Passive standing of non-issuing ministry in administrative litigation challenging involuntary medical detachment

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne a solicitat anularea în întregime a Ordinului Şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii Urgenţă nr. x din 03.11.2020 prin care s-a dispus prelungirea detaşării reclamantului cu 15 zile, şi suspendarea, în temeiul aceluiaşi act, a executării actului administrativ.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 14 ianuarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca neîntemeiată excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii invocată de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne şi, pe cale de consecinţă, a anulat Ordinului Şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii Urgenţă nr. x din 03.11.2020 pentru perioada de activitate a acestuia, respectiv 04.11.2020 - 09.11.2020;

- a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului atacat;

- în baza art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 455 C. proc. civ., a obligat pârâţii în solidar la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2050 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţei au declarat recurs pârâţii Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne.

1.3.1. Recursul formulat de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A). În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în rejudecare, respingerea obligaţiei pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată).

A făcut referire la prevederile art. 454 C. proc. civ., potrivit cărora "pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se află de drept în întârziere". În acest sens, a apreciat că recunoaşterea efectivă de către pârât a pretenţiilor reclamantului a fost efectuată necondiţionat, încă de la primul termen de judecată, când s-a solicitat instanţei să ia act de faptul că prin Ordinul emis de Şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/06.112020 s-a dispus anularea Ordinului nr. x/03.11.2020 referitor la prelungirea detaşării reclamantului la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti.

A arătat că stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată de către pârât ar trebui raportată la complexitatea şi circumstanţele cauzei, sens în care Ordinul atacat nu a produs efecte juridice.

A reiterat şi faptul că art. 15 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează o procedură specifică în ceea ce priveşte emiterea, contestarea şi anularea ordinelor emise de Şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, pe perioada situaţiei de risc epidemiologic la nivel naţional.

Astfel, actul normativ mai sus menţionat instituie norme derogatorii de la prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte întreaga procedură a emiterii ordinelor Şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, precum şi de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative, emise în temeiul acestei legi, însă nu se stabilesc norme derogatorii de la prevederile C. civ. în ceea ce priveşte punerea de drept în întârziere.

B). În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în rejudecare, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, la plata cărora a fost obligat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la posibilitatea instanţei de a reduce, din oficiu, partea din cheltuielile de judecată prezentând onorariul avocaţilor.

A apreciat că instanţa nu a analizat natura sumelor solicitate, motiv pentru care pârâtul nu poate fi obligat decât la plata acelor cheltuieli de judecată ocazionate de probarea temeiniciei acţiunii în justiţie.

Prin urmare, coroborând prevederile art. 451 alin. (2) cu cele ale art. 453 alin. (2)1 C. proc. civ., referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, a precizat faptul că, în cazul în care acţiunea a avut mai multe capete de cerere, dintre care numai unul a fost admis, iar celelalte au fost respinse, instanţa ar trebui să aprecieze în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, cu titlu de practică judiciară a invocat Decizia nr. 1904/2014, pronunţată de secţia I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că se impune reducerea cheltuielilor de judecată la jumătate, apreciind că suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului".

1.3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriu de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu consecinţa exonerării de la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect/lipsită de interes.

A). În primul rând, recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluţionare a acţiunii în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere obiectul acesteia, respectiv suspendarea executării/anularea Ordinului şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/03.11.2020.

În opinia sa, ţinând cont de faptul că acţiunea se judecă în contencios administrativ, în raport de emitentul actului contestat şi având în vedere natura excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive care este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, şi care poate fi invocată în orice stadiu al procesului civil, prima instanţă ar fi trebuit să constate că Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză şi, implicit, să îl exonereze de la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat dispoziţiile art. 36 teza I C. proc. civ. şi a arătat că una dintre condiţiile pentru ca o persoană să fie parte într-un proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acţiona şi în acelaşi timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. A făcut scurte consideraţii de ordin teoretic cu privire la calitatea procesuală a pârâtului în proces arătând, în esenţă, că aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

A arătat că, în speţă, s-a contestat un act emis de Şeful Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă, respectiv Ordinul nr. x/03.11.2020, şi, pe cale de consecinţă, Ministerul Afacerilor Interne nu poate fi subiect pasiv al raportului dedus judecăţii ori persoana faţă de care se poate realiza interesul de care se prevalează reclamantul, întrucât nu este emitentul actului supus controlului judecătoresc.

