Judges denied higher sectoral base pay but win salary recalculation from 605.225 RON benchmark with interest; seniority claim from prior legal work rejected.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020 la data de 16 iunie 2020, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, au solicitat:

1. Obligarea pârâtului la acordarea indemnizaţiilor de încadrare brute lunare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială lunară de 605 RON;

2. Obligarea pârâtului la stabilirea sporului de vechime continuă în magistratură, prin raportare la dispoziţiile art. 86 din Legea 303/2004;

3. Plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data numirii în funcţia de judecător - 24.12.2019 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâtă sau apariţia unei modificări legislative, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON cu acordarea sporului de vechime continuă în magistratură, prin raportare la dispoziţiile art. 86 din Legea 303/2004 şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 60 din data de 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei; a admis în parte contestaţia formulată reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, împotriva ordinelor nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020; a anulat, în parte, ordinele nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020 şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 24.12.2019 şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanţilor; a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor cu care s-au aflat în relaţii de muncă, începând cu data de 24.12.2019 până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice diferenţa de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective; a respins în rest acţiunea.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 60 din data de 13 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi reclamanţii A., B., C. şi D..

3.1. Cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei

I. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la obligarea la plata sumelor şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la pretenţiile referitoare la plata diferenţelor salariate, ca operaţiune accesorie recalculării drepturilor, instanţa de fond a reţinut calitatea de ordonator de credite şi de emitent al ordinelor de salarizare supuse controlului judecătoresc, respingând în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţie.

Contrar opiniei instanţei de fond, recurentul-pârât solicită ca la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte plata diferenţelor salariale, să se aibă în vedere Decizia nr. 13/2016 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deliberând asupra recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că problema de drept care a generat practica neunitară vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 şi ale art. 222 din C. civ., cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată, raportat la calitatea sa de ordonator principal de credite, fără vreo altă diferenţiere.

Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimaţii-reclamanţi, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata drepturilor băneşti acordate.

Întrucât calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariale se regăseşte la nivelul instanţei angajatoare, faţă de care intimaţii-reclamanţi se află în raporturi de serviciu, în speţă nu are relevanţă raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare, acesta depăşind cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, din dispozitivul sentinţei rezultă că obligaţiile de plată se referă la "calitatea de angajatori a reclamanţilor", ceea ce nu este cazul în privinţa Ministerului Justiţiei, această instituţie nefiind angajator al niciunuia dintre reclamanţi.

În concluzie, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte plata drepturilor băneşti şi respingerea acestui capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II. Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte petitul referitor la acordarea valorii de referinţă sectorială 605,225 RON, solicită să se constate că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti este nelegală.

În primul rând, instanţa de judecată ar trebui să observe că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap, I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 şi 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor şi nici deciziile instanţei supreme prin care s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

în acelaşi sens, arată că potrivit art. 521 alin. (4) C. proc. civ., care dispune aplicarea în corespunzător a dispoziţiilor art. 518, dezlegarea de principiu dată prin hotărârea prealabilă problemelor de drept "îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale" care a generat chestiunea de drept pentru care a fost necesară sesizarea instanţei supreme.

Reclamanţii fac trimitere la situaţia consilierilor de probaţiune în general şi la sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, prin care Direcţia Naţională de Probaţiune a fost obligată să plătească fiecărui reclamant din respectivul dosar diferenţa dintre drepturile încasate şi cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25 prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016 la zi.

În continuare, solicită să se observe că intimaţii-reclamanţi, judecători, fac trimitere la consilierii de probaţiune din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune care au obţinut o hotărâre judecătorească în baza unor dispoziţii legale care nu sunt aplicabile decât acestei categorii de personal şi în care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.

În orice caz, modalitatea de aplicare a creşterii de 25% propusă de intimaţii-reclamanţi, prin care se obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Astfel, pe de o parte, aceste dispoziţii legale nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar pe de altă parte, nici nu există la acest moment în cadrul familiei ocupaţionale din justiţie, personal care să beneficieze de indemnizaţia de încadrare calculată şi plătită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de în cuantum de 605,225 RON.

În acest sens, dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevede în mod clar că:

"începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de baza/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016."

