Defrocked priest's annulment claim inadmissible; church discipline rulings upheld under religious autonomy.

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.02.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu Patriarhia Română şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei anularea deciziei de caterisire şi a celorlalte hotărâri pronunţate în căile de atac formulate.

Prin întâmpinările formulate Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi Patriarhia Română au invocat inadmisibilitatea cererii motivat de necompetenţa generală a instanţelor în soluţionare litigiului de faţă conform art. 26 din Legea nr. 489/2006.

La termenul din data de 04.09.2018 instanţa a pus în discuţie excepţia invocată dar şi excepţiile invocate de reclamant prin notele depuse pentru acest termen.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 101/2018, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Patriarhia Română şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, ca inadmisibilă.

De asemenea, a respins ca inadmisibile excepţiile de nelegalitate invocate.

Totodată, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi a promovat recurs reclamantul A., care vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a arătat că instanţa de fond a procedat nelegal la termenul de judecată din data de 4 septembrie 2018, încălcând dreptul la apărare, având în vedere că acesta a fost pus în imposibilitatea de concluzii în cauză prin respingerea cererii de amânare formulată de reprezentantul ales al reclamantului.

Apreciind că pronunţarea săvârşită de instanţa de fond în aceste condiţii s-a înfăptuit cu încălcarea de către instanţă a principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil ceea ce atrage nulitatea hotărârii, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Mai departe, recurentul a susţinut că nelegalitatea sentinţei în ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză.

Apreciază recurentul că, deşi este adevărat că în principiu excepţia necompetenţei instanţei primează în ordinea soluţionării excepţiilor, prezenta cauză prezintă o particularitate, respectiv excepţia nelegalităţii dispoziţiilor art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin I-I.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi, subsecvent, a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care îngrădesc dreptul de a invoca nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ pe cale de excepţie, vizau tocmai acest aspect al necompetenţei instanţei din prezentul litigiu, constituindu-se astfel în chestiuni prealabile ce trebuiau soluţionate înaintea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, şi nu invers.

Pentru a putea proceda astfel, instanţa de fond a făcut o calificare nelegală a excepţiei inadmisibilităţii invocate de intimaţi prin întâmpinare, fără a o pune în discuţia părţilor şi a da posibilitatea contestatorului de a se apăra.

În continuare se arată că prima instanţă a respins acţiunea pe excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti fără a cerceta fondul litigiului dedus judecăţii. Această soluţie încalcă dreptul contestatorului la liberul acces la justiţie, drept garantat de Constituţia României art. 21 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. In acelaşi timp necercetarea fondului determina imposibilitatea de plano a oricărui control judiciar în recurs cu privire la admisibilitatea acţiunii introductive de instanţă.

Or, încălcarea regulilor de procedură menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii [art. 174 alin. (1) C. proc. civ..], ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că, pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de fond a recurs la un sofism prezentând ca şi temei al admiterii excepţiei dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 489/2006, conform cărora "pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice" (alin. (2), interpretându-1 greşit textul legii în sensul în care o instanţă judecătorească ar fi necompetentă într-un asemenea litigiu. Or, ceea ce stipulează dispoziţia legală evocată este doar faptul că existenţa şi sancţiunea unei abateri disciplinare în materie este data exclusive de statutele şi canoanele cultului şi nu faptul că o persoană vătămată printr-o decizie care nu respect tocmai statutele şi canoanele cultului nu ar putea fi contestată la o instanţă civilă (cum este, de altfel, şi cazul în speţă).

În concluzie, recurentul a opinat în sensul că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, deşi permit cultelor să aibă organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii şi stipulează că pentru asemenea litigii sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice (alin,2), nu limitează (şi nici nu ar avea cum, o asemenea limitare fiind' neconstituţională) accesul persoanei nemulţumite de deciziile pronunţate în jurisdicţia administrativă specială la o instanţă statală independentă.

Faţă de aceste a solicitat admiterea recursului casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă intimata-pârâtă Patriarhia Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond.

