Retrocession of religious property: expropriation under pre-1945 Decree-Law 485/1944 excludes restitution under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată şi modificată pe rolul Curţii de Alba Iulia sub dosar nr. x/2017, reclamanta Parohia evanghelică CA Sibiu, a solicitat,în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prin hotărârea judecătorească să se dispună:

- anularea deciziei nr. 7278/31.08.2017 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, decizie comunicată reclamantei la data de 05.10.2017;

- obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului care face obiectul acestui document, respectiv cel înscris în CF Sibiu 870, nr. top. x şi y, ulterior transcris în CF Sibiu nr. x iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

La termenul din 19.02.2018, reclamanta Parohia evanghelică CA Sibiu a depus la dosar modificare (completare) a acţiunii, fila x, prin care în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a solicitat completarea capetelor de cerere cu: constatarea faptului că încheierea Convenţiei generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu Grupul Etnic German din 1942 s-a făcut în condiţii de dictat al acestei din urmă formaţiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietăţii, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate sunt lovite de nulitate absolută.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 104 din 22 mai 2018, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România în ceea ce priveşte capătul de cerere din modificarea cererii de chemare în judecată şi în consecinţă a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca neîntemeiate.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a promovat recurs reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, care vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că problemele fundamentale ale litigiului care se impun a fi lămurite constau sunt posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate imobiliară în regim de carte funciară, în x, din perspectiva obligativităţii îndeplinirii formelor de publicitate imobiliar,

-determinarea existenţei unui consimţământ liber între Grupul Etnic German ca formaţiune politică unică, de tip totalitar, a minorităţii germane şi Biserica evanghelică CA din România cu ocazia încheierii Convenţiei din 1942;

- determinarea îndeplinirii condiţiilor suspensive stabilite de Convenţia din 1942 în ceea ce priveşte transmisiunea dreptului de proprietate a imobilului în litigiu;

- determinarea faptului dacă o detenţie precară sau, cel mult, o posesie, echivalează cu drept de proprietate, îndeosebi în condiţiile în care detenţia ori posesia au fost obţinute prin constrângere politică.

Arată recurenta că principala critică pe care o aduce sentinţei constă în faptul că instanţa face referire la Convenţia din 1942 şi îşi bazează hotărârea pe aceasta dar nu îi analizează conţinutul pentru a constata dacă condiţiile suspensive prevăzute de aceasta au fost ori nu îndeplinite.

De asemenea, nu a analizat prevederile Convenţiei, a considerat îndeplinite condiţiile impuse de Convenţie, fără să verifice dacă procedura stabilită de aceasta a fost pusă în practică.

A doua critică pe care recurenta o aduce sentinţei este aceea că instanţa nu are clar faptul că în cauză se analizează regularitatea a două înscrisuri în cartea funciară: cea prin care imobilul ar fi trebuit să treacă de la Biserică la Grupul Etnic German, întabulare care nu a avut loc şi cea prin care imobilul a trecut din proprietatea Bisericii în proprietatea statului şi care a avut loc în 1946.

Arată că acceptă faptul ca întabularea dreptului statului în 1946 s-a făcut în temeiul legii, respectiv al Decretului-lege nr. 485/1944, dar întabularea (care nu a avut loc) al dreptului de proprietate al Grupului Etnic German trebuia să se facă în temeiul Convenţiei şi cu formalitatea întabulării cerută de art. 431din C. civ. austriac.

A treia critica pe care recurenta o prezintă instanţei este aceea că, în pronunţarea soluţiei s-a orientat după mai multe decizii ale ÎCCJ, cărora le-a acordat autoritate de lucru judecat. În acest sens în finalul considerentelor se arată (pag. 10 alin. (7):

"Trebuie menţionat că acest aspect a fost dezlegat în mod definitiv de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mai multe litigii (dosar x/2010, y/2010, z/2007, w/2008, t/2012), considerentele instanţei supreme impunându-se cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză". Concluzia celor de mai sus este aceea că deciziile menţionate, chiar pronunţate de ÎCCJ, nu pot fi considerate a avea putere de lucru judecat. Ele nu au fost pronunţate în recurs în interesul legii. Este foarte probabil ca apărarea Bisericii, în oricare din structurile sale, să nu fi venit atunci cu suficiente argumente, de natură a convinge instanţa.