Spre deosebire de Legea nr. 293/2015, prin care s-a prevăzut în mod expres faptul că majorarea cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015 se aplică şi cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută, opţiunea legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, cu completările a fost una diferită, în sensul că a făcut o netă distincţie între cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare {art. 1 alin. (1)}, pe de o parte, şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2), pe de altă parte.

Ţinând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creşterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială.

Totodată, solicită să se observe că potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017:

"(6) în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite, indemnizaţiile stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

În ceea ce priveşte discriminarea constatată de instanţa de judecată, pe raţionamentul că s-ar menţine inechităţile salariate în cadrul aceleiaşi categorii de personal, se pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupaţională "Justiţie" i se aplică valori sectoriale de referinţă diferite.

Interpretând dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016 reiese că, începând cu august 2016 a fost acordată în favoarea consilierilor de probaţiune o creştere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valoni de referinţă sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probaţiune.

Cu atât mai puţin a avut loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în familia ocupaţională "Justiţie", aşa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeaşi valoare de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unor VRS diferite.

În realitate, dispoziţiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, aşa că nu poate fi reţinută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate.

Fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situaţia intimaţilor-reclamanţi, judecători, nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probaţiune, pentru a se putea reţine o încălcare a art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Tocmai ţinând cont că intimaţii-reclamanţi nu desfăşoară aceeaşi activitate cu cea a consilierilor de probaţiune, nu ar putea fi reţinută nici încălcarea principiului unei salarizări egale pentru muncă egală, consfinţit de art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a drepturilor Omului, Carta socială europeană revizuită, pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, respectiv art. 5 din Codul muncii.

Întrucât cererea este întemeiată, între altele, şi pe dispoziţiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi are ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, solicită să se constate că prin Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de Ministerul Justiţiei în mai multe dosare, constatând că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

Pentru a pronunţa aceste soluţii, Curtea Constituţională a reţinut în considerentele acestor decizii că:

"Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în tocul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile an. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării."

Aceste aspecte au fost reţinute şi în cuprinsul Deciziei CCR nr. 838/2009, "Curtea Constituţională a constatat şi cu alte ocazii neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare. Este cazul Deciziei nr. 818 din 3 iude 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituţionale, printre altele, dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cate judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 51/2020 Curtea Constituţională a reţint că în pronunţarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea şi principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, enunţate atât la nivel legal, cât şi la nivel constituţional şi internaţional, instanţa supremă apreciind că "pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi" (paragraful 47).

Totodată a reţinut şi că posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii contravine principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Cu privire la acordarea pretenţiilor solicitate în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurentul-pârât solicită să se constate, pe de o parte, că, întrucât este afirmat un drept viitor, care nu s-a născut încă, intimaţii-reclamanţi nu justifică un interes actual, iar pe de altă parte, salarizarea acestuia nu ar putea depăşi limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte plata pe viitor a diferenţelor salariate, una dintre condiţiile de fond ale exerciţiului acţiunii civile o constituie acordarea unui drept, iar una dintre condiţiile pe care dreptul afirmat trebuie să le îndeplinească este ca el să fie actual sau viitor, dar cert.

Având în vedere faptul că salariul presupune prestaţii periodice succesive, că dreptul la fiecare prestaţie succesivă se naşte distinct şi numai în măsura prestării activităţii, solicită să se constate că pentru fiecare prestaţie lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul este născut, actual.

În raport de aceste argumente, solicitarea privind plata şi pentru viitor a drepturilor solicitate nu poate fi primită, fiind prematură, dreptul putând fi invocat pentru fiecare prestaţie în parte numai după prestarea activităţii şi ajungerea la scadenţă, instanţa neputându-se pronunţa asupra unor drepturi eventuale.

Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017:

"(6) în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salarii le de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

În concluzie, în raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind emiterea Ordinelor de reîncadrare pe numele intimaţilor-reclamanţi şi a recalculării îndemnizaţiilor de încadrare a acestora, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, în privinţa obligării la plata diferenţelor salariale şi respingerea acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

3.2. Cererea de recurs formulată de reclamanţi

I. Prin motivele de recurs formulate, reclamanţii au arătat că instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că dispoziţiile art. 86 din legea nr. 303/2004 se referă la vechimea în magistratură, care nu se confundă cu vechimea în funcţie, fără a arăta, însă, motivele de fapt şi de drept care au determinat această concluzie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 care, la paragraful 29, precizează următoarele:

"29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizaţia de încadrare - trebuie să fie acelaşi, ne fiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii, să aibă indemnizaţii de încadrare diferite."

