Disciplinary liability of judges for legal misinterpretation of imprevision in credit contracts: limits of judicial inspection to intentional breach or gross negligence.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva rezoluţiei inspectorului şef de respingere a plângerii, pronunţată în lucrarea nr. C19-3308 din data de 7 octombrie 2019 şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1909/A pronunţată în lucrarea nr. 19-2267 din data de 18 iunie 2019, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor şi exercitarea acţiunii disciplinare faţă de magistraţii menţionaţi în sesizare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 400 din data de 10 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de argumente, subsumate de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe nu îndeplineşte rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în cadrul considerentelor nu au fost arătate toate susţinerile părţilor, nici motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi nici motivele pentru care s-au admis, sau cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, raportat la definirea de către doctrină a impreviziunii fundamentată pe prevederile art. 970 din C. civ. de la 1864 aplicabil în speţă, la incidenţa dispoziţiilor art. 969 din acelaşi C. civ. raportat la conţinutul convenţiilor de credit invocate în cauză, precum şi la aplicabilitatea Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010.

În opinia recurentului, nelegalitatea hotărârii este generată de faptul că instanţa a analizat acţiunea cu care a fost învestită numai prin prisma apărărilor pârâtului din întâmpinare, iar în motivarea hotărârii nu a făcut nici o referire la argumentele expuse de reclamant, referitoare la existenţa impreviziunii şi încălcarea, cu ştiinţă, a normelor de drept material şi procesual de către judecătorii vizaţi de sesizarea sa

A mai susţinut recurentul şi incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, în esenţă, că, ignorând total obiectul acţiunii, cele susţinute de reclamant, dispoziţiile legale în materie şi materialul probator, instanţa de fond a pronunţat o soluţie ce încalcă normele de drept material. În opinia recurentului, susţinerile instanţei privind inexistenţa abaterilor disciplinare semnalate şi inaplicabilitatea dispoziţiilor de drept material incidente sunt în contradicţie cu rolul verificărilor ce pot fi realizate de Inspecţia Judiciară şi de instanţa de contencios administrativ, potrivit aspectelor dezlegate prin Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale. Totodată, recurentul a apreciat că soluţia pronunţată nu poate fi justificată prin trimiterea pe care judecătorul fondului a făcut-o la Decizia nr. 96/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât interpretarea dată de către această instanţă normelor respective este subiectivă, partinică.

De asemenea, recurentul a subliniat că din probatoriul administrat (convenţiile, oferta pârâtei-B., calculul matematic -regula de trei simplă- aplicat la veniturile reclamantului rezultate din adeverinţele de venit care au stat la baza încheierii convenţiilor şi cele arătate în sentinţa instanţei de fond din cadrul dosarului x/2017, suma exorbitantă de achitat creditorului de către reclamant la finele convenţiilor), din dispoziţiile legale (art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 aplicabil în speţă, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014) raportate la soluţiile pronunţate de judecătorul C. din cadrul Judecătoriei Caracal şi de judecătoarele D. şi E., din cadrul Tribunalului Olt, în soluţionarea dosarului civil nr. x/2017, rezultă săvârşirea de către aceşti magistraţi a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. s), ş) şi t) şi art. 991 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004. În acest sens, recurentul a învederat că sunt îndeplinite cumulativ următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident/neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave pentru angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor respectivi.

În susţinerea unor astfel de aspecte recurentul a făcut trimitere la faptul că, prin adoptarea Legii nr. 52 din 13 mai 2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, chiar legiuitorul a confirmat existenţa impreviziunii în cauze precum cea ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2017, iar încălcarea, cu ştiinţă, a normelor de drept material şi procesual, de către magistraţii vizaţi de sesizarea sa, este confirmată şi de practica judiciară existentă la data judecării sus indicatului dosar, pe care recurentul a exemplificat-o în cuprinsul memoriului de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, apreciind susţinerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând contestaţia formulată împotriva rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-3308 privind soluţionarea plângerii formulate în temeiul 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi a rezoluţiei de clasare nr. 1909/A din data de 18 iunie 2019, dată de Inspecţia Judiciară în lucrarea nr. 19-2267, solicitând, totodată, constatarea săvârşirii, de către judecătorul C., din cadrul Judecătoriei Caracal şi de judecătoarele D. şi E., din cadrul Tribunalul Olt, în judecarea dosarului civil nr. x/2017, a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. s), ş) şi t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Curtea de apel a respins contestaţia reclamantului, ca neîntemeiată.