Arată recurenta că la 11 august 1942 a avut loc doar predarea detenţiei, eventual a posesiei, în niciun caz al proprietăţii. Ca atare, imobilul nu a fost în proprietatea Grupului Etnic şi în consecinţă nu putea fi trecut în proprietatea statului. Reiterează faptul - puţin cunoscut în istoria României - că minoritatea germană şi bisericile sale evanghelică şi catolică au fost în perioada 1940-1944 sub dictatul Grupului Etnic German astfel încât chiar predarea imobilelor s-a făcut împotriva voinţei bisericilor.

În fine, recurenta a mai susţinut că după 1989 prin O.U.G. nr. 83/1999 au fost aplicate măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele comunităţilor minorităţilor naţionale, preluate în perioada 6 septembrie 1940-22 decembrie 1989. Data de 6 septembrie 1940 este data venirii la putere, ca prim ministru, a generalului A., cel care a imprimat politica progermană a României şi a antrenat ţara în războiul împotriva URSS, alături de Germania, fără a avea un tratat formal de alianţă cu aceasta. Pe baza O.U.G. nr. 83/1999 organizaţiei reprezentantive a minorităţii germane din România- B. i-au fost restituite imobile care au fost proprietatea tabulară a Grupului Etnic German.

În contextul politic actual, marcat, pe de o parte, de integrarea României în UE şi de o apropiere în plan politic şi economic de Germania, iar pe de altă parte de apetenţa populaţiei româneşti faţă de germanitate, consacrată prin alegerea preşedintelui republicii şi a numeroşi consilieri locali din rândurile acestei minorităţi, aplicarea măsurilor reparatorii, într-un cadru strict legal, eliberat de emoţiile şi exagerările postbelice, ni se pare o măsură de elementară echitate.

Faţă de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 14 octombrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

La data de 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, având în vedere imposibilitatea obiectivă de constituire a completului de judecată, în temeiul art. 214 din C. proc. civ., a repus cauza pe rol şi a acordat termen de judecată la data de 27 ianuarie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumiţi de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în faţa instanţei de fond, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii decizia nr. 7278/31.08.2017, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

Prin această decizie a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu de retrocedare a imobilului înscris iniţial în CF nr. x Sibiu, nr. top x, transcris ulterior în CF nr. x Sibiu.

Motivul respingerii cererii de retrocedare nr. x din 27 februarie 2003, depusă de către Consorţiul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România pentru Parohia Evanghelică C.A. Sibiu prin care se solicită restituirea imobilului situat în mun. Sibiu, judeţul Sibiu înscris iniţial în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, nr. top x, transcris în C.F.P. nr. x a localităţii Sibiu, ulterior dezmembrat şi transcris în alte cărţi funciare,l-a constituit faptul că imobilul solicitat a fi restituit a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, preluarea operând anterior perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Instanţa de fond a reţinut că, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 este actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanţă atât data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, cât şi data preluării efective în posesie a imobilelor.

A mai reţinut instanţa fondului că, Decretul-lege nr. 485/1944 în baza căruia a fost preluat imobilul reclamantei, se situează în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 şi, prin urmare, imobilul nu poate face obiectul acestui act normativ.

În privinţa momentului înscrierii în cartea funciară şi a efectelor acesteia, instanţa a constatat că atât C. civ. român, în art. 645, cât şi C. civ. austriac, în art. 444, fac referire la lege ca mod de dobândire, respectiv, stingere a proprietăţii, astfel că Statul Român a dobândit proprietatea prin efectul legii, nefiind relevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia.

Constatările primei instanţe, în sensul că temeiul preluării imobilului în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8 octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Cum este bine ştiut, titularul cererii de retrocedare trebuie să facă dovada că a fost proprietarul imobilului a cărei restituire o solicită şi că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aşadar, analizând dacă imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reiese că acesta a fost înscris iniţial în CF nr. x Sibiu, nr. top x în favoarea reclamantei iar, la data de 21 august 1942 s-a semnat Convenţia Generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice cu Grupul Etnic German (înfiinţat prin Legea 830/1940), prin care Biserica Regnicolară a predat Grupului Etnic German toată averea mobilă şi imobilă care era proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare de educaţie.

Conform dispoziţiilor Convenţiei (capitolul II) Biserica Regnicolară a predat Grupului Etnic German toată averea mobilă şi imobilă care era proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare de educaţie.

Este adevărat că acesta nu a procedat la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară însă acest aspect nu poate fi invocat de chiar partea contractantă, aceasta fiind ţinută de convenţie la transferul dreptului.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Dispoziţiile pct. 9 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanţa sus-menţionată, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă.

