Game fauna management contract termination: mandatory administrative notification procedure versus judicial equivalence of civil fault

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Garda Forestieră Braşov şi B. a solicitat:

- anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/24 aprilie 2020 emisă de pârâta Garda Forestieră Braşov;

- anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor;

- constatarea rezilierii de drept a Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011 pentru Fondul cinegetic nr. 3 Deag, jud. Mureş;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 95 din 23 decembrie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Garda Forestieră Braşov şi B. şi a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 7.260 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Totodată, a respins ca neîntemeiate: cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia de Vânătoare şi Pescuit Valea Cundului.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 95 din 23 decembrie 2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare al faunei de interes cinegetic, precum şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ. din 1864.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că pentru rezilierea contractului este obligatoriu a fi urmată o procedură prealabilă de notificare a gestionarului de către administrator cu privire la neplata tarifului de gestionare, precum şi faptul că rezilierea s-ar produce exclusiv în situaţia neplăţii tarifului de gestionare în termen de 10 zile de la respectiva notificare.

În opinia recurentei-reclamante, termenul de 10 zile nu-şi are nicio justificare în ceea ce o priveşte, întrucât notificarea la care textul contractual face referire este notificarea transmisă de cocontractantul administrator exclusiv cu privire la tariful de gestionare datorat Bugetului de stat şi Fondului de mediu, conform art. 15 alin. (1) lit. b)-c) din Legea nr. 407/2006. Astfel, administratorul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (autoritate publică centrală în cadrul aparatului central administrativ al statului) cunoaşte dacă gestionarul şi-a îndeplinit sau nu, la termen, obligaţia de plată a tarifului de gestionare către cei doi beneficiari reprezentaţi de Bugetul de Stat şi Fondul de Mediu.

A arătat că A. este o terţă persoană privată, iar administratorul nu poate cunoaşte faptul neîndeplinirii obligaţiilor faţă de aceasta, în condiţiile în care plata se face, potrivit legii, în mod direct, fără mijlocirea administratorului. În acest sens, a considerat că termenul de plată curge de la momentul comunicării facturii şi a făcut trimitere la dispoziţiile art. 9 alin. (4) din contract şi la prevederile art. 15 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 407/2006.

Astfel, în situaţia terţelor persoane, rezilierea se produce pe temeiul tezei I a art. 18 alin. (1) lit. a) din contract, respectiv exlcusiv în situaţia în care plata nu se realizează în termen de 30 zile de la scadenţă.

În condiţiile aplicării greşite a dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. a) din contract, a apreciat că, în egală măsură, judecătorul de fond a aplicat greşit şi, implicit, a încălcat dispoziţiile art. 969 din C. civ. din 1864, potrivit căruia contractul este obligatoriu atât faţă de părţi dar şi faţă de terţele persoane, inclusiv faţă de organele judiciare chemate să îl aplice, instanţa fiind obligată să confere caracterul obligatoriu pactului comisoriu.

A mai susţinut că instanţa de fond în mod greşit a recurs la prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) din Contract pentru a releva neîndeplinirea condiţiilor rezilierii de drept, arătând că gestionarul nu a fost notificat de către administrator, spre a-i oferi prilejul reconsiderării conduitei sale contractuale, în condiţiile în care faţă de gestionar se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă care-i stabilea culpa contractuală, derivată din faptul neachitării tarifului de gestionare, fiind în mod succesiv pus în întârziere în sensul îndeplinirii obligaţiei de plată.

În continuare, recurenta-reclamantă a prezentat cronologia evenimentelor şi a considerat că: - întrucât obligaţia de plată a tarifului de gestionare era cuprinsă în cadrul contractului de gestiune, pârâta-intimată de rând III se afla de drept în întârziere; - pârâta-intimată de rând III a fost pusă în întârziere în mod suplimentar prin comunicarea facturii seria x nr. x/09.01.2019; - prin comunicarea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosar nr. x/2019, pârâta de rând III a fost din nou pusă în întârziere; - comunicarea sentinţei nr. 811/19.09.2019 reprezintă o punere în întârziere a pârâtei.

