Tax appeal: Validity of administrative suspension of tax objection proceedings pending criminal investigation under Art. 277 Law No. 207/2015

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată şi completată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.11.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând în temeiul art. 281 din Legea nr. 207/2015,

(I) în principal: 1. anularea deciziei nr. 313/15.09.2017; 2. anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/22.03.2017 si a raportului de inspecţie fiscala nr. x/22.03.2017; 3. anularea deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere nr. 10886/12.04.2017; 4.anularea deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere nr. 7152/09.05.2017;

(II) în subsidiar: 1. anularea deciziei nr. 313/15.09.2017; 2. obligarea pâratei Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor sa analizeze pe fond contestaţiile administrative formulate; 3.anularea in parte a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere nr. 7152/09.05.2017 emise de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituita la nivelul Regiunii Ploieşti, pentru suma de 77 RON; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2653 din 7 iunie 2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi, în consecinţă: a anulat în parte decizia nr. 313/15.09.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în limita deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate de societatea A. S.R.L. în referire la creanţa fiscală de 2.496.051 RON, a menţinut în rest decizia nr. 313/15.09.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a obligat pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei de faţă să soluţioneze contestaţia formulată de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. F-DB110/22.03.2017, a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 10886/12.04.2017 şi a deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 7152/09.05.2017.

Totodată, a respins ca inadmisibile capetele cererii de chemare în judecată vizând anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. F-DB110/22.03.2017, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/22.03.2017, a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 10886/12.04.2017 şi a deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 7152/09.05.2017 (cu excepţia sumei de 77 de RON) şi a respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată, luând act că partea reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au promovat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Dezvoltând criticile aduse sentinţei recurate, pârâta a susţinut că instanţa de fond nu a observat că prezenta speţa se circumscrie considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 95/2011, tinând seama de faptul ca, în urma sesizării penale nr. 35278/22.03.2047, asa cum s-a reţinut din Adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu (filele nr. x si urma din volumul IV al ds nr. 177/P/2017/14.05.2018), s-a dispus începerea urmăririi penale in rem .

Pe cale de consecinţa, recurenta a apreciat că rezultatele cercetărilor din dosarul penal având ca scop strângerea probelor necesare cu privire la existenta infracţiunilor, la identificarea făptaşilor si la stabilirea răspunderii acestora, pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează sa fie data în procedura administrativa.

Face referire în continuare la dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) din legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivata soluţionarea cauzei, ataunci când in speţa exista indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni in legătura cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impozitare si care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei care urmează sa fie data în procedura administrativă.

Criticile recurentei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor au vizat critici de nelegalitate asupra materialului probator administrat în cauză, cu referire la prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din legea nr. 207/2015 privind Codul se procedură fiscală, fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata, a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond.

În dezvoltarea apărărilor, intimata a punctat faptul că, în ceea ce priveşte fondul recursurilor, contrar susţinerilor recurentelor potrivit cărora măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative este una legală, având în vedere faptul că este necesar a se stabili realitatea tranzacţiilor efectuate între părţi, aspect care, în opinia acestora, poate fi cercetat doar de către o instanţă penală, arată că, astfel cum rezultă şi din hotărârea CEDO în Cauza Lungu c. României şi alte hotărâri pronunţate de CJUE, invocate de recurente, poate exista autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ în faţa instanţei penale.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 ianaurie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul în raport de excepţia tardivităţii recursului promovat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare,Înalta Curte urmează să o admită, şi să respingă recursul, ca fiind tardiv formulat, având în vedere următoarele considerente:

Prin dispoziţiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Prin urmare, legea pretinde exercitarea căii de atac în termenul menţionat, termen legal imperativ, care are ca punct/moment de plecare data comunicării hotărârii, moment de la care se calculează termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de recurs deduse judecăţii, ce se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când au început, nici ziua când s-au sfârşit acestea).

Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, şi acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părţii, iar, potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părţii.

