Insurer insolvency: PPF's obligation to pay claims conditional on proof of full premium payment rather than contractual offset
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice reversed the Court of Appeal and ordered the rejection of the claimant’s lawsuit, upholding the decision of the Policyholders’ Protection Fund (PPF) to deny the insurance indemnity claim. The dispute involved a municipal police unit seeking compensation for vehicle damage under a CASCO policy after the insurer entered bankruptcy; the PPF had initially rejected the claim because the claimant failed to provide proof of full payment of insurance premiums as required during the administrative procedure. The court determined that under the Insurance Code and the specific legislation governing the PPF (Law No. 213/2015), the PPF does not assume the insurer’s contractual obligations or the right to offset unpaid premiums against the indemnity, a competence reserved for the judicial liquidator under the Insolvency Law. Relying on the indivisible and anticipatory nature of the premium payment obligation, the court held that the failure to prove full payment suspended the insurer’s obligations retroactively, thereby justifying the PPF’s refusal to pay the indemnity, and it ruled that the lower court erred in allowing the claim without strict adherence to these statutory prerequisites.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 16 din Legea nr. 213/2015, art. 486 C. proc. civ, art. 258 lit. e) din Legea nr. 85/2014, art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 2206 alin. (1) C. civ; Insurer insolvency: PPF's obligation to pay claims conditional on proof of full premium payment rather than contractual offset: Recurentul-pârât invocă prevederile art. 14 şi art. 16 din Legea nr. 213/205 şi art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, în acord cu care a soluţionat cererea de plată formulată de reclamantă şi a solicitat acesteia să completeze documentaţia administrativă cu privire la cererea de plată. Cum reclamanta nu a prezentat informaţiile/precizările solicitate în termen de 10 zile de la data primirii solicitării, cererea de plată a fost corect respinsă, conform art. 16 din Legea nr. 213/2015.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Poliţia Locală a Municipiului Craiova a solicitat anularea ca nelegală a deciziei nr. 10963/08.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 3221 pronunţată în data de 5 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta Poliţia Locală a Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 10963/2017 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4295 RON cu titlu de despăgubire.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 3221 pronunţată la 5 iulie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecând cauza să se respingă acţiunii şi să se menţină decizia contestată.
Recurentul-pârât critică aspectele reţinute de instanţa de fond, potrivit cărora motivul respingerii cererii de plată formulate de reclamantă ar fi fost neîndeplinirea obligaţiei de completare a dosarului de daună, fără a se invoca nerespectarea obligaţiilor asumate prin clauzele contractuale, deşi, arată recurentul, din considerentele deciziei atacate rezultă în mod expres că respingerea cererii de plată s-a datorat neplăţii ratelor primei de asigurare, obligaţie contractuală asumată de reclamantă şi neîndeplinită.
Recurentul-pârât reiterează argumentele de legalitate a deciziei de respingere a cererii de plată, arătând că reclamanta nu a înţeles să se conformeze obligaţiei de a completa în termen legal dosarul de daună cu documentele solicitate prin notificarea ce i-a fost adresată, nefăcând dovada achitării ratelor restante ale primei de asigurare către lichidatorul judiciar, rate pe care FGA nu are atribuţia legală de a le încasa. Intimata-reclamantă îşi invocă propria culpă în neexecutarea obligaţiei de plată a ratelor de primă de asigurare, dat fiind că, potrivit contractului de asigurare, neplata ratelor are drept consecinţă suspendarea poliţei de asigurare. Dat fiind că ratele de primă restante au devenit scadente ulterior momentului producerii evenimentului asigurat, potrivit condiţiilor de asigurare asigurătorul avea dreptul de a compensa suma datorată asiguratului cu valoarea ratelor devenite scadente după naşterea dreptului la despăgubire.
Recurentul-pârât arată că, plata despăgubirii este condiţionată de plata integrală a primei pe întreaga perioadă asigurată.
Susţine că plata primei este exigibilă la o anumită scadenţă, fixată prin condiţiile de asigurare, însă obligaţia de plată a primei de asigurare este anticipată, în sensul că trebuie executată înainte de începerea perioadei de asigurare. Ca atare, asigurătorul poate refuza îndeplinirea prestaţiei sale, dacă asiguratul nu a achitat prima, efectele contractului de asigurare fiind suspendate până la plata primei, ca în cazul din speţă. Aşadar, achitarea despăgubirii este condiţionată de plata integrală a primei de asigurare pe întreaga perioadă asigurată.