A susţinut că pronunţarea acestei sentinţe produce aceleaşi efecte cu cele ale notificării prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare, deoarece şi cea din urmă are ca scop informarea gestionarului asupra neexecutării, identificându-se aşadar, un caz de echipolenţă între faptul notificării şi cel al pronunţării sentinţei. Dacă nu s-ar găsi o situaţie de echipolenţă în faptul pronunţării sentinţei, trebuie conferit un asemenea efect faptului comunicării sentinţei către pârâta de rang III. Or, între momentul comunicării şi cel al clamatei executări s-au scurs aproape 3 luni, aşadar cu evidenta depăşire a termenului de 10 zile de care se prevalează pârâta.

În opinia recurentei-reclamante, plata sumei de 3.400 RON nu echivalează unei executări depline a obligaţiilor contractuale, deoarece pârâta avea obligaţia contractuală de a achita şi penalităţi de întârziere, obligaţie impusă şi prin sentinţa civilă nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduş. Aşadar, chiar ignorând orice caz de echipolenţă, la acest moment ne aflăm în prezenţa unei neexecutări din partea pârâtei gestionare, cu vocaţie la rezilierea contractului. Faptul că pârâta B. nu a fost notificată chiar de către administrator, nu prezintă nicio relevanţă în contextul prezenţei cazurilor de echipolenţă descrise mai sus. Notificarea are ca unic scop informarea gestionarului asupra neîndeplinirii unei obligaţii contractuale. Or, un asemenea efect îl produce chiar mai expresiv o hotărâre judecătorească prin care se stabileşte culpa contractuală.

A mai arătat faptul că nu corespunde probatoriului existent la dosar susţinerea potrivit căreia Ministerul (administratorul) nu ar fi fost informat în legătură cu neexecutarea contractului de către pârâta B. (gestionarul). Informarea administratorului s-a realizat cel mai târziu la data de 20.11.2019, cu ocazia unei plângeri adresate acestei autorităţi, căreia nu i s-a oferit un răspuns.

Cu privire la susţinerea instanţei de fond conform căreia gestionarul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de plată, a arătat că: - plata în sumă de 3.400 RON a survenit abia la data de 20.12.2019, cu mult ulterior momentului sesizării administratorului în legătură cu neexecutarea provenită de la gestionarul B., deci la un moment la care erau îndeplinite condiţiile rezilierii de drept a contractului; - executarea tardivă este oricum parţială, deoarece prin sentinţa civilă nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduş gestionarul a fost obligat şi la plata penalităţilor de întârziere contractuale, în valoare de 0,12% pe zi întârziere.

De asemenea, a arătat că în mod greşit instanţa de fond a acordat semnificaţie juridică refuzului regăsit în cadrul Adresei nr. x/26.02.2020 a pârâtei Ministerul Mediului, Apelor si Pădurilor şi nu a acordat semnificaţie cererii prealabile din 15.11.2020. Instanţa a pierdut din vedere faptul că cererea prealabilă a fost formulată la data de 15.11.2019, deci anterior plăţii din 20.12.2019 şi după îndeplinirea condiţiilor de reziliere de drept a contractului. Cererea prealabilă nu a fost soluţionată, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind asimilarea nesoluţionării cereri unui refuz nejustificat. Adresele emise de pârâtele autorităţi publice nu puteau fi avute în vedere întrucât refuzul nejustificat s-a produs ca urmare a tăcerii administraţiei. Termenul limită de soluţionare a cererii era data de 15.12.2019 faţă de data introducerii cererii prealabile, respectiv. 15.11.2019.

Prin luarea în considerare a efectelor adreselor tardiv emise, instanţa în mod greşit a analizat raporturile juridice şi faptele relevante în raport de data respectivelor adrese, or dezlegarea pricinii trebuia să se facă prin raportare la starea de fapt şi de drept existentă la momentul formulării plângerii prealabile, respectiv la data de 15.11.2019.

O ultimă critică a vizat greşita interpretare a prevederilor art. 431 C. proc. civ.. Instanţa de fond a realizat o greşită apreciere de drept, acreditând ideea că efectele unei hotărâri judecătoreşti pot fi ignorate cât timp aceasta nu este definitivă, în opinia recurentei-reclamante, autoritatea de lucru judecată există (în mod provizoriu) de la momentul pronunţării hotărârii, şi nu doar de la definitivarea soluţiei prin epuizarea exerciţiului căilor de atac. Efectul autorităţii de lucru judecat însoţeşte hotărârea de la momentul pronunţării ei, fără să fie nevoie să se aştepte epuizarea exerciţiului căilor de atac.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, apreciind că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală. În cadrul dezbaterilor, a precizat că nu mai susţine excepţia tardivităţii recursului.