În ceea ce priveşte imobilul identificat cu nr. top. x, aşa cum reiese din actele administrate în cauză, acesta a fost preluat de statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485 din data de 07.10.1944, acest act normativ fiind emis în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

În cuprinsul cererii de recurs reclamanta reaminteste aspectul că esenţială pentru stabilirea trecerii imobilului în proprietatea statului este intabularea dreptului de proprietate al statului.

Însă, din actele dosarului reiese că aceasta a avut loc la data de 29 octombrie 1946 prin încheierea de intabulate nr. 5047, dată în temeiul adresei nr. x/22.10.1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor - Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor Grupului Etnic German.

Din prevederi legale ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor bunuri imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă, pe de o parte, dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, dovada abuzivităţii preluării însăşi.

Mai mult de atât, potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Dispoziţiile anterior menţionate sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Aşadar, legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Ca atare, susţinerile recurentei în sensul că, importantă pentru determinarea caracterul abuziv al preluării ar fi data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară, că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării la stat a imobilului, întrucât se referă la desfiinţarea Grupului Etnic German si preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, fiind necesare existenţa unui act translativ de proprietate a imobilului între proprietarul imobilului şi Grupul Etnic German şi înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, fiind în vigoare prevederile Decretului nr. 115/1938, Convenţia generală încheiată între Grupul Etnic German şi Biserica Regnicolara Evanghelică CA. din România având rolul unui acord general între părţi şi nu a unui act translativ de proprietate nu pot fi primite.

Între Grupul Etnic German din România şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de Grupul Etnic German din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat Grupului Etnic German din România toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1994 emis de C., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupul Etnic German din România.

Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând Grupul Etnic German din România, "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut Grupului Etnic German la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Preluarea de către statul român a imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, potrivit încheierii nr. 5047 din 29 octombrie 1946, prin care s-a transcris în favoarea statului român, în baza adresei în baza adresei nr. x/22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii, Comisariatului general pentru Administrarea şi Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German, Administrarea Regională Sibiu, a Convenţiei Generale încheiate la data de 21 august 1942, Cap. II, Punct. 1 şi 2 şi a Decretului- lege nr. 485 din 7 octombrie 1944.

Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, întrucât imobilul identificat cu nr. top. x a fost expropriat de către Statul Român, conform în baza adresei nr. x/22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii, Comisariatului General pentru Administrarea şi Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German, Administrarea Regională Sibiu, a Convenţiei Generale încheiate la data de 21 august 1942, Cap. II, Punct. 1 şi 2 şi a Decretului- lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, şi anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Un argument suplimentar, în privinţa momentului înscrierii în cartea funciară şi a efectelor acesteia, atât C. civ. român, în art. 645, cât şi C. civ. austriac, în art. 444, fac referire la lege ca mod de dobândire, respectiv, stingere a proprietăţii, astfel că Statul Român a dobândit proprietatea prin efectul legii, nefiind relevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia.

În consecinţă, soluţia de respingere a cererii a fost fundamentată în mod corect de instanţa de fond pe considerentele că, în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1 O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut în patrimoniul Grupului Etnic German, iar prin efectul Decretului - lege nr. 485/1944 a devenit de drept proprietatea Statului Roman, astfel că cererea de retrocedare a reclamantei cu privire înscris iniţial în CF nr. x Sibiu, nr. top x, transcris ulterior în CF nr. x Sibiu a fost corect respinsă de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, decizia atacată fiind legală.

Aşadar, ceea ce s-a reproşat instanţei de fond faptul că sinteza motivării se regăseşte la pag 9, că acolo se ascund greşelile de judecată, judecătorul fondului pronunţând o hotărâre cu încălcarea probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs apreciază că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., prin aceste critici recurenta tinzând la reaprecierea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probelor, atribut exclusiv al instanţelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi pentru cele de netemeinicie.

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a Convenţiei generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu Grupul Etnic German din 1942, a actelor de predare ale proprietăţii, aşa cum În mod corect a reţinut instanţa de fond, acest raport juridic dedus judecăţii este legat între părţile convenţiei şi, raportat la art. 36 C. proc. civ. pârâta Comisia nu este subiect al raportului litigios şi, în consecinţă, nu are calitate procesuală.

Nu în ultimul rând, pretinsa nulitate a Convenţiei nu poate fi invocată pe cale incidentală în litigiul de contencios administrativ, ci pe cale principală într-o acţiune având ca obiect anularea Convenţiei. Astfel că, din actele administrate în cauză nu evidenţiază faptul că o acţiune în anularea Convenţiei ar fi fost promovată şi admisă printr-o hotărâre definitivă a instanţei.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Faţă de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, instanţa de fond hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu împotriva sentinţei nr. 104 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.