Confiscation of wealth verification surplus: scope of appellate review over probative valuation and statutory application of unjustified enrichment

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Cricumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A. şi B., a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de ordonanţa nr. 12/03.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi confiscarea diferenţei constatate între averea dobândită şi veniturile realizate de către A., funcţionar public parlamentar, împreună cu soţul B., în cuantum de 406.098,88 RON, diferenţă aferentă anului 2010.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 985 din data de 14.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A., B. şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a anulat Ordonanţa nr. 12/3.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; a constatat că pârâţii A. şi B. au dobândit nejustificat suma de 406.098,88 RON şi a dispus confiscarea de la pârâţii A. şi B. a sumei de 406.098,88 RON.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 985 din data de 14.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii A. şi B..

Prin motivele de recurs se invocă:

I. Nelegalitatea hotărârii recurate în raport de încălcarea dispoziţiilor art. 249, 264 alin. (2), (27)0 şi 329 coroborat cu art. 309 alin. (5) C. proc. civ., aspect ce atrage casarea hotărârii în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Nelegalitatea hotărârii recurate raportat la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 referitoare la constatarea caracterului nejustificat al dobândirii unor sume de bani, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Primul motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură în privinţa valorificării probatoriului administrat în cauză, fapt ce a condus la nelegala admitere a sesizării formulate de Agenţia Naţională de Integritate, prin sentinţa recurată.

În acest sens, subliniază că principiul legal în materie, consacrat de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., obligă judecătorul ca, în cuprinsul hotărârii să expună situaţia de fapt pe baza probelor administrate, urmând în mod firesc ca soluţia pronunţată să se sprijine pe probatoriul respectiv, astfel încât dezlegările în drept reţinute să fie susţinute de aprecierea dovezilor care au format convingerea instanţei.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, aprecierea probelor s-a realizat în afara limitelor imperative trasate de dispoziţiile legale aplicabile în această materie.

Din această perspectivă susţine că a fost încălcat principiul conform căruia în sistemul dreptul procesual civil românesc nu există o ierarhizare a probelor, niciuna dintre probele administrate neavând vreo valoare prestabilită, iar libera apreciere a materialului probator administrat în cauză nu este limitată decât în acele situaţii în care însuşi legiuitorul a acordat o valoare prestabilită probelor, prin dispoziţiile de procedură incidente.

Astfel, în cuprinsul sentinţei recurate (pg. 11 parag. 12), s-a reţinut că "din probele administrate în cauză nu rezultă că banii proveniţi din vânzarea imobilelor şi din dividende au fost economisiţi prin depozitarea sau în altă modalitate pentru a se reţine că pârâţii persoane fizice îi aveau la dispoziţie în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011". În acelaşi sens, la pg. 13 parag. 8 din hotărâre, instanţa reţine că "nu au fost depuse dovezi privind depozitarea sau economisirea în alt mod a sumelor obţinute cu ocazia evenimentului".

Or, această optică a judecătorului fondului trădează prevalenţa pe care instanţa o acordă probei cu înscrisuri, în special al celor emise de instituţiile bancare, în lipsa unei obligaţii legale în sarcina persoanei/persoanelor verificate de a păstra sumele de bani deţinute în conturi bancare, modalitatea de păstrare a disponibilităţilor băneşti fiind lăsată la libera apreciere a fiecărei persoane.

În al doilea rând, prin sentinţa recurată au fost încălcate dispoziţiile prevăzute de art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ. sub aspectul aprecierii unor probe a căror valoare probatorie a fost, în realitate, prestabilită de Legiuitor, prin prevederile art. 329, coroborat cu art. 309 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că hotărârea judecătorească trebuie să fie pronunţată pe bază de probe iar nu pe presupuneri/supoziţii.

Altfel spus, dacă, în conformitate cu art. 264 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate aprecia liber probele, potrivit propriei convingeri, afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare, urmează a se observa că per a contrario, atunci când legea opreşte administrarea unei probe, în contra alteia, valoarea probatorie a acesteia dintâi este prestabilită ca fiind inferioară celei din urmă, chiar de legiuitor, astfel încât aprecierea judecătorului este limitată, convingerea sa neputând depăşi graniţa trasată chiar prin prevederile legale.