Intimata-pârâtă Garda Forestieră Braşov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de control judiciar

2.1. Cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenta-reclamantă

Prin cererea depusă la data de 16 iunie 2022, recurenta-reclamantă A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Mureş (dezinvestit), în care s-a pronunţat sentinţa nr. 871 din 29.12.2021, împotriva căreia recurenta-reclamantă a formulat recurs, care urmează a fi soluţionat de Curtea de Apel Târgu Mureş.

În esenţă, a arătat că cererea introductivă din prezentul dosar a fost fundamentată şi a avut ca premisă culpa contractuală a pârâtei B., derivată din încălcarea prevederilor Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011, cu privire la obligaţia de plată a tarifului de gestionare către asociaţia de proprietari.

A considerat că există o legătură de interdependenţă între cele două dosare, având în vedere faptul că stabilirea în mod definitiv a culpei pârâtei B. în executarea contractului de gestionare are un rol determinant în valorificarea criticilor de recurs formulate în cadrul prezentului dosar, constituind însăşi cauza cererii de chemare în judecată.

Aminteşte Înalta Curte că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. au în vedere suspendarea judecăţii atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Din cuprinsul dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecăţii de îndeplinirea unei condiţii procedurale, respectiv existenţa ori inexistenţa unui drept care să facă obiectul unei alte judecăţi şi a unei condiţii de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanţei pe marginea necesităţii suspendării procesului, fondată pe legătura de cauzalitate dintre cele două dosare, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Înalta Curte constată că, deşi cele două dosare au la bază acelaşi Contract de gestionarea a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011, raportat însă la obiectele deduse judecăţii, nu există interdependenţă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a dispune suspendarea prezentului recurs.

În concret, în dosarul nr. x/2019, în raport cu care s-a formulat cererea de suspendare, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 3.400 RON, reprezentând tarif de gestionare a faunei de interes cinegetic, aferent Fondului cinegetic nr. 3 Deag, pentru sezonul de vânătoare 2018-2019, precum şi obligarea la plata penalizărilor de întârziere.

În schimb, în dosarul nr. x/2020 obiectul dedus judecăţii îl reprezintă anularea Adresei nr. x/24 aprilie 2020 emisă de Garda Forestieră Braşov şi a Adresei nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin care aceste autorităţi publice şi-au exprimat refuzul de a da curs solicitărilor reclamantei, respectiv: să constate îndeplinite condiţiile rezilierii de drept a Contractului de gestionarea a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011; să emită avizul de reziliere; să notifice gestionarul cu privire la rezilierea contractului şi să desemneze un nou gestionar.

În cadrul prezentului recurs, Înalta Curte are de analizat dacă refuzul autorităţilor de a consta îndeplinite condiţiile rezilierii Contractului de gestionarea este unul justificat sau nu, raportat la reţinerile instanţei de fond, cu preponerenţă a faptului că nu s-au respectat paşii obligatorii necesari rezilierii, prevăzuţi de art. 18 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 219/2008. În esenţă, s-a reţinut că pe lângă constatarea de către structura teritorială a neîndeplinirii obligaţiei de plată de către pârâta B., era necesar să existe o notificare a administratorului, pârâtul de ordin 1, emisă pe seama pârâtei B. pentru a achita tariful de gestionare, cu atât mai mult cu cât de la notificare pârâta de ordin 3 are posibilitatea de a achita tariful indicat în notificare în termen de 10 zile lucrătoare, potrivit aceluiaşi art. 18 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 219/2008).

Prin urmare, chiar dacă, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, cererea introductivă din prezentul dosar a fost fundamentată şi a avut ca premisă culpa contractuală a pârâtei B., derivată din încălcarea prevederilor Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011, cu privire la obligaţia de plată a tarifului de gestionare către asociaţia de proprietari, Înalta Curte apreciază că nu există o legătură de interdependenţă între cele două dosare, indiferent dacă se va stabili dau nu, în mod definitiv, culpa pârâtei B. în executarea contractului de gestionare.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenta-reclamantă.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă A. a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune îndreptată împotriva refuzului autorităţilor intimate de a constata rezilierea Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23.06.2011 pentru Fondul de vânătoare nr. 3 Deag, judeţul Mureş, încheiat cu B., pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. A solicitat anularea Adresei nr. x/24 aprilie 2020 emisă de pârâta Garda Forestieră Braşov şi a Adresei nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi, în consecinţă, constatarea rezilierii de drept a Contractului de gestionare a faunei.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că refuzul de soluţionare a cererilor principale din plângerile prealabile formulate de reclamantă nu sunt nejustificate, ele fiind întemeiate pe o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind contractele de administrare şi de gestionare a fondurilor cinegetice, dar şi în raport cu principiile relativităţii contractului şi al opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi (reclamantă), în contextul în care aceste principii sunt subordonate principiului priorităţii interesului public în cazul unor astfel de contracte administrative.

