VAT deduction claims denied where expert estimates cannot replace missing supplier invoices; partial annulment upheld.

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, anularea deciziilor privind soluţionarea contestaţiilor nr. 1690/507/29.10.2015 privindu-l pe A. şi nr. 1691/508/29.10.2015 privind-o pe B., emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii; anularea deciziilor de impunere nr. x/07.04.2015 şi nr. y/08.04.2015 şi a raporturilor de inspecţie fiscală premergătoare nr. 3546/07.04.2015 şi nr. 3598/08.04.2014 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad; anularea creanţelor fiscale stabilite în sarcina reclamanţilor, prin deciziile de impunere contestate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 17 din 3 februarie 2019, Curtea de Apel Timişoara:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad - Activitatea de Inspecţie Fiscală Persoane Fizice Arad;

- a anulat în parte deciziile privind soluţionarea contestaţiilor nr. 1690/507/29.10.2015 privindu-1 pe A. şi nr. 1691/508/29.10.2015 privind-o pe B. emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii, precum şi deciziile de impunere nr. x/07.04.2015 şi nr. y/08.04.2015 şi rapoartele de inspecţie fiscală nr. x/07.04.2015 şi nr. y/08.04.2014, pentru suma de 7.266,86 RON în ceea ce o priveşte pe reclamanta B., respectiv, pentru suma de 7.266,86 RON în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamanţii B. şi A., cât şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

3.1. Prin recursul formulat de reclamanţii B. şi A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că hotărârea recurată este în dezacord cu jurisprudenţa CJUE, inclusiv cu hotărârea pronunţată în cauza C-664/16, Vădan, de care s-a prevalat instanţa de fond.

Astfel, criticile reclamanţilor se axează pe problema dreptului de deducere a TVA pentru achiziţiile utilizate în scopul operaţiunilor taxabile. Instanţa de fond a reţinut că deducerea TVA nu poate avea loc decât în baza unor facturi şi a altor documente justificative, aşa cum s-a reţinut de către CJUE în cauza C- 664/16, Vădan.

Însă, în hotărârea CJUE amintită s-a stabilit că nu se poate deduce TVA doar în baza unei expertize, ci aceasta trebuie coroborată cu alte documente justificative. Hotărârea CJUE statuează că persoana impozabilă are obligaţia de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost furnizate efectiv în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA şi că a achitat TVA.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanţii au achiziţionat materiale de construcţii de la furnizori plătitori de TVA, aşa încât reclamanţii nu se prevalează de acordarea dreptului de deducere strict în baza unei expertize, ci expertiza este consecinţa facturilor fiscale care atestă parţial achiziţiile, fiind menită a completa documentele justificative constând în înscrisuri.

Toate materialele de construcţii au fost achiziţionate de la câteva societăţi plătitoare de TVA, care ulterior derulării achiziţiilor au fost radiate din registrul comerţului ca urmare a falimentului - C., D., E., F., G. şi H..

Instanţa de fond în mod greşit nu a dat eficienţă celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, care au completat probatoriul cu facturi, în condiţiile în care un imobil nu se poate construi procurând materiale de construcţii gratuit sau de la furnizori neplătitori de TVA.

În contextul unei investiţii de 11.211.102 RON, trebuiau recunoscute achiziţiile de materiale cu plata de TVA, instanţa trebuind să aplice prezumţia privind achiziţia cu TVA a materialelor de construcţii şi să ţină seama de raportul de expertiză care a evaluat TVA deductibilă la suma aproximativă de 2.000.000 RON.

Neacordarea dreptului de deducere încalcă principiul neutralităţii fiscale şi pe cel al securităţii juridice, dar şi principiul egalităţii de tratament. Îngrădirea posibilităţii contribuabilului de a beneficia de deducerea TVA, în lipsa unor documente, creează situaţia măririi artificiale a valorii TVA datorate.

Instanţa de fond a reţinut că legislaţia fiscală condiţionează exercitarea dreptului de deducere a TVA pentru achiziţiile efectuate de îndeplinirea cumulativă atât a condiţiilor de fond cât şi a celor de formă.