În esenţă a susţinut că în ceea ce priveşte necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona prezenta cauză, susţine că art. 156 alin. (6) din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române prevede, în virtutea autonomiei cultelor şi a competenţelor specifice lor, faptul că hotărârile instanţelor de disciplină şi judecată bisericească nu sunt supuse controlului instanţei civile. În acest sens invocă şi art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţia României din care rezultă laicitatea statului şi separaţia dintre stat şi biserică.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 14 octombrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumit de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Poblema juridică disputată în speţă vizează necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzelor, respectiv aplicarea legii nr. 554/2004 în contextul existenţei unor norme derogatorii reglementate prin dispoziţiile art. 26 din legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi H.G. nr. 898/2008 sau altfel spus, calificarea aspectelor contestate ca fiind probleme de disciplină internă ale cultelor religioase.

Preliminar, Curtea reţine că actul atacat de reclamant este adoptat pe baza normelor şi regulamentelor bisericeşti.

Din probatoriul administrat a rezultat că recurentul-reclamant A. a avut calitatea de preot iar prin actele contestate s-a dispus iar apoi s-a confirmat sancţionarea acestuia cu pedeapsa caterisirii (pierderea preoţiei pentru totdeauna şi a posibilităţii ocupării unui post neclerical în activităţile bisericeşti) prevăzută de art. 5, capitolul B, alin. (1), lit. b) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pentru săvârşirea abaterilor prevăzute de art. 11, 28 alin. (1), (34) alin. (1) lit. a) şi b) din Regulament cu reţinerea circumstanţelor agravante prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. b), f) şi g) din Regulament.

Referitor la excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, analizând natura actului atacat, instanţa de fond a observat că decizia de caterisire şi a celorlalte hotărâri pronunţate în căile de atac formulate este un act de organizare internă a unei structuri bisericeşti.

Or, validarea, punerea în aplicare sau cenzurarea unui asemenea act, cade în competenţa exclusivă a organelor interne ale Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum rezultă din Statutul său de organizare şi funcţionare (art. 58 din Statutul B.O.R).

Astfel, controlul judecătoresc ar constitui o ingerinţă nepermisă în organizarea internă a unui cult religios recunoscut de lege, dar şi o încălcare a art. 29, alin. (3) şi (5) din Constituţia României: Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii (...) cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi de bucură de sprijinul acestuia.

Aceste norme constituţionale definesc principiul autonomiei cultelor şi reprezintă o dovadă a faptului că legiuitorul a înţeles să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ceea ce priveşte modul lor de organizare şi funcţionare.

Şi Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor cuprinde dispoziţii în acest sens: -art. 8 prevede: (1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice .

(3) Cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi .

-art. 26 dispune: (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

Toate aceste reglementări sunt în deplin acord cu dispoziţiile art. 9, alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit cărora libertatea religioasă nu poate face obiectul unor restrângeri decât în ipoteza în care se impun măsuri pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, sănătăţii, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Rezultă astfel că în cauză, nefiind vorba despre contravenţii sau infracţiuni, singurele cazuri în care se poate aplica legislaţia de drept comun, actul contestat nu poate fi supus controlului instanţelor judecătoreşti, competenţa cu privire la acesta revenind exclusiv organelor proprii de disciplină bisericească.

Interpretarea în acest mod a normelor legale arătate mai sus nu este de natură a aduce atingere principiilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie şi la egalitatea în drepturi.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că aceste principii fundamentale nu sunt încălcate. S-a reţinut de către instanţa de contencios constituţional faptul că instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte, apreciindu-se că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.

S-a mai reţinut că personalul clerical din cadrul unor culte se află în situaţii diferite faţă de cetăţenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice şi canonice speciale iar ceilalţi cetăţeni se supun normelor juridice cu caracter general de aplicabilitate.

Legat de principiul egalităţii, s-a constatat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamente juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional, pentru situaţii diferite, în speţă tratamentul diferit fiind justificat prin statutul diferit al membrilor clerului (Decizia nr. 640/2008 a Curţii Constituţionale).

Printr-o altă decizie (448/2011), Curtea Constituţională a statuat că principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare.

Aceste considerente au fost reiterate de Curtea Constituţională şi în ultima decizie pronunţată cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (2), art. 23 alin. (1) şi (2) şi art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 489/2006, respectiv prin Decizia nr. 403/2016 în care Curtea Constituţională s-a raportat inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un "drept civil", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţie. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens, al inaplicabilităţii art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunţată în Cauza E Dudova şi Zdenek D împotriva Republicii Cehe, reţinând că procedura urmată de reclamanţi nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată cehe.