Ierarhizarea realizată de legiuitor nu face altceva decât să consacre, din punct de vedere legal, lipsa oricărei valori probatorii a prezumţiilor, în prezenta înscrisurilor, regula referitoare la inadmisibilitatea acestei probe fiind, în esenţă, menită să înlăture posibilitatea de a se recurge la prezumţii (presupuneri) atunci când există probe.

Astfel, în ceea ce priveşte cele două sume de 30.000 Euro obţinute ca dar de nuntă şi de botez pentru fiu, prin sentinţa recurată s-a apreciat că nu poate fi luată în calcul suma propusă de expert [...] întrucât "cheltuielile de organizare a evenimentului (masa festivă, servicii orchestră, eventuala cazare a persoanelor din alte localităţi etc.) uneori depăşesc valoarea cadourilor în bani obţinute cu o astfel de ocazie".

De asemenea, s-a reţinut că "având în vedere nivelul salariilor celor doi miri (...) nu este plauzibilă oferirea unui dar de nuntă care depăşea valoarea de 400 RON [...] având în vedere suma invocată şi numărul participanţilor".

Or, este evident că acest procedeu de excludere a probei cu înscrisuri şi cu declaraţii de martori pe baza unor prezumţii simple ("este greu de crezut că împrumutătorul şi persoana cercetată ar fi păstrat banii cash începând cu anul 2007") este vădit nelegal, întrucât proba cu prezumţii nu era admisibilă "în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (...)", în temeiul art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., nefiind admisibilă nici sub imperiul art. 1191 alin. (2) din vechiul C. civ., care consacră aceeaşi regulă tradiţională în materie de probaţiune.

În cel de-al treilea rând, recurenţii solicită să se aibă în vedere nelegala răsturnare a sarcinii probei cu privire la caracterul licit al (dobândirii) averii, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 249 C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat mai sus, prin sentinţa recurată s-a reţinut că "din probele administrate în cauză nu rezultă că banii proveniţi din vânzarea imobilelor şi din dividende au fost economisiţi prin depozitare sau în altă modalitate pentru a se reţine că pârâţii persoane fizice îi aveau la dispoziţie în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011".

Or, este evident că o astfel de concepţie este nelegală având în vedere dispoziţiile art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituţia României, conform cărora "caracterul licit al averii se prezumă". Aşa cum în mod judicios s-a arătat în doctrină, este neîndoielnic că atât în sistemul Legii nr. 144/2007 cât şi al Legii nr. 115/1996 principiul constituţional al prezumţiei liceităţii averii se aplică, astfel încât cei care pretind că averea unei persoane a fost dobândită ilicit trebuie să dovedească acest lucru.

În acest sens solicită să se aibă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 415/20104, în cuprinsul căreia se subliniază că "principiul constituţional al prezumţiei dobândirii licite a averii trebuie să se aplice şi în cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr. 144/2007, iar cei ce pretind că averea unei persoane a fost dobândită ilicit trebuie să dovedească acest lucru".

Nu în ultimul rând, solicită să se aibă în vedere nelegalitatea soluţionării cauzei, pe baza unor estimări ochiometrice cu privire la suma a cărei confiscare a fost dispusă.

Maniera nelegală în care prima instanţă a soluţionat procesul, bazându-se pe suspiciuni iar nu pe probe şi refuzând să exercite o examinare propriu-zisă a circumstanţelor factuale, derivând din interpretarea distorsionată a dispoziţiilor legale evocate, din materia probaţiunii, este cu atât mai evidentă cu cât instanţa a dispus confiscarea sumei propuse prin sesizarea înaintată de Agenţia Naţională de Integritate, fără a o recalcula, deşi a constatat că o parte din sumele reţinute în raportul ANI cu titlul de cheltuieli sunt greşite (valoarea autoturismului a fost reţinută de 30.000 Euro în loc de 30.000 RON, ceea ce conduce la majorarea artificială a cheltuielilor cu o sumă de aproximativ 100.000 RON).

II. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că în mod nelegal instanţa de judecată a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996 câtă vreme probele aflate la dosarul cauzei demonstrau că sumele obţinute de persoanele cercetate A. şi B. sunt justificate, relevante în acest sens fiind înscrisurile justificative aflate la dosarul Comisiei de verificare a averilor şi raportul de expertiză judiciară, care atestă că: i) anumite sume de bani pentru care există documente justificative (depuse la dosarul cauzei) nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului de evaluare şi ii) ale cărui concluzii sunt: în prima variantă în perioada evaluată 01.03.2008 - 01.07.2011 au fost realizate venituri în sumă totală de 640.721.22 RON şi cheltuieli totale în sumă de 532.252.84 RON, fapt pentru care a rezultat un excedent al veniturilor fată de cheltuieli în cuantum de 108.468.38 RON; în cea de a doua variantă, respectiv în situaţia în care se iau în considerare sumele obţinute cu titlu de dar de nuntă şi de botez, expertul desemnat a opinat că în perioada evaluată 01.03.2008 -01.07.2011 au fost realizate venituri în sumă totală de 875.438.22 RON şi cheltuieli totale în sumă de 532.252.84 RON. rezultând astfel un excedent al veniturilor faţă de cheltuieli în sumă de 343.185.38 RON.

De asemenea, relevante sunt şi declaraţiile martorelor C. şi D., audiate la termenul din 22.09.2020, precum şi antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 22.09.2009 între E., în calitate de promitent vânzător şi B., în calitate de promitent cumpărător.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că se impune luarea în considerare a cheltuielilor lunare curente pentru că, deşi din declaraţiile martorilor reiese că pârâţii au locuit o perioadă împreună cu părinţii pârâtei A. şi că aceştia îi ajutau, nu reiese că aceştia acopereau cheltuielile cumulate ale celor două familii, iar pârâţii au contractat "împrumuturi de consum [...] şi nevoi personale".

Această concluzie a instanţei de fond este contrară aspectelor declarate de martorii audiaţi în cauză, fiind formulată în absenţa oricărui document justificativ care să ateste necesitatea efectuării cheltuielilor reţinute (transport, îmbrăcăminte, telefonie). Din această perspectivă, trebuie remarcat că instanţa de fond asimilează diferenţa dintre venituri şi cheltuieli şi retragerile de numerar cheltuielilor curente fără a cunoaşte structura şi cuantumul acestor cheltuieli, bazându-se exclusiv pe presupuneri.

De asemenea, în mod eronat nu au fost asimilate cheltuielilor retragerile ATM aferente anului 2008, 2009 şi 2010 cât timp nu s-a dovedit că acestea ar fi făcut obiectul economisirii sau că ar corespunde plăţilor în numerar.

Aceste argumente referitoare la înscrisuri justificative în înţelesul legii aflate la dosarul cauzei, apreciază că doar o greşită aplicare a dispoziţiilor legale a permis judecătorului de fond să aprecieze că în cauză erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 115/1996 şi să dispună admiterea sesizării şi confiscarea sumei de 406.098,88 RON.

În considerarea tuturor acestor motive, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi pe fondul cauzei, cu ocazia rejudecării pricinii, respingerea sesizării formulate de Agenţia Naţională de Integritate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de ordonanţa nr. 12/03.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi confiscarea diferenţei constatate între averea dobândită şi veniturile realizate de către A., funcţionar public parlamentar, împreună cu soţul B., în cuantum de 406.098,88 RON, diferenţă aferentă anului 2010.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat Ordonanţa nr. 12/3.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a constatat că pârâţii A. şi B. au dobândit nejustificat suma de 406.098,88 RON şi a dispus confiscarea de la pârâţii A. şi B. a sumei de 406.098,88 RON.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se critică hotărârea instanţei de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţinând în esenţă că au fost încălcate regulile de procedură în privinţa valorificării probatoriului administrat în cauză, respectiv principiul conform căruia în sistemul dreptului procesual civil nu există o ierarhizare a probelor, niciuna dintre probele administrate neavând vreo valoare prestabilită.