Această susţinere comportă critici în cazul persoanelor fizice care nu au ţinut o contabilitate şi nu au conservat facturile fiscale de achiziţii. Într-o astfel de situaţie, valoarea TVA deductibilă ar trebui determinată în contextul art. 49 coroborat cu 55 din Codul de procedură fiscală şi art. 771 din Legea nr. 571/2003, pe bază de expertiză.

Instanţa de fond nu a avut în vedere, în circumstantanţele situaţiei de fapt, în care au lipsit regulile clare şi precise privind înregistrarea persoanelor fizice în scopuri de TVA, iar autorităţile fiscale au stat în pasivitate. Dreptul de deducere este unul incontestabil şi o garanţie a aplicării principiului neutralităţii fiscale a TVA, iar prevederile naţionale care sancţionează nerespectarea de către persoana impozabilă a obligaţiilor sale în materie de colectare a TVA cu refuzul acordării dreptului de deducere depăşesc în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului corectei colectări a TVA.

O altă critică adusă soluţiei din fond este aceea că instanţa nu a exercitat un rol activ în cursul procesului, în condiţiile în care reclamanţii au încercat să obţină documente de la furnizorii lor sau de la unităţi de arhivare a documentelor, fără să primească vreun răspuns. Astfel de probe (duplicate ale facturilor de achiziţii, procese-verbale de recepţie, avize de însoţire a mărfii) referitoare la achiziţii erau utile şi pertinente în soluţionarea cauzei.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul este obligat să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. Or, instanţa de fond a respins solicitarea reclamanţilor de completare a probatoriului, deşi reclamanţii nu puteau obţine documentele justificative care să ateste dreptul lor de deducere. Neacceptarea cererii de probaţiune aruncă o îndoială asupra cuantumului real al TVA deductibilă şi încalcă principiul neutralităţii TVA.

Instanţa a îngrădit dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în condiţiile în care au lipsit elementele probatorii care să reflecte situaţia reală.

Instanţa avea posibilitatea de a administra probe din oficiu, în sensul punerii în vedere autorităţilor pârâte, în urma indicării de către reclamantă a societăţilor furnizoare, să depună declaraţiile 394 în care sunt consemnate achiziţiile şi vânzările acestor societăţi.

3.2. Prin recursurile lor, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, arată că instanţa ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la anularea rapoartelor de inspecţie fiscală întrucât acestea nu sunt acte administrative, ci sunt acte premergătoare emiterii deciziilor de impunere. Ca atare, nu pot fi supuse controlului în contencios administrativ potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, criticile se referă la acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă fluxului de numerar investit în edificarea construcţiilor vândute, în condiţiile în care reclamanţii nu au furnizat facturi fiscale de la furnizorii de bunuri şi servicii aferente construcţiei celor 6 imobile.

Potrivit pct. 46 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute de art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau cu alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Persoana impozabilă are obligaţia de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA-ului şi pentru care a achitat efectiv TVA. O estimare rezultată dintr-o expertiză poate, eventual, să completeze probele menţionate sau să consolideze credibilitatea acestora însă nu le poate înlocui, aşa cum a reţinut CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-664/16, Vădan.

Însă, o persoană impozabilă nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA exclusiv pe baza unei estimări rezultate dintr-o expertiză dispusă de instanţa naţională.

Faţă de aceste repere, soluţia de admitere în parte a cererii, pe baza obiectivului nr. 4 al expertizei fiscale judiciare, este eronată. Aşa cum rezultă din probatoriul cu înscrisuri, organele de inspecţie fiscală au acordat reclamanţilor dreptul de deducere a TVA înscrisă în facturi în vreme ce prin raportul de expertiză fiscală la obiectivul 4 s-a stabilit că TVA deductibilă raportat la documentele justificative depuse de reclamanţi ar avea un cuantum mai mare decât cel stabilit de organele de inspecţie fiscală, respectiv de 171.423,90 RON.