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

În situaţia nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentinţa instanţei de fond a fost comunicată recurentului- pârât la data de 10 septembrie 2018 şi, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 17 septembrie 2018. Or, conform datei menţionate în email-ul de expediere, recursul a fost exercitat la1 octombrie 2018 .

Prin urmare, recursul a fost declarat cu încălcarea termenului legal, imperativ şi de decădere prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Or, neexercitarea dreptului procesual- în speţă, a recursului- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancţiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecinţa este rămânerea definitivă a hotărârii pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Legea procesual civilă reglementează şi situaţia în care partea, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, a fost în imposibilitate de exercitare în termenul legal a unui act procedural, caz în care devin aplicabile dispoziţiile art. 186 ce dispun: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Or, Înalta Curte constată că, în speţă, recurentul- pârât nu a solicitat repunerea sa în termen.

În ce priveşte calculul termenului, vor fi aplicate dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"Când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

Având în vedere această situaţie, cât şi dispoziţiile art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părţii din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reţine-, sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei -ceea ce, în cauză, nu s-a susţinut-, Înalta Curte urmează a da eficienţă textului de lege sus- evocat şi, pe cale de consecinţă, a admite excepţia tardivităţii invocată din oficiu şi a respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă, ca fiind tardiv formulat.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta- pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurenta- pârâtă sunt elemente care ţin de temeinicia respingerii acţiunii de către instanţa de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ţinând de aprecierea suverană a instanţelor de fond.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Acest text vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

Ca elemente factuale ale cauzei, Curtea reţine că, controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 313 din 15 septembrie 2017, prin care Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de recurentă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/22.03.2017, emisă de pârâta AFFP Dâmboviţa, respectiv: pentru suma de 2.496.051 RON reprezentând 850.838 RON impozit pe profit, 1.4468.571 RON TVA şi 176.642 RON impozit pe venituri din alte surse, precum şi 191.795 RON accesorii fiscale; (2) respinge ca neîntemeiată contestaţia formulată de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 7152/09.05.2017 pentru suma de 77 de RON. .

Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care statuează faptul că organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în contestaţia administrativă (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu. (4) Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă." [s.n.].

Prima instanţă nu a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că spre deosebire de reglementarea anterioară a art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, noul text legal din art. 277 alin. (1) lit. a) introduce condiţia suplimentară ca sesizare penală să privească indicii privind săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă vizând stabilirea bazei de impozitare, nemaifiind deci suficientă orice sesizare privind o infracţiune a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Mai reţine instanţa fondului că, din lecturarea deciziei litigioasă nr. 313/15.09.2017, a constatat că aceasta prezintă un conţinut generic, rezultat al unor multiple consideraţii teoretice generale, inclusiv referinţe la diverse principii jurisprudenţiale reieşite din practica instanţelor de judecată şi a Curţii Constituţionale a României, în timp ce considerentele concrete privind aplicarea art. 277 din Legea nr. 207/2015 la situaţia de fapt şi indiciile solicitate de textul legal sunt rare şi prezintă un conţinut nelămuritor asupra împrejurărilor de fapt punctuale a căror stabilire ar trebui făcută în mod necesar în procesul penal, deşi anterior organul fiscal a valorificat situaţia de fapt în defavoarea contribuabilului prin stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare de plătit.

În consecinţă, instanţa de fond nu poate conchide că ar exista referiri concrete la elementele de fapt care ar contura o infracţiune privind mijloacele de probă având înrâurire asupra soluţiei din procedura administrativă.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia la care a ajuns judecătorul fondului.

Instanţa de recurs apreciază că, în mod corect a reţinut judecătorul fondului neîndeplinirea condiţiilor prevăzute prin art. 277 din Codul de Procedură Fiscală, potrivit cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indicilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte reţine aşadar că în sensul normei legale sus citate, faptul că organele fiscale de control au sesizat organele de urmărire penală- Tribunalul de pe lângă Tribunalul Giurgiu invocând o pretinsă «încălcare flagrantă» a art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, fără o detaliere a tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept apreciate de organul fiscal ca fiind relevante, ci prin trimitere la un proces-verbal de control din 16.03.2017.

