Statutory deadline for insurance claims: commencement of period from criminal judgment pronouncement, not notification

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva deciziei nr. 21650/18.11.2019, prin care a solicitat desfiinţarea deciziei atacate şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, la plata daunelor în cuantum de 15.000 euro şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 357 din 4 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii şi la plata daunelor în cuantum de 15.000 euro.

Din sinteza criticilor invocate de recurentă, rezultă că aceasta susţine nelegalitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, ce ar deriva din încălcarea prevederilor art. 435 C. proc. civ. şi art. 257 C. proc. pen., coroborate cu cele ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, recurenta critică maniera în care judecătorul fondului a tranşat chestiunea momentului naşterii creanţei sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunţată încălcă normele de drept material ce reglementează momentul debutului curgerii termenului de 90 de zile de formulare a cererii de plată. În opinia recurentei, în contextul în care termenul de atacare, cu recurs, a unei decizii pronunţate în apel de o instanţă penală curge de la comunicare, ce reprezintă o procedură obligatorie, efectele unei astfel de hotărâri nu pot să se producă decât tot de la un atare de moment (al comunicării).

Din această perspectivă, recurenta arată că a luat cunoştinţă de decizia pronunţată în apel în dosarul penal, prin demersuri proprii, în luna iulie 2019, fiindformulată şi o plângere penală împotriva factorului poştal care a făcut menţiunea apreciată de recurentă ca fiind un fals, privind afişarea, la data de 21.02.2019, a înştiinţării de comunicare a hotărârii. De asemenea, recurenta învederează că pronunţarea soluţiei în apelul derulat în cadrul dosarului penal a fost amânată de mai multe ori, astfel încât nu a existat un termen prestabilit la care ar fi putut lua cunoştinţă de decizia penală şi nici nu poate fi dovedit momentul la care a observat soluţia publicată pe portalul instanţelor de judecată, iar faţă de aceasta nu a fost realizată nicio procedură legală de comunicare a hotărârii în discuţie.

Astfel, în opinia recurentei, dreptul său de creanţă s-a născut la momentul la care a avut ocazia să cunoască şi conţinutul hotărârii penale, motiv pentru care apreciază că cererea de plată a fost depusă cu respectarea termenului reglementat de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurentă nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, constatând că argumentele de ordin critic formulate în memoriul de recurs, privind greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 435 C. proc. civ. şi art. 257 C. proc. pen., se circumscriu motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate, de altfel, şi de recurentă prin calea extraordinară de atac exercitată.

2. De asemenea, din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 21650/18.11.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care s-a respins ca tardiv formulată cererea de nr. x/30.07.2019, depusă de reclamantă la data de 25.07.2019 (data poştei), prin care aceasta a solicitat plata, din disponibilităţile F.G.A., a sumei de 15.000 euro, reprezentând daune morale stabilite în dosarul penal nr. x/2016 de Judecătoria Medgidia, prin sentinţa penală nr. 1629/14.06.2018, respectiv de Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 58/P/28.01.2019.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a confirmat, însă, legalitatea actului administrativ atacat de reclamantă, respingând acţiunea acesteia, iar o astfel de soluţie reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, care apreciază nefondate criticile aduse de recurentă sentinţei atacate, subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

În cauza de faţă, ipoteza incidentă, necontestată de către părţi, este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut în raporturile dintre reclamantă şi FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Observând natura juridică a titlului ce consfinţeşte naşterea dreptului de creanţă exhibat de recurenta - reclamantă (o hotărâre penală), Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reţine că potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

Contrar celor invocate de recurentă, data comunicării hotărârii penale nu poate fi calificată drept dată a naşterii dreptului de creanţă, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 58/P/28.01.2019 putea fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale, respectiv de la data de 28.01.2019, iar nu de la comunicarea sa, dreptul de creanţă derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilităţii executării acestuia.

Pe cale de consecinţă, întrucât dreptul de creanţă s-a născut la data de 28.01.2019, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată şi s-a împlinit la data de 28.04.2019. Din această perspectivă, este irelevant dacă procedura de comunicare a deciziei penale s-a realizat la nivelul lunii februarie 2019 sau în iulie 2019, ori că recurenta a formulat plângere penală împotriva factorului poştal.

Mai mult, prevederile art. 435 C. proc. pen., coroborate cu art. 257 C. proc. pen., reglementează termenul de exercitare a recursului în casaţie în materie penală, iar nu momentul la care o hotărâre penală, precum decizia penală nr. 58/P/28.01.2019, a dobândit caracter executoriu, cu atât mai mult cu cât, din actele dosarului rezultă că procesul ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016 a luat sfârşit în faţă instanţei de apel, decizia penală nr. 58/P/28.01.2019 fiind una definitivă .

De asemenea, faptul că recurenta nu a cunoscut conţinutul concret al hotărârii penale nu prezintă relevanţă, atâta vreme cât elementele pe baza cărora recurenta - reclamantă putea să îşi valorifice, în faţa F.G.A (prin formularea cererii de plată), dreptul pe care l-a dobândit în urma procesului penal, rezultau din dispozitivul deciziei penale nr. 58/P/28.01.2019, în care sumele stabilite în sarcina asigurătorului au fost expres menţionate, nefiind relevante, din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, raţiunile expuse de Curtea de Apel Constanţa, în considerentele deciziei, în justificarea stabilirii obligaţiei asigurătorului la plata sumelor indicate în dispozitiv. Astfel, partea avea posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că argumentul formulării unei cereri de introducere a intimatului - pârât în procedura penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016, coroborat cu declaraţia intimatei - reclamante de constituire drept parte civilă într-un astfel de dosar, ce au fost invocate de recurentă la termenul de judecată în recurs, nu pot fi avute în vedere de instanţă, câtă vreme acestea nu se regăsesc şi în memoriul de recurs depus în cauză. În subsidiar, şi dacă s-ar trece peste un astfel de impediment în analiza acestor argumente, Înalta Curte consideră că o introducere în procedura penală a intimatului nu pot fi apreciată ca având vocaţia de a îndeplini funcţiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, cererea de introducere a FGA în dosarul penal nr. x/2016 (ce a fost, de altfel, respinsă, de Judecătoria Medgidia, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraţilor - paragrafele finale ale sentinţei penale nr. 1629/14.06.2018, aflată la dosarului primei instanţe) a vizat calitatea FGA de parte responsabilă civilmente/asigurător şi s-a întemeiat pe o altă cauză juridică şi pe un alt obiect faţă de cererea de plată formulată în condiţiile Legii nr. 213/2015, ce privea un raport juridic de drept administrativ, aferent schemei de garantare a asiguraţilor, născut în ipoteza falimentului asigurătorului.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală, câtă vreme cererea de plată nr. x, comunicată, prin poştă, de recurentă, la data de 25.07.2019, a fost formulată cu depăşirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care s-a împlinit la data de 28.04.2019.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 483 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată, şi va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 357 din data de 4 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 357 din data de 4 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.