A mai precizat că, în materia contenciosului administrativ, capacitatea de a sta în nume propriu în instanţă a unei instituţii publice nu este condiţionată de faptul că aceasta se află sau nu într-un raport de subordonare sau coordonare cu alte autorităţi, această calitate putând fi apreciată doar în raport de capacitatea administrativă a instituţiei, respectiv atributul acesteia de a emite acte administrative în regim de putere publică, or, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, emitentul actului contestat, este învestit cu aptitudinea/capacitatea de a emite astfel de acte.

De altfel, instanţa de fond nu a reţinut faptul că interesele şi drepturilor legitime ale intimatului-reclamant ar fi fost vătămate în vreun fel de Ministerul Afacerilor Interne. Astfel, în condiţiile în care actul a cărei nelegalitate a fost constatată de instanţa de fond pentru perioada 04.11.2020-09.11-2020 a fost emis de şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, coroborat cu faptul că instanţa de fond nu a reţinut vreo culpa procesuală a Ministerului Afacerilor Interne, respectiv nu a stabilit obligaţii în sarcina instituţiei noastre, obligarea la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.

A invocat cu titlu de practică judiciară, sentinţa nr. 169/16.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi sentinţa civilă nr. 3/11.01.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 ale Curţii de Apel Cluj.

B). În al doilea rând, a arătat că instanţa de fond, în mod greşit nu a constatat rămânerea fără obiect a cererii reclamantului în condiţiile în care la data de 14.01.2021, momentul soluţionării pe fond a cauzei, Ordinul nr. x/03.11.2020 nu mai exista în circuitul civil şi, în mod firesc, nu mai putea produce efecte juridice, acesta încetându-şi aplicabilitatea o dată cu emiterea Ordinului şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/06.11.2020.

Contrar soluţiei Curţii de Apel Cluj, a considerat că, odată ce un act administrativ este revocat, nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, întrucât nu mai îndeplineşte condiţiile cerute de lege de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, condiţii esenţiale pentru ca un înscris juridic să fie calificat ca act administrativ şi să poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.

Prin urmare, având în vedere că ordinul a cărui anulare a dispus-o instanţa de fond a fost revocat înainte de finalizarea procesului, urmare a unor împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., a apreciat că se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect.

Totodată, având în vedere că scopul urmărit de intimatul-reclamant prin cererea de chemare în judecată -respectiv încetarea detaşării- a fost adus la îndeplinire prin emiterea Ordinului nr. x/06.11.2020, rezultă că nici condiţia interesului, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile nu mai subzistă.

A invocat, cu titlu de jurisprudenţă, decizia civilă nr. 1256/22 martie 2018 pronunţată în dosarul civil nr. x/2016 şi decizia civilă nr. 2586/25.05.2012 pronunţată în dosarul civil nr. x/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte starea de fapt care a condus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că reclamantul A., medic rezident în anul IV, angajat cu contract individual de muncă la Institutul Regional de Gastroenterologie - Hepatologie "Prof. Dr. Octavian Fodor" din Cluj-Napoca, a fost detaşat fără acordul său la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, începând cu 05.10.2020 pentru 30 de zile, prin Ordinul Şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/04.10.202.

Prin Ordinul Şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/03.11.2020 s-a prelungit detaşarea reclamantului din 04.11.2020 până în 17.11.2020, fără acordul reclamantului.

Prin Ordinul Şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/06.11.2020 s-a dispus anularea Ordinului nr. x/03.11.2020 (atacat în prezenta cauză), începând cu data de 09.11.2020.

Prima instanţă, investită cu suspendarea şi anularea Ordinului Şefului Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/03.11.2020, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a anulat actul administrativ pentru perioada de activitate a acestuia, respectiv 04.11.2020 - 09.11.2020 şi a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării ordinului atacat.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În principal, recurentul-pârât a criticat soluţia primei instanţe prin care fost obligat la plata sumei de 2050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, solicitând exonerarea sa.

Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond este legală, aceasta interpretând în mod corect dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat în sensul că "art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de "parte căzută în pretenţii". Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului."