Sub acest aspect, în mod concret, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de fond nu a luat în considerare declaraţiile martorei D. din data de 25.02.2015 care atestă că a participat la numărarea banilor proveniţi din darul de nuntă al soţilor A. şi B. şi a celor proveniţi din darul de botez al fiului acestora, ci a concluzionat că "martora nu a menţionat nicio sumă în cadrul declaraţiei în faţa instanţei, ci doar faptul că a participat un număr mare de persoane, fără a putea oferi informaţii exacte cu privire la situaţia financiară a familiei".

Înalta Curte constată că sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Or, aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. pentru nesocotirea unor reguli în desfăşurarea judecăţii nu poate fi realizată de instanţa de control judiciar în sensul propus de recurenţii-pârâţi care au susţinut că au fost încălcate regulile de procedură în privinţa valorificării probatoriului administrat în cauză, din perspectiva faptului că nu ar exista o ierarhizare a probelor întrucât niciuna dintre probele administrate nu are vreo valoare prestabilită, având în vedere că, în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, acestea au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că nu sunt încălcate normele de procedură în cazul în care instanţa a pus în dezbatere probele solicitate, însă, deliberând asupra aptitudinii de a duce la soluţionarea procesului a hotărât în mod justificat, prin considerente adecvate, că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătoreşti, mai exact, nu au aptitudinea de a demonstra susţinerilor formulate în apărare de către recurenţii-pârâţi.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că se impune luarea în considerare a cheltuielilor lunare curente pentru că, deşi din declaraţiile martorilor reiese că pârâţii au locuit o perioadă împreună cu părinţii pârâtei A. şi că aceştia îi ajutau, nu reiese că ar fi fost acoperite cheltuielile cumulate ale celor două familii, iar pârâţii au contractat "împrumuturi de consum [...] şi nevoi personale".

De asemenea, se susţine că această concluzie a instanţei de fond este contrară aspectelor declarate de martorii audiaţi în cauză, fiind formulată în absenţa oricărui document justificativ care să ateste necesitatea efectuării cheltuielilor reţinute (transport, îmbrăcăminte, telefonie) şi trebuie remarcat faptul că instanţa de fond asimilează diferenţa dintre venituri şi cheltuieli şi retragerile de numerar cheltuielilor curente fără a cunoaşte structura şi cuantumul acestor cheltuieli, bazându-se exclusiv pe presupuneri şi în mod eronat nu au fost asimilate cheltuielilor retragerile ATM aferente anului 2008, 2009 şi 2010 cât timp nu s-a dovedit că acestea ar fi făcut obiectul economisirii sau că ar corespunde plăţilor în numerar.

Înalta Curte va respinge ca nefondate aceste critici, având în vedere că aprecierea probelor constă în operaţiunea mintală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.

Într-adevăr, judecătorul cauzei trebuie să analizeze ce rezultă din fiecare probă în parte şi apoi, să realizeze o corelaţie logică a probelor, în funcţie şi de modul în care acestea pot fi sau nu coroborate, menită să contureze situaţia de fapt la care sau în raport cu care urmează să se aplice normele legale, pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia cererilor formulate sau excepţiilor invocate, după caz, însă, stabilirea unei situaţii de fapt, interpretarea probelor, raţionamentul logico-juridic ce stă la baza sentinţei recurate nu pot atrage casarea hotărârii din perspectiva cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte nu poate ignora faptul că, prezumţiile judiciare reprezintă raţionamentele utilizate de judecător, întemeiate pe probe directe sau pe un început de dovadă scrisă ori pe anumite situaţii. Cu alte cuvinte, prezumţiile judiciare reprezintă consecinţele logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege, context în care criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi respinse.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă nelegalitatea hotărârii recurate raportat la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 referitoare la constatarea caracterului nejustificat al dobândirii unor sume de bani - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 "Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată."

Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010 (actualizată) privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative prevăd că:

"prin diferenţe semnificative, în sensul prezentei legi, se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă."

Faptul că prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate că este puţin probabil ca pârâţii să fi contractat credite bancare pentru a economisi sumele împrumutate şi a ajuns la concluzia că recurenţii-pârâţi nu au putut justifica diferenţa constatată între averea dobândită şi veniturile realizate nu poate conduce la concluzia că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi pe cale de consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei atacate, astfel că argumentele expuse de recurenţii-pârâţi în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi A. împotriva sentinţei nr. 985 din 14 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.