut şi instanţa fondului reclamanţii, prin aceste susţineri, avansează ideea că, concluziile proprii formulate de către Comisia superioară medico-legală nu pot îmbrăcă forma unui aviz, întrucât, prin definiţie, avizul trebuie ataşat unei expertize şi în consecinţă, ar fi nelegală includerea concluziilor proprii ale Comisiei superioare medico-legală în cuprinsul definiţiei legale a avizului medico-legal, conform art. 9 alin. (2) lit. e) din ORDINUL nr. 1.134/C-255/2000.

Aşa cum s-a reţinut prin considerentele Deciziei nr. 48/2017 pronunţate de Curea Constituţională, deşi avizul Comisiei superioare medico-legală, este pe de o parte expresia unui procedeu administrativ, având în vedere componenţa şi statutul acestei Comisii, în acelaşi timp, pe de altă parte, este şi expresia unui procedeu ştiinţific. Avizul, fiind şi expresia unui procedeu ştiinţific, în cadrul căruia Comisia superioare medico-legală se poate "pronunţa şi asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize", nu există nici un impediment ca pronunţarea în discuţie să fie realizată sub forma concluziilor proprii ale acestei Comisii.

Prin urmare, concluzia recurenţilor în sensul că "prima instanţă nu a analizat nelegalitatea celor doua articole pornind de la criticile efectiv invocate nu poate fi reţinută.

În consecinţă şi în urma analizării argumentelor reclamanţilor privind distincţia între raportul de expertiză şi avizul Comisiei superioare medico-legale, in mod corect instanţa de fond şi-a menţinut concluzia că dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. e) din Anexa la ORDINUL nr. 1.134/C-255/2000 nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate.

În acest punct, se cuvine a aminti că, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor de anulare a răspunsurilor la plângerile prealabile privind celor două acte administrative cu caracter normativ, instana de fond a constat corect că dispoziţiile atacate de reclamanţi cuprinse în cele două acte administrative cu caracter normativ contestate, nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate, nu există vreun temei pentru anularea răspunsurilor la plângerile prealabile, prin care în mod expres sau tacit se susţine legalitatea respectivelor acte administrative cu caracter normativ.

În consecinţă, deşi recurenţii au pretins, în speţă, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., însă susţinerile acestora, subsumate acestui motiv de recurs, nu au aptitudinea de a releva o ipoteză în care instanţa de fond să fi aplicat eronat normele legale incidente cauzei.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul promovat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 159/CA/2018 din 11 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.