Prima instanţă a îmbrăţişat aceste concluzii fără să arate în concret care sunt documentele justificative, altele decât cele prezentate organelor de inspecţie fiscală, care au condus la modificarea cuantumului TVA deductibilă. Mai mult, aceste documente nu sunt indicate în concret nici prin raportul de expertiză, astfel încât soluţia de anulare parţială a actelor administrative fiscale pentru suma de 7.266,86 RON, în cazul fiecăruia dintre reclamanţi, este greşită, cât timp nu s-au indicat probele pe care care această soluţie de întemeiază.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamanţilor B. şi A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

În motivare a reiterat aspecte referitoare la acordarea dreptului de deducere care au fost invocate şi prin recursul propriu, arătând, în esenţă, că justificarea deducerii TVA are loc numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau a altor documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

O persoană impozabilă care nu furnizează proba cuantumului TVA pe care l-a achitat în amonte prin prezentarea unor facturi sau a altor documente nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA exclusiv pe baza unei estimări rezultate dintr-o expertiză dispusă de o instanţă naţională.

4.2. Recurenţii-reclamanţi B. şi A. au formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În motivare au arătat că este incontestabilă competenţa instanţei de fond de a reevalua concluziile controlului fiscal şi că răspunsul la obiectivul nr. 4 al expertizei a avut la bază probatoriul cu înscrisuri administrat la fond.

5. Cererea de repunere pe rol

După rămânerea în pronunţare, în termenul de amânare a pronunţării, recurenţii-reclamanţi au formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, pentru a prezenta anumite aspecte legate de cauză, a formula anumite cereri, dar şi pentru a i se da posibilitatea avocatului să susţină recursul reclamanţilor, cu garantarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cât priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei, se constată că aceasta este lipsită de argumente, apărătorul recurenţilor-reclamanţi nearătând care ar fi aspectele pe care nu le-a susţinut încă în faţa instanţei de recurs şi din ce cauze nu le-a susţinut până la închiderea dezbaterilor sau care sunt aspectele care nu ar fi pe deplin lămurite, doar un astfel de motiv putând justifica repunerea pe rol a recursului, în conformitate cu prevederile art. 400 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, apărătorul recurenţilor-reclamanţi, în condiţiile în care nu a fost prezent la termenul de dezbateri, a avut posibilitatea să susţină recursul pe calea concluziilor scrise, în termenul de amânare a pronunţării.

Pentru aceste motive, Înalta Curte respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

2. Analizând recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Criticile expuse de către reclamanţi la adresa sentinţei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la dreptul de deducere a TVA. Instanţa de fond a admis numai în parte cererea reclamanţilor şi a anulat actele administrative fiscale în raport de recunoaşterea dreptului de deducere pentru TVA în cuantum de 171.423,90 RON, cuantum stabilit pe calea expertizei judiciare fiscale, în cadrul obiectivului nr. 4 al expertizei, raportat la documentele justificative depuse de reclamanţi.

Instanţa a constatat că sunt nefondate celelalte pretenţii ale reclamanţilor, de acordare a dreptului de deducere pentru un cuantum mai mare, calculat fie prin raportare la valoarea investiţiei lor, stabilită pe baza expertizei tehnice administrate în cauză, fie pe baza valorii indicate în Ghidul privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare întocmit de camera Notarilor Publici Timişoara - Anexa Arad pentru perioada 2007-2008 (obiectivul 3 al expertizei).

Argumentele judecătorului fondului au fost în sensul că exercitarea dreptului de deducere este condiţionată de deţinerea unor facturi care atestă achiziţiile de bunuri şi servicii. De asemenea, s-a reţinut că, în interpretarea art. 178 din Directiva 2006/112/CE, prin hotărârea pronunţată în cauza C-664/16, Vădan, CJUE a statuat că revine persoanei impozabile care solicită deducerea TVA sarcina de a dovedi că îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de deducere, respectiv sarcina de a aduce probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA şi că a achitat acest TVA.

Astfel, constatând că reclamanţii nu deţin documente justificative (facturi fiscale sau alte documente aflate în posesia unor furnizori sau prestatori de la care au achiziţionat bunuri sau servicii pentru care au achitat TVA), instanţa a confirmat legalitatea actelor administrative fiscale în ceea ce priveşte acordarea dreptului de deducere numai pe baza unor documente justificative precum cele anterior arătate şi, respectiv, neacordarea acestui drept pe baza unei estimări prin expertiză judiciară asupra cuantumului acestui TVA.

Recurenţii critică hotărârea, cu motivarea că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea fiscală în materia acordării dreptului de deducere.