Faţă de criticile subsumate de recurentul-reclamant cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond, de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare şi dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept ori caracterul străin al considerentelor (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Lecturând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi argumentată juridic, conţinând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce au fost administrate în cauză, soluţia fiind în concordanţă cu acestea, iar judecătorul primei instanţe a răspunse în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi, motivând în mod logic şi convingător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi de art. 99 lit. s), ş) şi t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurentul îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acestuia, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele şi probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate parte din respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Se reţine că, prin sesizarea adresată autorităţii pârâte, reclamantul a solicitat cercetarea disciplinară a domnului judecător C., din cadrul Judecătoriei Caracal şi a doamnelor judecător D. şi E., din cadrul Tribunalul Olt, în legătură cu nerespectarea, în opinia recurentului, de către aceştia, în instrumentarea dosarului nr. x/2017, a normelor de drept material (constând în dispoziţiile art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014) şi a deciziilor Curţii Constituţionale invocate în antereferitul dosar (Decizia nr. x/2016 şi nr. y/2017), întrucât aceştia au reţinut inexistenţa impreviziunii în sus indicata speţă, precum şi a normelor de drept procesual, constând în dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.. Sesizarea înregistrată sub nr. x-2267 din 2 mai 2019 a fost întemeiată pe prevederile art. 99 lit. s), ş) şi t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Prin Rezoluţia nr. 1909/A din data de 18 iunie 2019 contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, reţinând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate elemente care să releve comiterea de către magistraţii vizaţi de sesizare a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. De asemenea, plângerea formulată de către reclamant împotriva soluţiei de clasare a fost respinsă prin rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-3308, iar legalitatea unor astfel de rezoluţii a fost confirmată de instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 400 din data de 10 iunie 2020.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părţii, prin modul de instrumentare a dosarului nr. x/2017, s-au încălcat mai multe prevederi legale (norme de drept material şi de procedură) şi decizii ale Curţii Constituţionale.

Înalta Curte reţine că textele evocate de recurent sunt cele ale art. 99 lit. s), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;

ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 991 alin. (1) "Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.".

Verificând, dintr-o primă perspectivă, în raport de criticile formulate de recurent, maniera în care judecătorul fondului a identificat limitele controlului de legalitate pe care aceasta îl putea realiza în cadrul cercetării judecătoreşti aferente tipului de acţiune formulată de reclamant, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a stabilit corect astfel de limite.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar observă că, deşi recurentul a evocat incidenţa abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. s), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, în realitate, toate aspectele sesizate de recurentul - reclamant vizează raţionamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârilor pronunţate de magistraţii ce au soluţionat, în fond şi apel, cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (prin care aceştia au apreciat lipsa de incidenţă a instituţiei impreviziunii în privinţa contractului de credit încheiat între reclamant şi B.).

Astfel, recurentul nu a susţinut că sus indicaţii magistraţi ar fi utilizat expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, în ceea ce priveşte motivarea hotărârilor, recurentul nu a arătat că raţionamentul juridic ar fi fost de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat, ci doar că acesta este unul incorect în raport de probele administrate în dosar şi de prevederile legale aplicabile materiei impreviziunii.

Totodată, se reţine că, în adoptarea hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, magistraţii s-au raportat la deciziile Curţii Constituţionale evocate de reclamant, însă acesta apreciază că ar reprezenta abatere disciplinară maniera în care magistraţii au evaluat incidenţa dezlegărilor cuprinse în astfel de hotărâri în raport de reperele concrete şi particulare ale litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (generate de situaţia de fapt efectivă a raporturilor juridice deduse judecăţii, rezultată din probele administrate).