Recurentul-pârât invocă prevederile art. 14 şi art. 16 din Legea nr. 213/205 şi art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, în acord cu care a soluţionat cererea de plată formulată de reclamantă şi a solicitat acesteia să completeze documentaţia administrativă cu privire la cererea de plată. Cum reclamanta nu a prezentat informaţiile/precizările solicitate în termen de 10 zile de la data primirii solicitării, cererea de plată a fost corect respinsă, conform art. 16 din Legea nr. 213/2015.
1.4. Apărări formulate în cauză
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
2.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:
Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, Înalta Curte reţine că reclamanta a încheiat cu S.C. A. S.A., poliţia de asigurare CASCO nr. x/01.04.2016, cu valabilitate în perioada 02.04.2016 - 01.04.2017. Părţile au convenit ca prima de asigurare să fie achitată în 4 rate lunare, în cuantum de 6152,50 Euro, prima dintre acestea fiind în valoare de 401.23 Euro.
Reclamanta a achitat la termenele de scadenţă - 04.04.2016 şi 05.07.2016 - primele două rate de asigurare. Anterior scadenţei ratei a 2-a la data de 16.06.2016, s-a produs unul dintre evenimentele asigurate, având loc avarierea autovehiculului asigurat.
Autoturismul a fost reparat la o unitate service specializată, conform devizului şi facturii de reparaţie seria x nr. x/21.07.2016, emise de S.C. B. S.R.L., societatea de asigurare a emis un accept de plată la 30 iunie 2016.
La data de 14.10.2016 reclamanta a emis Notificarea nr. 25378 de denunţare unilaterală a contractului de asigurare, precizând că mai avea de achitat 2 rate scadente la 4.10.2016 şi 06.12.2016.
Având în vedere deschiderea procedurii insolvenţei împotriva asiguratorului S.C. A. S.A., reclamanta a formulat, la data de 21.09.2016, cererea de plată adresată pârâtului FGA, prin care a pretins plata despăgubirilor în sumă de 4295 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor la care a fost supus autoturismul asigurat.
La data de 8 iunie 2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat reclamantei, prin Notificarea nr. x, completarea dosarului de daună cu dovada achitării ultimelor 2 rate ale primei de asigurare, în condiţiile art. 3 din condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculului.
Reclamanta nu a depus aceste dovezi la dosarul de despăgubire, motiv pentru care, la data de 08.11.2017, a fost emisă de FGA Decizia nr. 10963 prin care s-a respins în tot cererea de plată.
Înalta Curte constată că problema litigioasă disputată în speţă se referă la consecinţele de ordin contractual produse de neplata tuturor ratelor de primă de asigurare asupra obligaţiei de despăgubire ce revine asigurătorului şi, corelativ, asupra obligaţiei de garantare stabilită în sarcina pârâtului FGA. Reclamanta a susţinut că obligaţia de despăgubire a asigurătorului trebuie îndeplinită chiar în cazul în care evenimentul asigurat s-a produs după plata parţială a primei de asigurare, opinie împărtăşită de instanţa de fond, în timp ce autoritatea pârâtă a susţinut că plata primei de asigurare este primordială, obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirii fiind suspendată în lipsa dovezii de achitare integrală a primei de asigurare.
Prin dispozitivul deciziei, pârâtul a respins cererea de plată pentru neîndeplinirea obligaţiei de completare a documentaţiei dosarului de daună, în considerentele deciziei se detaliază documentele care au fost solicitate prin Notificarea nr. x/08.06.2017, respectiv dovada achitării ultimelor 2 rate de primă aferente poliţei de asigurare. Totodată, prin notificare, autoritatea pârâtă a arătat în mod expres prevederile contractuale pe care se întemeiază solicitarea adresată reclamantei de completare a documentaţiei administrative, astfel încât, coroborând toate aceste înscrisuri, rezultă indubitabil că motivul respingerii cererii de plată a fost acela al neîndeplinirii de reclamantă a obligaţiei de plată a primei de asigurare.
Aşadar, nu se poate reţine că pârâtul a invocat pentru prima dată, prin întâmpinare, acest motiv de refuz al plăţii despăgubirii solicitate prin cererea de plată, prima instanţă interpretând decizia atacată strict în raport de dispozitivul acesteia, fără a avea în vedere considerentele şi notificarea emisă anterior de pârât, în procedura administrativă.