Astfel, a folosit argumentul Curţii Constituţionale pentru a admite primul capăt de cerere privitor la inechitatea aplicării valorii de referinţe sectoriale 605,225 Iei doar anumitor angajaţi din familia ocupaţională justiţie, însă, nu a mai făcut aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 în ce priveşte recunoaşterea vechimii în funcţia de magistrat, în condiţiile în care s-a arătat, susţinut de practică judiciară (sentinţa civilă nr. 3411 din 12.09.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 2270/R/22.06.2006 pronunţată în cauza 4621/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin decizia nr. 2597/R/21 09 2006 a aceleiaşi instanţe), că magistraţilor asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aflaţi în aceeaşi familie ocupaţională Justiţie, le este recunoscută vechimea asimilată vechimii continue în magistratură, dobândită anterior numirii în funcţia de magistrat asistent, potrivit art. 86 din legea nr. 303/2004, drept vechime în funcţie valorificată în ce priveşte drepturile salariale.

II. În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 cu aplicarea pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. 5 la lege.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexai V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:, Judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la 6 indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi. Potrivit pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V Ia legea-cadru:

"Prin vechime în funcţie, în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie". Totodată, prin prisma art. 86 din Legea nr. 303/2004, între altele, constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul sau procurorul a îndeplinit funcţia de avocat, consilier juridic ori grefier cu studii superioare.

În materia salarizării, lege generală este evident legea-cadru, în raport de care Legea nr. 303/2004 nu poate reprezenta decât lege specială şi nu invers cum a stabilit instanţa de fond. În aceste condiţii, sintagma vechime în muncă din art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la legea nr. 153/2017 are în vedere vechimea în orice activitate salarizată, desfăşurată anterior exercitării activităţii juridice (ex. lucrător comercial, inginer, muncitor necalificat, medic, fochist etc.), iar vechimea în funcţie reprezintă vechime în specialitate juridică astfel cum este definită de pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru - "vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie", personalul asimilat fiind determinat prin aplicarea legii speciale în materie - Legea 303/2004, respectiv potrivit art. 86 - avocat, consilier juridic ori grefier cu studii superioare.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecând, admiterea în tot a cererii deduse judecăţii.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi prin care a solicitat în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil şi în subsidiar, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea ordinelor nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020 şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 24.12.2019 şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanţilor; plata diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

Prima instanţă a admis, în parte, contestaţia formulată, a anulat, în parte, ordinele nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020 şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 24.12.2019 şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanţilor; a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor cu care s-au aflat în relaţii de muncă, începând cu data de 24.12.2019 până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice diferenţa de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective; a respins în rest acţiunea.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

6.1. Astfel, cu privire la recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la obligarea la plata sumelor şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că această excepţie a fost invocată şi în faţa primei instanţe care, în mod corect a reţinut că această parte este emitentul ordinelor de salarizare supuse controlului judecătoresc şi are calitate procesuală pasivă, dat fiind calitatea acestuia de ordonator de credite, însă cu privire la plata efectivă a drepturilor salariale aferente perioadei cuprinsă între data de 24.12.2019 şi până la încetarea condiţiilor de acordare obligaţia de plată a fost stabilită în sarcina entităţilor cu care reclamanţii s-au aflat în relaţii de muncă.

Cu privire la fondul cauzei, în ceea ce priveşte petitul referitor la acordarea valorii de referinţă sectorială 605,225 RON, recurentul-pârât a solicitat să se constate că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti este nelegală având în vedere că în cauza dedusă judecăţii nu sunt aplicabile dispoziţiile Curţii Constituţionale stabilite prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, întrucât în realitate, dispoziţiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune şi fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situaţia intimaţilor-reclamanţi, judecători, nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probaţiune, pentru a se putea reţine o încălcare a art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Aceste critici nu pot fi primite şi vor fi respinse, ca nefondate, având în vedere că în mod corect a reţinut prima instanţă că statul însuşi, prin emiterea Legii nr. 71/2015 şi ulterior, a O.U.G. nr. 20/2016, a recunoscut explicit existenţa unei situaţii discriminatorii şi, în special, prin nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016.