Din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept material şi procedural (art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 aplicabil în speţă, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 etc., respectiv art. 22 C. proc. civ.), Înalta Curte observă că ceea ce invocă, în realitate, recurentul este o pretinsă săvârşire, de către judecătorul fondului şi de către judecătorii ce au soluţionat apelul în dosarul nr. x/2017, a unei erori de judecată, aspect ce rezultă inclusiv din trimiterile pe care recurentul le face la practica judiciară existentă la data judecării sus indicatului dosar. De altfel, din structura cererii de chemare în judecată, precum şi din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, ceea ce urmăreşte recurentul este reformarea hotărârilor judecătoreşti emise în dosarul nr. x/2017, iar nu sancţionarea disciplinară concretă a magistraţilor vizaţi de sesizarea sa.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar subliniază că verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin Constituţia României republicată, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, deşi recurentul citează, în memoriul său de recurs, considerente reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 2/2012, acesta omite să observe chiar acele considerente prin care instanţa de contencios constituţional a statuat asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecţia Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, în sensul că astfel de verificări nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului. Cu alte cuvinte, pe calea unei sesizări adresate Inspecţiei Judiciare nu se poate solicita acesteia să se pronunţe asupra corectei aplicări a prevederilor art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 şi nici asupra incidenţei dezlegărilor cuprinse în Deciziile Curţii Constituţionale în raport de situaţia de fapt incidentă în dosarul nr. x/2017.

Referitor la abaterile invocate de recurent se reţine că, astfel cum în mod corect a învederat şi prima instanţă, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea, cu intenţie sau gravă neglijenţă, a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Astfel, atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept, iar operaţiunile de interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate, fiind operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de judecată, nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul literelor art. 99 invocate de recurent şi al art. 991 din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de către reclamant constituindu-se în nemulţumiri subiective faţă de soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Prin modul de structurare a argumentaţiei invocate, recurentul fundamentează existenţa abaterii disciplinare pe încălcarea prevederilor C. civ. şi ale Directiva 2014/17/UE, ce vizau instituţia impreviziunii, ce ar deriva din modul în care aceste prevederi au fost evaluate, în instrumentarea dosarului nr. x/2017, de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea acestuia (fond şi apel), recurentul invocând o identitate între o atare conduită şi elementul material al faptei de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Înalta Curte constată că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Astfel, corect a învederat prima instanţă că, sub aspectul laturii subiective, se reţine că judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

De asemenea, este corect şi argumentul instanţei de fond conform căruia, spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente, în mod corect, nici inspecţia judiciară şi nici prima instanţă nu îşi puteau exprima punctul de vedere asupra modului de interpretare a prevederilor art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014, tocmai pentru a se evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei. Ca urmare, ceea ce invocă recurentul ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecţia Judiciară şi, ulterior, a neanalizării instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, judecătorii vizaţi de sesizarea recurentului au explicat argumentele care au fundamentat soluţia adoptată şi criticată de către recurent, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ. De asemenea, maniera de reglementare a incidenţei impreviziunii, urmare adoptării unei legi ulterioare soluţionării dosarului nr. x/2017 (Legea nr. 52 din 13 mai 2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016) nu reprezintă un argument care să determine reţinerea unei abateri disciplinare în raport de un context judiciar ce vizează o situaţie de fapt anterioară adoptării unei astfel de norme. Totodată, Înalta Curte observă că în cuprinsul sentinţei civile nr. 1560/2017 şi a deciziei nr. 129/2018, instanţele au analizat incidenţa, în respectiva cauză, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, iar prin decizia nr. 129/19.04.2018, Tribunalul Olt a cenzurat raţionamentul primei instanţe invocând chiar Decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale.

Instanţa de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reţinut în mod corect, contrar susţinerilor recurentului, că Inspecţia Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activităţii instanţei de judecată.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Aşa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, ale art. 99 lit. s), ş) şi t) şi ale art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 400 din data de 10 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.