Sub aspectul celor două obligaţii corelative ce decurg din contractul de asigurare (obligaţia asiguratului de plată a primei de asigurare şi obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirii), instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile contractului de asigurare, potrivit cărora asigurătorul va reţine din despăgubire valoarea franşizei, orice prime restante în baza poliţei (prime cu scadenţe anterioare acordării despăgubirii) şi toate ratele de primă rămase de achitat până la sfârşitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat.
În prim rând, Înalta Curte observă că prevederile din contractul de asigurare nu se aplică decât în raport cu asigurătorul S.C. A. S.A.., nu şi cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având în vedere intrarea în faliment a asigurătorului şi incidenţa dispoziţiilor legii speciale care guvernează această procedură - Legea nr. 85/2014 şi ale legii de organizare şi funcţionare a autorităţii pârâte - Legea nr. 213/2015. Conform art. 258 lit. e) din Legea nr. 85/2014, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, lichidatorului judiciar îi revine atribuţia conducerii activităţii societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, respectiv efectuarea operaţiunilor în interesul procedurii de faliment, inclusiv recuperarea primelor de asigurare restante, aferente contractelor de asigurare.
Potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor reprezintă o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, menită să asigure plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii. Deşi obligaţia de achitare a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare este preluată, în anumite limite valorice, de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, această împrejurare nu echivalează cu preluarea integrală a drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale asigurătorului falit, FGA neavând calitatea unui succesor juridic al societăţii debitoare, astfel încât acesta nu se substituie în raporturile dintre asigurat şi asigurător, cât priveşte plata primelor de asigurare restante. Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are atribuţia legală de încasare a ratelor de primă, ci doar pe aceea a plăţii indemnizaţiei/despăgubirii cuvenite creditorului de asigurări, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale si contractuale, în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 213/2015, recuperarea ratelor de primă restante fiind în sarcina lichidatorului judiciar desemnat de judecătorul sindic.
În consecinţă, este greşit considerentul instanţei de fond, potrivit căruia neplata ratelor de primă de asigurare nu influenţează decât cuantumul despăgubirii, aceasta urmând a fi stabilită conform contractului de asigurare, prin deducerea din cuantumul pagubei a sumelor reprezentând rate de primă de asigurare neachitate, câtă vreme încasarea ratelor de primă restante nu se face de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ci de către lichidatorul judiciar, în procedura de faliment a asigurătorului. Ca atare, în raporturile dintre părţile cauzei nu operează compensarea reţinută de instanţa de fond, atât timp cât între reclamantă şi autoritatea pârâtă nu există obligaţii contractuale generatoare de debite reciproce, a căror stingere s-ar putea face prin compensare.
În al doilea rând, se observă că prevederile cap. 3 din condiţiile generale de asigurare reglementează plata primei de asigurare şi consecinţele neîndeplinirii acestei obligaţii.
Astfel, potrivit art. 3.6.:
"În caz de neplată la scadentă a unei rate de primă următoare celei dintâi: a) rata de primă restantă poate fi plătită într-o perioadă de gratie de 15 zile calendaristice (considerară că începând cu ziua următoare datei scadente), timp în care, deşi asiguratul este de drept în întârziere, efectele Contractului de asigurare rămân nemodificate dacă prima restantă este plătită în acest interval(cu excepţia cazului în care intervine rezilierea); b) dacă rata de primă nu este plătită nici în perioada de gratie, executarea oricărei obligaţii a Asigurătorului, asumată prin Contractul de asigurare, este suspendată retroactiv începând cu ziua următoare datei scadente; în acest caz, Contractul de asigurare poate fi declarat reziliat oricând de către Asigurător, fără nicio altă formalitate prealabilă, începând cu ziua următoare datei scadente". Aşadar, sancţiunile care intervin în cazul neplăţii unei rate a primei de asigurare sunt suspendarea, retroactiv, începând cu ziua următoare datei scadente, a oricărei obligaţii a asiguratorului sau rezilierea contractului de asigurare.
