Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3562/2022 AI generated

FGA liability limited to statutory insurance claims, excluding accessory civil penalties and litigation costs from insolvency guarantee

Case Number Decizia nr. 3562/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, upholding the first-instance decision that rejected the claim against the Fund for the Guarantee of Insurers (FGA). The dispute concerned a challenge to an FGA administrative decision, which had partially recognized a payment claim for vehicle damages arising from the insolvency of an insurer but refused payment for late-payment penalties and court costs awarded in a prior civil judgment against the insolvent insurer. The Court ruled that the appellant, an insured party, failed to demonstrate that the contested sums constitute "insurance claims" under Articles 3(1)(i) and 4(1)(a) of Law No. 213/2015, clarifying that the FGA’s liability is limited to the principal indemnities defined in the specific statutory framework, not to accessory civil obligations like penalties or litigation costs resulting from the original insurer’s culpable delay. Consequently, the lower court’s interpretation that these accessory sums are not part of the insurance contract and thus not guaranteed by the FGA was affirmed, with the FGA prevailing in its refusal to pay the additional amounts.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 1535 C. civ, art. 490 C. proc. civ; FGA liability limited to statutory insurance claims, excluding accessory civil penalties and litigation costs from insolvency guarantee: The dispute concerned a challenge to an FGA administrative decision, which had partially recognized a payment claim for vehicle damages arising from the insolvency of an insurer but refused payment for late-payment penalties and court costs awarded in a prior civil judgment against the insolvent insurer. The Court ruled that the appellant, an insured party, failed to demonstrate that the contested sums constitute "insurance claims" under Articles 3(1)(i) and 4(1)(a) of Law No. 213/2015, clarifying that the FGA’s liability is limited to the principal indemnities defined in the specific statutory framework, not to accessory civil obligations like penalties or litigation costs resulting from the original insurer’s culpable delay. Consequently, the lower court’s interpretation that these accessory sums are not part of the insurance contract and thus not guaranteed by the FGA was affirmed, with the FGA prevailing in its refusal to pay the additional amounts.

Keywords

AI generated
liability of the insurer costs of late payment insolvency law of obligations indemnity insurance insurance guarantee fund

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Legal basis cited in the operative part to dismiss the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.08.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 23966 din 24.07.2020 prin care a solicitat instanţei să dispună:

1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală;

2. Obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1.466,73 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 295,90 reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 12352/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015;

3. Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1377 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1377 din 21 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulată, anularea în parte a Deciziei nr. 23966/24.07.2020 şi obligarea FGA la plata sumei de 1.466,73 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 295,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa recurată este parţial nemotivată, deoarece prima instanţă nu a tratat motivele de nelegalitate invocate în contestaţie şi nu a arătat argumentele pentru care a decis să le înlăture. Simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestaţie, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigenţelor trasate prin practica Înaltei Curţi şi a CEDO.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În esenţă, a arătat că spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conţinut şi efecte sunt stabilite prin lege (art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011). În acest sens, Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează în cuprinsul Titlului III - Contractul de asigurare, conţinutul contractului de asigurare RCA şi obligaţiile ce incumbă părţilor în baza acestui contract.

Dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliţei RCA emisă de asigurător, atunci şi cheltuielile de judecată reglementate prin art. 26 alin. (1) lit. d) din Normă şi penalităţile de întârziere reglementate prin art. 38 din acelaşi Titlul III - Contractul de asigurare, al aceleiaşi Norme, izvorăsc şi ele tot din contractul de asigurare RCA.

În continuare, a învederat faptul că deşi privesc un element accesoriu, iar nu prestaţia principală, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt reglementate şi îşi au sursa în contractul de asigurare RCA.

De altfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurare toate acele creanţe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanţe care reprezintă obiectul principal al contractului sau despre creanţe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În opinia sa, trimiterea făcută la prevederile art. 1535 C. civ. porneşte de la o premisă greşită. Art. 1535 C. civ. reglementează o penalitate (o sancţiune) aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părţi nu reglementează el însuşi o astfel de penalitate şi, de aceea, penalitatea prevăzută la art. 1535 C. civ. poate fi privită ca fiind exterioară contractului.

În speţă, penalităţile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, iar A. şi-a întemeiat cererea de plată a penalităţilor pe dispoziţiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, şi nu pe dispoziţiile art. 1535 C. civ.

Chiar mai mult decât atât, prin Decizia nr. 86/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a sesizării în vederea emiterii unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 38 şi art. 58 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, s-a statuat la punctul 59 că:

"Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei."

Totodată, a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, instanţa de fond nesocotind faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc.

În opinia sa, atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ele reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin decizia nr. 23966/24.07.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguratorilor s-a admis cererea de plată pentru suma de 3.870 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat. Totodată, prin aceeaşi decizie, s-a respins cererea de plată, pentru suma de 1.762,63 RON cu privire la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 12352/2015, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, solicitate de reclamanta A. S.A.

Reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei FGA nr. 23966/24.07.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.466,73 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 295,90 reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 12352/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată este parţial nemotivată, deoarece prima instanţă nu a tratat toate motivele de nelegalitate invocate în contestaţie şi nu a arătat argumentele pentru care a decis să le înlăture.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestaţie, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigenţelor trasate prin practica Înaltei Curţi şi a CEDO.

Înalta Curte nu poate primi nici această critică, faptul că judecătorul instanţei de fond şi-a însuşit punctul de vedere/argumentaţia intimatului-pârât cu privire la modul de interpretarea a normelor de drept material incidente speţei, respectiv prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu este un motiv de nelegalitate a sentinţei, câtă vreme soluţia pronunţată în dispozitiv a fost explicată, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată, astfel că motivarea sentinţei recurate face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de către instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 12352/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

De asemenea, după cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, întemeiate.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În cazul dedus judecăţii recurenta-reclamantă solicită şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Este reţinut şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Având în vedere raţionamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanţei principale de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 23966/24.07.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1377 din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.