Instanţa de recurs apreciază, că există temeiuri ce îndreptăţesc concluzia conform căreia autoritatea intimată şi-a exercitat abuziv dreptul de a proceda la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, deoarece din datele existente nu rezultă indiciile privitoare la săvârşirea unei infracţiuni şi nici că presupusa activitate infracţională desfăşurată de societatea comercială ar avea înrâurire hotărâtoare asupra deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Astfel şi în ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa raportului de dependenţă între faptele cu privire la care a fost sesizat organul de urmărire penală şi soluţionarea contestaţiei administrative, Înalta Curte reţine că nu s-a demonstrat în cauză existenţa acelei strânse legături, necesare, care să justifice suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, simplele susţineri ale pârâtei referitoare la activitatea artificială a tranzacţiilor derulate de reclamantă ori operaţiunile comerciale fictive nefiind suficiente.

Drept urmare, nu vor fi primite susţinerile în sensul că faptele pentru care se efectuează acte premergătoare au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, o atare înrâurire hotărâtoare nefiind dovedită, ci doar afirmată.

De asemenea, motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale în raport de această sesizare, formulată după înregistrarea/în cursul soluţionării contestaţiei fiscale, nu concordă cu scopul/finalitatea acordată de legiuitor procedurii administrative-fiscale. De asemenea, dispoziţiile art. 277 menţionate ca temei legal al deciziei contestate, în niciun caz nu pot conduce la nesoluţionarea contestaţiei fiscale într-un termen optim, rezonabil, previzibil, cu maximă eficienţă, pentru finalizarea definitivă a raportului fiscal.

În concordanţă cu jurisprudenţa sa consolidată, Înalta Curte reţine că acţiunea în contencios administrativ împotriva actului de impunere este condiţionată de existenţa unei decizii de soluţionare a contestaţiei în fond. Acţiunea în contencios fiscal fiind subordonată condiţiei existenţei unei decizii de soluţionare a contestaţiei administrative pe fondul acesteia, decizia prin care, pe de o parte, a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative, iar pe de altă parte, a fost respinsă contestaţia fără a se intra în cercetarea fondului raportului juridic fiscal (în speţă, pentru nemotivare) poate fi atacată numai cu scopul limitat de a se demonstra caracterul nejustificat al suspendării sau respingerii contestaţiei pentru alte temeiuri decât cele referitoare la fondul raportului juridic de drept fiscal. Soluţia instanţei nu poate merge mai departe de obligarea organului de soluţionare a contestaţiei să finalizeze procedura administrativă, respectiv să emită o nouă decizie, pe fondul actului de impunere.

În concluzie, nu pot fi reţinute criticile recurentei pârâte privind faptul că premisele constatării săvârşirii unei infracţiuni pot fi identificate în elementele de fapt şi de drept invocate de către organele fiscale în Decizia nr. 313/15.09.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Potrivit dispoziţiilor legale citate, motivarea deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei trebuie să fie intrinsecă şi explicită, neputând fi dedusă din acte premergătoare sau din conţinutul deciziei în ansamblu.

Aşadar, recurenta pârâtă nu a arătat în concret considerentele pentru care apreciază că ar exista o strânsa dependenţă între soluţia fiscală şi cea penală, respectiv că modul de soluţionarea a plângerii penale este determinant pentru soluţionarea contestaţiei administrative şi în ce mod stabilirea existenţei unei fapte penale influenţează stabilirea obligaţiilor fiscale reţinute în sarcina reclamantei, astfel cum impune art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

În speţă, recurenta-pârâtă, deşi a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta nu a nedezvoltat nicio critică care să se subsumeze acestui caz de casare, astfel că nu poate fi primit.

În acest sens, Înalta Curte menţionează că simpla indicare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele concrete pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a sentinţei pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă, ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa. ca nefondat.

De asemenea, va respinge ca tardiv recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2653 din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii recursului, invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, invocată din oficiu.

Respinge ca tardiv recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2653 din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 2653 din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.