Hospital’s compensation claim against Guarantee Fund rejected as time-barred under mandatory 90-day filing period.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 11.12.2019, reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

anularea deciziei FGA nr. 21624/18.11.2019 şi obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirii de 82.683,94 RON.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 534 din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 534 din 1 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 82.683,94 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

În primul rând, a arătat că Spitalul Universitar de Urgenţă Elias are calitatea de creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) punctul (iii) din Legea nr. 213/2015 şi a prezentat o serie de argumente pe care le-a apreciat ca fiind relevante în acest sens.

În al doilea rând, cu referire la tardivitarea cererii de plată, recurentul-reclamant a apreciat că textul de lege, respectiv dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este formulat într-o manieră în care se creează o contradicţie între termeni, putând fi interpretat şi ca o reglementare a unei proceduri facultative pe care o are persoana prejudiciată, o variantă la care poate apela pentru a fi despăgubită. Chiar dacă procedura specială administrativă necontencioasă are caracter obligatoriu, S.U.U. Elias nu poate fi lipsit de dreptul de a executa creanţa prin alte căi legale.

A susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prin acţiunea înregistrată, reclamantul S.U.U. Elias a solicitat ca instanţa să dispună anularea deciziei F.G.A. nr. 2162/18.11.2019 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirii de 82.683,94 RON.

Aşadar, a precizat faptul că S.U.U. Elias a solicitat plata despăgubirilor şi prin procedura specială administrativă necontencioasă şi în considerarea acestui aspect, a introdus acţiunea la instanţa de contencios administrativ împotriva deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată, însă nu a solicitat şi anularea deciziei, ci obligarea F.G.A. la plata daunelor cauzate spitalului.

În mod greşit prima instanţă a respins acţiunea invocând tardivitatea îndeplinirii condiţiilor procedurii speciale administrative necontencioase de acordare a despăgubirilor de către F.G.A., întrucât Spitalul de Urgenţă Elias, apelând la procedura judiciară, a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat obligarea F.G.A. la plata despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

A făcut referire şi la prevederilor art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă" şi a invocat cu titlu de practică judecătorească Decizia nr. 1728 din 12 iunie 2015 pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenţii.

A arătat că potrivit Deciziei anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129 alin. (3) alin. (5) C. proc. civ. (art. 22 noul C. proc. civ.), temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte a precizat că, din această perspectivă, calificarea acţiunii se face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Concluzionând, a arătat că exercitarea dreptului de a primi despăgubiri din Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost limitată temporal prin Legea nr. 213/2015, sancţiunea fiind decăderea din dreptul de a accesa procedura specială, S.U.U. Elias neputând fi lipsit de dreptul de a apela/executa creanţa pe celelalte căi legale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias a investit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva deciziei FGA nr. 21624/18.11.2019 prin care s-a respins ca tardivă cererea de plată nr. x/31.05.2019 şi obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirii de 82.683,94 RON.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 14 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, în speţă, de la 14.09.2017, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti reprezentată de decizia penală nr. 1127/A/14.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar reţine că cererea de plată a fost respinsă de Fondul de Garantare, în principal, ca tardivă, prima instanţă analizând legalitatea deciziei din această perspectivă, astfel că argumentele recurentului-reclamant referitoare la calitatea sa de creditor de asigurare sunt lipsite de relevanţă.

Celelalte critici de nelegalitate formulate împotriva sentinţei primei instanţe se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează, în esenţă, interpretarea greşită dată prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, recurentul-reclamant susţinând că textul de lege este formulat într-o manieră în care se creează o contradicţie între termeni, putând fi interpretat şi ca o reglementare a unei proceduri facultative pe care o are persoana prejudiciată, o variantă la care poate apela pentru a fi despăgubită; chiar dacă procedura specială administrativă necontencioasă are caracter obligatoriu, S.U.U. Elias nu poate fi lipsit de dreptul de a executa creanţa prin alte căi legale.

Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, reţinând că instanţa de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente speţei, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Se contestă, aşadar, caracterul obligatoriu al procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015, în vederea obţinerii despăgubirilor de la Fondul de garantare a asiguraţilor.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, prin intermediul căreia creditorul de asigurări are posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru obţinerea despăgubirilor, Fondul neavând calitatea de succesor sau mandatar al asigurătorului aflat în faliment şi, în consecinţă, neputând fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe poliţa de asigurare civilă obligatorie emisă de acest asigurător.

În concluzie, că atâta timp cât reclamantul a urmărit ca prin cererea de chemare în judecată să obţină plata despăgubirilor de la Fondul de garantare a asiguraţilor, calea procesuală prevăzută de Legea nr. 213/2015 este aplicabilă şi obligatorie, excluzând în temeiul principiului specialia generalibus derogant calea unei acţiuni de drept comun.

Contrar suţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform legii speciale. Prin urmare, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate şi ca o reglementare a unei proceduri facultative pe care o are persoana prejudiciată, o variantă la care poate apela pentru a fi despăgubită.

Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Înalta Curte reţine că analiza cererii de plată s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment (când dreptul de creanţă s-a născut anterior acestui moment), respectiv de la data naşterii dreptului de creanţă (când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment), termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat la data de 28.04.2016, însă, în raport de exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi de soluţionarea acesteia în mod definitiv prin decizia penală nr. 1127/A/14.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă s-a născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti menţionată anterior.

În consecinţă, termenul de 90 de zile stabilit expres şi imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, pentru depunerea cererii de plată s-a împlinit la data de 14.12.2017, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguraţilor după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată nr. 21624/18.11.2019 este legală, iar criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant nu sunt în măsură să conducă la casarea sentinţei atacate.

2.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias împotriva sentinţei civile nr. 534 din 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.