Art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data operaţiunilor, statua că persoana impozabilă, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate ori serviciilor care i-au fost prestate trebuie să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Instanţa de fond a interpretat corect norma fiscală, în lumina Directivei 2006/112/CE şi a hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-664/16, Vădan, iar criticile reclamanţilor sunt nefondate.

Potrivit hotărârii interpretative a CJUE anterior evocate, Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolul 167, articolul 168, articolul 178 litera (a) şi articolul 179 din aceasta, precum şi principiile neutralităţii taxei pe valoarea adăugată şi proporţionalităţii trebuie interpretate în sensul că o persoană impozabilă care nu este în măsură să furnizeze proba cuantumului TVA-ului pe care l-a achitat în amonte prin prezentarea unor facturi sau a oricăror alte documente nu poate beneficia de un drept de deducere a TVA-ului exclusiv pe baza unei estimări rezultate dintr-o expertiză dispusă de o instanţă naţională.

CJUE a statuat că revine persoanei impozabile care solicită deducerea TVA sarcina de a dovedi că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de deducere, respectiv sarcina de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA şi pentru care a achitat efectiv TVA.

Potrivit acestei hotărâri, a face proba cuantumului TVA achitat în amonte înseamnă a prezenta facturi asupra achiziţiilor de bunuri sau servicii sau alte documente similare aflate în posesia furnizorilor sau prestatorilor de la care persoana impozabilă a achiziţionat bunurile sau serviciile, pentru care a achitat TVA.

Recurenţii-reclamanţi interpretează greşit considerentele hotărârii CJUE întrucât prezentarea unor documente justificative pentru unele dintre achiziţii nu înseamnă că acestea reprezintă probă obiectivă şi pentru celelalte achiziţii de bunuri şi servicii pretinse de către reclamanţi şi pentru care aceştia nu au putut prezenta documente justificative (facturi fiscale sau alte documente provenind de la furnizorii sau prestatorii din amonte).

Aşa cum s-a arătat în hotărârea CJUE, o estimare rezultată dintr-o expertiză dispusă de o instanţă naţională poate doar să completeze documentele justificative sau să consolideze credibilitatea lor, dar nu le poate înlocui. Astfel, o expertiză care are misiunea de a evalua cuantumul TVA deductibil pe baza cantităţilor de lucrări efectuate sau a manoperei utilizate de reclamanţi, în calitate de persoane impozabile, necesare edificării construcţiilor pe care aceştia le-au vândut, nu este aptă să probeze că operaţiunile din amonte pretinse chiar au avut loc şi nici achitarea efectivă a taxei pentru aceste operaţiuni de achiziţii.

Ca atare, condiţiile de acordare a dreptului de deducere nu sunt îndeplinite, când nu există documente justificative referitoare la achiziţii.

Nu poate fi reţinută în cauză situaţia pretinsă de recurenţii-reclamanţi, şi anume existenţa unor documente care atestă achiziţiile de bunuri sau servicii în amonte şi a căror completare sau consolidare ar fi avut loc prin administrarea probei cu expertiză.

Dimpotrivă, expertiza fiscală a stabilit un cuantum al TVA deductibilă justificat prin documente în cadrul obiectivului 4 al expertizei şi alt cuantum, mult mai mare, pentru situaţia în care s-ar accepta estimarea valorii TVA deductibilă pe calea expertizei, ceea ce atât în baza dreptului naţional, cât şi a Directivei 2006/112/CE a Consiliului nu poate fi primit.

Circumstanţele derulării operaţiunilor, invocate de către recurenţii- reclamanţi, respectiv edificarea imobilelor într-o perioadă în care a existat o oarecare ambiguitate asupra aplicabilităţii normelor referitoare la TVA persoanelor fizice care au derulat activităţi de edificare de construcţii în scopul vânzării, situaţie care a determinat nepăstrarea facturilor de achiziţii, nu are nicio relevanţă în rezolvarea chestiunii litigioase a acordării dreptului de deducere.

De asemenea, este adevărat că dreptul de deducere este un element important în aplicarea principiului neutralităţii TVA, însă exercitarea acestui drept presupune îndeplinirea condiţiilor cerute de legea fiscală, şi anume dovedirea achiziţiilor prin documente care probează cuantumul TVA achitat în amonte. În lipsa acestor dovezi, principiul neutralităţii fiscale nu pate fi invocat în sprijinul acordării dreptului de deducere.