Astfel, O.U.G. nr. 20/2016 a fost emisă tocmai pentru a corecta aceste inechităţi recunoscute explicit, motiv pentru care decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se opune unei interpretări în sensul că uniformizarea aplicării unui element al indemnizaţiei pentru întreaga categorie profesională (VRS) nu ar trebui să se aplice şi cu privire la majorarea nou-introdusă prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 coroborat cu art. art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015.

În mod corect s-a reţinut că valoarea de referinţă sectorială aplicabilă familiei ocupaţionale "Justiţie" este o constantă ce ar trebui să fie unică pentru magistraţi, personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti şi pentru consilierii de probaţiune, nefiind acceptabilă modificarea acesteia doar pentru o categorie profesională, prin însuşi actul normativ care a avut drept scop eliminarea inechităţilor rezultate tocmai prin astfel de majorări acordate în mod discriminatoriu de-a lungul timpului, aspect stabilit tot prin hotărâri judecătoreşti definitive - şi irevocabile, anterior Legii nr. 134/2010 (precum O.G. nr. 13/2008).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

6.2. Cu privire la motivele de recurs formulate de către reclamanţi prin care se susţine că instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 303/2004 se referă la vechimea în magistratură, care nu se confundă cu vechimea în funcţie, fără a arăta, însă, motivele de fapt şi de drept care au determinat această concluzie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Textul menţionat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din modul de formulare al criticilor din perspectiva cazului de casare prevăzut de articolul sus-menţionat rezultă că recurenţii-reclamanţi invocă lipsa motivelor de fapt şi de drept care au determinat concluzia instanţei de fond cu privire la cele două noţiuni "vechimea în magistratură" şi "vechimea în funcţie".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, precum şi faptul că în considerentele hotărârii se regăsesc în detaliu dispoziţiile legale prin prisma cărora judecătorul fondului a făcut această delimitare.

Potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 "Constituie vechime în magistratură, aplicabilă şi persoanelor prevăzute la art. 82 alin. (1) şi (2), perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcţiile de judecător, procuror, judecător la Curtea Constituţională, judecător financiar, procuror financiar, consilier de conturi în secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, auditor de justiţie, personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), magistrat-asistent, grefier cu studii superioare juridice, avocat, notar, asistent judiciar, consilier juridic, personal de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cadru didactic din învăţământul juridic superior acreditat."

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexai V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:

"Judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi". Potrivit pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru:

"Prin vechime în funcţie, în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie".

Aşa fiind, recurenţii-reclamanţi în calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Brăila au solicitat anularea ordinelor de încadrare şi prin raportare la vechimea în funcţie motivat de faptul că indemnizaţiile de încadrare brute lunare au fost calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar vechimea în funcţie a fost calculată având în vedere "vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie" considerându-se că "vechimea în funcţia de avocat, grefier cu studii superioare sau consilier juridic" nu constituie vechime în raport cu care se stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin ordinele de încadrare în mod corect s-a stabilit o indemnizaţie în încadrare brută corespunzătoare unei vechimi în funcţie între 0-3 ani atât timp cât dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 303/2004 se referă la vechimea în magistratură, care nu se confundă cu vechimea în funcţie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 cu aplicarea pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. 5 la lege, având în vedere că sintagma vechime în muncă din art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la legea nr. 153/2017 are în vedere vechimea în orice activitate salarizată, desfăşurată anterior exercitării activităţii juridice (ex. lucrător comercial, inginer, muncitor necalificat, medic, fochist etc.), iar vechimea în funcţie reprezintă vechime în specialitate juridică astfel cum este definită de pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru - "vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie", personalul asimilat fiind determinat prin aplicarea legii speciale în materie - Legea 303/2004, respectiv potrivit art. 86 - avocat, consilier juridic ori grefier cu studii superioare.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi deşi recunosc faptul că vechimea în funcţie reprezintă vechime în specialitate juridică astfel cum este definită de pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru - "vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie", susţin în mod nefondat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, atât timp cât acestea se referă la vechimea în magistratură.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material, şi pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinţei atacate, precum şi faptul că argumentele expuse atât de recurentul-pârât, cât şi de recurenţii-reclamanţi în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, nefiind identificate motive de casare, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 60 din 13 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., B., C. şi A. împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.