Se observă astfel că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

În speţă, procesul a fost declanşat din culpa pârâtului Departamentul de Stat pentru Situaţii de Urgenţă care a emis la 03.11.2020 Ordinul nr. x de prelungire a detaşării reclamantului, cererea de chemare în judecată fiind introdusă pe rolul instanţei la 05.11.2020.

Ulterior, pe parcursul derulării litigiului, pârâtul Departamentul de Stat pentru Situaţii de Urgenţă a emis Ordinul nr. x/06.11.2020, în cuprinsul acestuia menţionându-se la art. 4 faptul că se anulează Ordinul Şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nr. x/03.11.2020 (atacat în prezenta cauză), începând cu data de 09.11.2020.

Este evident că în speţă subzistă culpa procesuală a pârâtului, atât timp cât acesta a procedat la emiterea ordinului nr. x/06.11.2020 după promovarea acţiunii şi după ce reclamanta a angajat cheltuieli legate de plata anticipată a taxei judiciare de timbru şi de plata onorariului pentru avocat.

Astfel, litigiul a implicat cheltuieli de judecată pentru partea reclamantă, constând în taxe judiciare de timbru în sumă de 50 RON (pentru petitul în anulare) şi 20 RON (pentru petitul în suspendare), achitate potrivit chitanţelor aflate la dosarul de fond, precum şi onorariu avocaţial în sumă de 2800 RON, achitat de reclamantă potrivit dovezilor aflate la dosarul de fond.

Având în vedere aceste argumente, precum şi faptul că ordinul atacat a fost revocat pentru viitor începând cu data de 09.11.2020, producând efecte juridice în perioada 04.11.2020 - 09.11.2020, Înalta Curte apreciază că poziţia procesuală exprimată de partea pârâtă pe parcursul judecăţii nu este suficientă pentru ca aceasta să nu datoreze cheltuieli de judecată, din perspectiva prevederilor art. 454 din C. proc. civ., invocat în cererea de recurs.

Celelalte susţineri reiterate de recurentul-pârât cu privire la procedura specifică pentru emiterea, contestarea şi anularea ordinelor emise de Şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, pe perioada situaţiei de risc epidemiologic la nivel naţional sunt lipsite de relevanţă juridică, câtă vreme temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.

Cu privire la criticile formulate în subsidiar, prin care recurentul-pârât a solicitat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, la plata cărora a fost obligat de prima instanţă, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, incidentă în speţă.

În plus, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de fond a ţinut cont că acţiunea reclamantului a fost admisă numai în parte şi a apreciat proporţionalitatea cheltuielilor de judecată făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, deşi taxa judiciară de timbru achitată de reclamant a fost în sumă de 50 RON (pentru petitul de anulare), respectiv 20 RON (pentru petitul de suspendare), iar onorariul avocaţial achitat a fost în sumă totală de 2800 RON, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2050 reprezentând cheltuieli de judecată, din care 50 RON taxă de timbru pentru petitul în anulare, care a fost admis şi 2000 RON onorariu avocaţial.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de prima instanţă, atât cele care vizează compensarea, cât şi cele care vizează cuantumul acestora, întrucât ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

2.3. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte constată că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acesta, motiv pentru care va admite recursul declarat.

Potrivit art. 36 teza I din C. proc. civ.:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii."

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă) precum şi între persoana pârâtului şi cel despre care se afirmă că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă). În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală aparţine celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

Având în vedere dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, în contenciosul administrativ, în cazul contestării unui act administrativ, calitatea procesuală activă aparţine persoanei ce se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim de o autoritate publică, prin emiterea actului, în timp ce calitatea procesuală pasivă aparţine autorităţii publice care a emis actul administrativ atacat.

În speţă, s-a contestat un act emis de Şeful Departamentului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă, respectiv Ordinul nr. x/03.11.2020, şi, pe cale de consecinţă, Ministerul Afacerilor Interne nu poate fi subiect pasiv al raportului dedus judecăţii ori persoana faţă de care se poate realiza interesul de care se prevalează reclamantul, întrucât nu este emitentul actului supus controlului judecătoresc.

Pe cale de consecinţă, nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de acest pârât cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei rămânerii fără obiect a acţiunii invocată de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, precum şi referirile cu privire la neîndeplinirea condiţiei interesului în promovarea acţiunii.

2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne ca nefondat, să admită recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, să caseze în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 9/2021 din 14 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 9/2021 din 14 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată, şi în rejudecare:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.