O ultimă critică a recurenţilor-reclamanţi se referă la neexercitarea de către instanţa de fond a rolului activ în cursul procesului, în sensul administrării unui probatoriu referitor la achiziţiile din amonte ale reclamanţilor.

Înalta Curte constată că exercitarea rolului activ al judecătorului, principiul aflării adevărului în cauză, ca şi principiile echităţii procedurii şi respectării dreptului la apărare nu impun instanţei ca, din oficiu, să dispună sau să pună în discuţia părţilor administrarea unor probe suplimentare, apte să susţină pretenţiile reclamantului.

Recurenţii-reclamanţi arată că furnizorii lor au intrat în faliment şi că nu au putut obţine, fără concursul instanţei, documente care să sprijine acordarea dreptului de deducere. Din parcursul procesual al cauzei în fond nu rezultă, însă, că reclamanţii au cerut administrarea unor probe suplimentare, aşa cum pretind prin recurs. Rolului activ al judecătorului nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

3. Analizând recursurile declarate de pârâte, care cuprind critici similare, Înalta Curte le constată nefondate, pentru următoarele argumente:

Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul pârâtelor se referă, pe de o parte, la inadmisibilitatea atacării rapoartelor de inspecţie fiscală, iar pe de altă parte, la anularea parţială a actelor administrative fiscale în urma recunoaşterii dreptului de deducere a TVA în cuantum mai mare decât cel stabilit de organele de inspecţie fiscală, respectiv în cuantumul identificat la obiectivul nr. 4 al raportului de expertiză, pe baza documentelor justificative depuse de reclamanţi.

Cât priveşte admisibilitatea acţiunii în anularea rapoartelor de inspecţie fiscală, se constată că, deşi acestea nu sunt acte administrative fiscale, ci sunt acte preparatoare, premergătoare emiterii deciziilor de impunere, controlul de legalitate în contencios administrativ se exercită deopotrivă asupra actului administrativ şi a actelor care au stat la baza emiterii lui, operaţiunile administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ dedus judecăţii putând face obiectul acţiunii în anulare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Celelalte critici ale recurentelor-pârâte sunt în sensul că raportul de expertiză fiscală nu ar face referire la documente justificative suplimentare celor prezentate organelor de inspecţie fiscală şi că instanţa de fond a reţinut un alt cuantum al TVA deductibilă fără să indice documentele justificative corespunzătoare.

Înalta Curte constată că motivele de recurs, în măsura în care ar privi greşita aplicare a legii fiscale în materia acordării dreptului de deducere, nu pot fi primite întrucât sentinţa nu reflectă o astfel de aplicare eronată a dispoziţiilor din materia fiscală.

Dimpotrivă, instanţa de fond a reţinut, aşa cum susţin şi autorităţile pârâte, că dreptul de deducere poate fi acordat numai pentru TVA achitată în amonte al cărei cuantum este dovedit de către reclamanţi pe baza unor documente justificative (facturi sau alte documente provenind de la furnizorii de bunuri şi servicii ai reclamanţilor).

Stabilirea acestui cuantum pe calea expertizei fiscale judiciare, pe baza documentelor justificative prezentate, ţine de situaţia de fapt pentru a cărei lămurire instanţa de fond a administrat proba, excedând cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Iar cât priveşte administrarea probei, autorităţile pârâte au luat cunoştinţă de concluziile expertizei, arătând pe calea notelor scrise formulate cu privire la aceste concluzii că sunt de acord cu cuantumul de 171.423 RON stabilit la obiectivul 4 al expertizei, "în măsura în care această valoare a TVA a fost determinată pe baza altor documente justificative decât cele care au fost prezentate echipei de inspecţie fiscală" pentru acordarea dreptului de deducere.

Se constată, astfel, că autorităţile pârâte nu au formulat obiecţiuni concrete la adresa concluziilor la obiectivul 4 al raportului de expertiză, respectiv cu privire la cuantumul TVA deductibilă stabilit prin expertiză, diferit de cuantumul stabilit de organele fiscale. Drept urmare, nu se poate identifica vreo greşeală de procedură, care să fi fost săvârşită de instanţa de fond.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile pârâtelor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată.

Respinge recursurile declarate de reclamanţii B. şi A., de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 17 din 3 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2022.