Totodată, a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune rezilierea contractului, nefiind urmaţi paşii obligatorii reglementaţi prin dispoziţiile Ordinul nr. 219/2008, precum şi prin Contractul de gestionare nr. 36/23 iunie 2021.

Instanţa de control judiciar constată că soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente speţei, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă.

O parte din criticile recurentei-reclamante au vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare al faunei de interes cinegetic nr. 36/23 iunie 2021, precum şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ. din 1864.

Potrivit dispoziţiilor contractuale invocate:

"Rezilierea de drept a contractului din iniţiativa administratorului se realizează, fără sesizarea instanţei şi fără punerea în întârziere, cu avizul autorităţii publice centrale în sivicultură, în următoarele cazuri: a) gestionarul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a tarifului de gestionare conform legii şi prezentului contract, într-o perioadă de 30 de zile de la expirarea termenului de plată şi după împlinirea unui termen de 10 zile lucrătoare de la primirea notificării din partea administratorului".

Observă Înalta Curte că textul contractual a preluat integral dispoziţiile de la art. 18 din Ordinul nr. 219/2008 în forma la care a fost încheiat contractul nr. x/2011, fiind ulterior modificat, prin Ordinul nr. 1.620/27 decembrie 2017 în sensul în care rezilierea de drept a contractului se realizează de către structura teritorială de specialitate a administratorului, cu acordul scris al acestuia din urmă, fără sesizarea instanţei şi fără punerea în întârziere.

În deplin acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că pentru rezilierea contractului este obligatoriu a fi urmată o procedură prealabilă de notificare a gestionarului de către administrator cu privire la neplata tarifului de gestionare, gestionarul având posibilitatea de a achita tariful în termen de 10 zile lucrătoare de la notificare.

Nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că termenul de 10 zile nu-şi are nicio justificare în ceea ce o priveşte deoarece notificarea la care textul contractual face referire este notificarea transmisă de cocontractantul administrator exclusiv cu privire la tariful de gestionare datorat Bugetului de stat şi Fondului de mediu, conform art. 15 alin. (1) lit. b)-c) din Legea nr. 407/2006.

Chiar dacă legiuitorul a prevăzut la art. 15 din Legea nr. 407/2006 obligaţia pentru gestionar de a achita tariful în procente de: 81% din tarif, proprietarilor terenurilor, respectiv reclamantei; 16% din tarif, bugetului de stat şi 3% din tarif, Fondului pentru mediu, în privinţa paşilor obligatorii care trebuie urmaţi pentru a se putea dispune rezilierea de drept a contactului, reglementaţi prin dispoziţiile Ordinului nr. 219/2008, precum şi prin Contractul de gestionare nr. 36/23 iunie 2021, textul de lege nu face nicio distincţie, neavând relevanţă cui îi este datorat tariful de gestionare. Totodată, este lipsit de relevanţă şi faptul că plata sumei datorate se face direct asociaţiilor de proprietari constituite în scopul dobândirii dreptului de gestiune.

În concluzie, procedură prealabilă de notificare a gestionarului de către administrator, prevăzută de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare al faunei de interes cinegetic nr. 36/23 iunie 2021 şi de dispoziţiile legale în materie, este aplicabilă în toate situaţiile de neplată a tarifului de gestionare, fără a avea relevanţă juridică persoana beneficiarului sau modul de plată a sumei datorate.

Cât priveşte critica recurentei-reclamante privind încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 969 din C. civ., potrivit căruia "contractul este obligatoriu atât faţă de părţi dar şi faţă de terţele persoane, inclusiv faţă de organele judiciare chemate să îl aplice, instanţa fiind obligată să confere caracterul obligatoriu pactului comisoriu", Înalta Curte o găseşte nefondată, având în vedere că, în speţă, este vorba de un contract administrativ, încheiat de o autoritate publică centrală (Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor), în calitate de administrator al fondului cinegetic, pentru a pune în valoare un bun public de interes naţional, autorităţii publice revenindu-i dreptul de a aprecia culpa în neexecutarea contractului de către gestionar (intimata-pârâta B.) şi nicidecum unei terţe persoane cum este recurenta-reclamantă, chiar dacă contractul administrativ îi este opozabil acesteia din urmă.