Cât priveşte obligaţia asiguratului de plată a primei de asigurare, Înalta Curte constată că aceasta este datorata încă de la început, de la încheierea contractului, pentru întreaga perioadă de asigurare, aşa cum rezultă din contractul de asigurare şi prevederile art. 2206 alin. (1) C. civ.. Eşalonarea în rate reprezintă doar o modalitate de plată a primei, dar obligaţia de plată priveşte întreaga perioadă asigurată, devenind incident principiul indivizibilităţii şi caracterului anticipat al obligaţiei de plată a primei.
În cauză nu se contestă neplata de către reclamantă a tuturor ratelor de primă de asigurare, ci se pune în discuţie consecinţa neplăţii, respectiv dacă sunt incidente prevederile referitoare la suspendarea contractului de asigurare sau cele referitoare la reţinerile efectuate de asigurător din cuantumul despăgubirii.
Instanţa de recurs a fost investită cu o cauză aparte, în care plata despăgubirii este solicitată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, iar nu asigurătorului însuşi, iar art. 13 coroborat cu art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2015 stabileşte că obligaţia FGA de achitare a despăgubirii se face în condiţiile acestei legi, care nu prevede şi posibilitatea Fondului de a reţine/încasa ratele de primă rămase de achitat din despăgubire, această competenţa legală revenind lichidatorul judiciar al asigurătorului.
Or, câtă vreme FGA nu poate opera compensaţia ratelor cu indemnizaţia de despăgubire, nu poate fi obligat la plata despăgubirii, în lipsa dovezii de plată a ratelor de primă de asigurare. Dispoziţiile de care se poate prevala Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt cele care prevăd suspendarea executării oricărei obligaţii a asigurătorului, retroactiv, începând cu ziua următoare datei scadente, în speţă cu data de 5.10.2016 (data următoare scadenţei celei de-a treia rate de primă de asigurare).
Prin urmare, sunt greşite considerentele instanţei de fond, prin care s-a reţinut că obligaţia de plată a ratelor scadente era corelativă obligaţiei asigurătorului de plată a despăgubirii, în raport de prevederile contractului de asigurare. Aceste susţineri ar fi fost adecvate în cazul unui litigiu între asigurător şi asigurat, fondat pe răspunderea civilă contractuală, caz în care problema plăţii ratelor restante se rezolva prin deducerea acestora din cuantumul despăgubirii. Nu pot fi însă aplicabile unui litigiu purtat între asigurat şi autoritatea care garantează plata despăgubirii, în cazul falimentului asigurătorului, câtă vreme Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia drepturile şi obligaţiile contractuale ale asigurătorului falit.
Totodată având în vedere caracterul indivizibil şi anticipat al primei de asigurare, nu se poate susţine, cum greşit a reţinut instanţa de fond că reclamanta are dreptul la despăgubiri, întrucât a depus cererea de plată la data de 21.09.2016, anterior obligaţiei de achitare a ultimelor 2 rate, a Notificării de denunţare unilaterală a contractului din 14 octombrie 2016.
În mod eronat judecătorul fondului a susţinut în cuprinsul hotărârii recurate, ca şi criteriu al admiterii acţiunii faptului că asiguratorul nu a constatat suspendarea contractului de asigurare pentru neplata ratelor, întrucât această societate de asigurări nu mai avea drept de funcţionare. La data de 27.07.2016 Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară a hotărât retragerea autorizaţiei de funcţionare a A. S.A. şi promovarea cererii de deschidere a procedurii de faliment, cerere admisă de Tribunalul Sibiu prin hotărârea nr. 132/16.02.2017.
În concluzie, Înalta Curte constată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat corect la notificarea reclamantei, în procedura administrativă, în vederea depunerii dovezilor de plată integrală a primei de asigurare, conform obligaţiilor contractuale asumate de asigurat, consecinţa nedepunerii acestor dovezi fiind respingerea cererii de plată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia nr. 10963/08.11.2017 a fost emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu respectarea prevederilor legale incidente, astfel încât sentinţa instanţei de fond, prin care s-a anulat actul administrativ contestat, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1, art. 2, art. 13 alin. (3) şi art. 16 din Legea nr. 213/2015, ale Normei ASF nr. 16/2015 şi ale art. 258 lit. e) din Legea nr. 85/2014, fiind necesară reformarea acesteia de către instanţa de control judiciar.
Constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3221 din data de 5 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:
Respinge acţiunea formulată de către reclamanta Poliţia Locală a Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 iunie 2021.