În raport de toate aceste considerente, este lipsită de relevanţă opinia formulată de către recurent privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor din România, devenit ulterior Legea nr. 489/2006.

În consecinţă, contrar criticilor formulate, chiar dacă parohiile şi consistoriile sunt persoane juridice de utilitate publică, ele nu sunt "autorităţi publice " în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din legea nr. 554/2004 şi nici actele emise de acestea nu sunt acte administrative astfel cum sunt definite de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Referitor la critica privind aspectul că prima instanţă a respins acţiunea pe excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti fără a cerceta fondul litigiului dedus judecăţii precum nesoluţionarea în ordine a excepţiilor invocate cu care instanţa a fost învestită, acestea nu pot fi reţinute.

Ca regulă generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei (art. 248 alin. (1) C. proc. civ..).

În considerarea acestei reguli doctrinale vor fi rezolvate mai întâi excepţiile referitoare la investirea instanţei (excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii) - pentru că "ne apare firesc a se acorda întâietate excepţiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanţa a fost investită printr-o cerere care nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele esenţiale - părţile, obiectul sau semnătura"

Urmează să fie soluţionată apoi excepţia de necompetenţă care este de ordin publică când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti - competenţă generală, când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad - competenţă materială, şi când pricina este de competenţă unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, competenţă teritorială exclusivă, S.S.M.D.

Or, pentru determinarea ordinii în care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor procesuale invocate concomitent, trebuie avut în vedere, pe de altă parte, criterial impus de legiuitor în art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, criteriul propus de doctrină. De la caz la caz ordine se determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele, atunci când unul singur nu este suficient pentru demersul propus.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Este adevărat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este cel al dreptului la apărare (art. 13 din noul C. proc. civ.): ambele părţi (reclamantul, pârâtul) trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a propune probe în apărare, de a pune în discuţie pretenţiile părţii adverse şi de a apela la serviciile unui apărător calificat (avocat, consilier juridic).

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi menţionate de recurentul reclamant nu se circumscriu acestui motiv de casare.

În mod eronat se susţine că instanţa de fond i-ar fi încălcat judecătorului pârât dreptul la apărare.

Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanţie procesuală, având posibilitatea să-şi formuleze toate apărările, a invocat argumente şi a propus probe, pe care instanţa de fond le-a analizat şi asupra cărora s-a pronunţat motivat.

Împrejurarea că cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare trimisă de apărătorul ales, a fost respinsă, nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalităţii, instanţei de fond, în raport cu caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ. şi cu faptul că cererea de amânare nu a fost însoţită de niciun înscris justificativ.

Aşadar, părţile au posibilitatea, în virtutea dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ. să solicite un singur termen pentru lipsă de apărare, iar solicitarea adresată instanţei trebuie să fie temeinic motivată, oricare dintre părţi putând solicita un termen pentru lipsă de apărare.

Aşa cum reiese din cuprinsul sentinţei recurate, în cauză, recurentul a depus o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, la data de 4 septembrie 2018, cu o zi înaintea termenului de judecată, cerere care i-a fost respinsă motivat, astfel că nu reprezintă un argument în sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Un alt motiv pentru care nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare, este acela că, potrivit dispoziţiilor art. 221 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecăţii se poate încuviinţa o singură dată. Din redactarea textului legal, rezultă că judecătorul nu este obligat, ci poate, pentru motive temeinice, să amâne cauza.

În acest context, părţile au posibilitatea, în virtutea dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ. să solicite un singur termen pentru lipsă de apărare, iar solicitarea adresată instanţei trebuie să fie temeinic motivată, oricare dintre părţi putând solicita un termen pentru lipsă de apărare. Or, în cauza de faţă, la data de 15 iunie 2018 (fila nr. x ds fond), instanţa tocmai pentru a asigura dreptul la apărare al recurentului a amânat pronunţarea la data de 4 septembrie 2018.

Tot nefondată se vădeşte a fi şi menţiunea relativ la încălcarea principiului contradictorialităţii.

Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Faţă de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, instanţa de fond hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 101 din 4 septembrie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.