Contractul administrativ, deşi este un act juridic bilateral, cu caracter oneros, constând în acordul de voinţă între o autoritate publică şi un particular, este supus unui regim de drept public, caracterizat prin preeminenţa interesului public. Îndeplinirea condiţiilor de reziliere a contractului de gestionare analizat în cauză nu se verifică numai prin prisma normelor de drept privat, întrucât în faţa instanţei de contencios administrativ este dedus judecăţii un raport de drept public pe care autorităţile intimate sunt chemate să îl ocrotească, în calitate de administrator al fondului cinegetic.

Stabilind deja faptul că pentru rezilierea de drept a contractului de gestionare era obligatorie procedura prealabilă de notificare, în continuare, Înalta Curte va analiza susţinerile recurentei-reclamante cu privire la incidenţa cazurilor de echipolenţă invocate.

În concret, în opinia recurentei-reclamante nu prezintă nicio relevanţă faptul că gestionarul, pârâta B. nu a fost notificată chiar de către administrator, susţinând că pronunţarea sentinţei civile nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduş, prin care s-a stabilit culpa contractuală a gestionarului, produce aceleaşi efecte cu cele ale notificării prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare, iar dacă nu s-ar găsi o situaţie de echipolenţă în faptul pronunţării sentinţei, trebuie conferit un asemenea efect faptului comunicării sentinţei civile nr. 811/19.09.2019 către pârâta B., deoarece notificarea are ca unic scop informarea gestionarului asupra neîndeplinirii unei obligaţii contractuale.

Contrar opiniei recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în speţă, nu există nicio situaţie de echipolenţă, câtă vreme dispoziţiile legale şi contractuale vorbesc despre o notificare din partea administratorului.

Chiar dacă, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, în cazul dedus judecăţii, notificarea are ca unic scop informarea gestionarului asupra neîndeplinirii unei obligaţii contractuale, respectiv obligaţia de plată a tarifului de gestionare, acesta nu reprezintă un argument suficient pentru nerespectarea procedurii legale care trebuie urmată pentru rezilierea de drept a contractului de gestionare.

Prin urmare, câtă vreme legiuitorul vorbeşte de o notificare emisă de autoritatea publică, nici pronunţarea sentinţei civile nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduş, prin care s-a stabilit culpa contractuală a gestionarului şi nici comunicarea acestei sentinţe pârâtei de rang III, nu pot produce aceleaşi efecte cu cele ale notificării prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare.

Argumentele recurentei-reclamante cu privire la faptul că plata tarifului de gestionare în sumă de 3.400 RON s-a realizat tardiv (abia la data de 20.12.2019, ulterior sesizării administratorului în legătură cu neexecutarea obligaţiei contractuale) şi parţial, (deoarece prin sentinţa civilă nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduş, gestionarul a fost obligat şi la plata penalităţilor de întârziere contractuale, în valoare de 0,12% pe zi) nu au legătură cu prezentul litigiu, al cărui obiect nu îl constituie punerea în executare a sentinţei civile nr. 811/19.09.2019 pronunţată de Judecătoria Luduş, în dosarul nr. x/2019.

De asemenea, vor fi înlăturate şi criticile potrivit cărora, instanţa de fond în mod greşit a acordat semnificaţie juridică refuzului regăsit în cadrul Adresei nr. x/26.02.2020 a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor ori că adresele emise de pârâtele autorităţi publice nu puteau fi avute în vedere întrucât refuzul nejustificat s-a produs ca urmare a tăcerii administrative. În acest sens, reţine Înalta Curte că, prin acţiunea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat expres anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/24 aprilie 2020 emisă de pârâta Garda Forestieră Braşov şi anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, aceste două acte administrative fiind supuse analizei instanţei de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prima instanţă a dat o interpretare corectă prevederilor art. 431 C. proc. civ. reţinând că sentinţa civilă nr. 811/19.09.2019 pronunţată de Judecătoria Luduş, nu are autoritate de lucru judecat, cauza din dosarul nr. x/2019 nefiind soluţionată definitiv.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate, în raport de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă.

2.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 95 din 23 decembrie 2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.