Medical inaptitude for police service and failure to substantiate cassation grounds under Article 488 of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.11.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne -Direcţia Medicală-Comisia de Expertiză Medico-Militară, ca în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 să dispună suspendarea executării efectelor Deciziei Medicale nr. 461/29.09.2021, până la soluţionarea definitivă a cauzei, iar în temeiul dispoziţiilor art. 8 din aceeaşi lege, anularea ca fiind netemeinică şi nelegală a Deciziei Medicale nr. 461/29.09.2021 emise de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Medicală - Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară, precum şi a Raportului de Expertiză Medico-Militară nr. x/22.09.2021 emis de Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 402 din data de 10 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Medicală-Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei de fond a promovat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

În dezvoltarea recursului a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, reţinând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile impuse de art. 14 din legea amintită, respectiv condiţia cazului bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat a susţinut că există indicii temeinice referitoare la nelegalitatea actului atacat, care sunt de natură să inducă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului, a abuzului autorităţii emitente şi a atitudinii acesteia.

Astfel, a apreciat că o primă prezumţie de nelegalitate se conturează prin faptul că decizia medicală atacată este nemotivată în tot cuprinsul acesteia, în condiţiile în care Comisia Centrală de Expertiză doar a reţinut în sarcina sa diagnosticul de epilepsie cu crize generalizate şi scleroză hipocampală dreaptă, o inaptitudine de 55 % şi clasarea ca inapt pentru desfăşurarea activităţii în poliţie prin raportare la H.G. nr. 56/2012, fără a indica în ce mod a fost stabilit acest procent de 55% şi fără a indica în baza cărui temei legal a fost constatată inaptitudinea pentru desfăşurarea activităţii în calitate de poliţist.

În contextul citării dispoziţiilor relevante din cuprinsul H.G. nr. 56/2012 şi a expunerii modalităţii de contestare şi de soluţionare a plângerii sale formulate împotriva Deciziei medicale nr. A2142/5/29.06.2021 emisă de Comisia Teritorială de Expertiză Medico-Militară din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Militară "Dr. St. Odobleja" Craiova, care a fost admisă şi s-a dispus convocarea sa în vederea unei supraexpertizări, recurentul-reclamant a enumerat actele medicale ce au stat la baza deciziei contestate şi a reluat susţinerile din cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei medicale contestate, considerând că aceasta încalcă dispoziţiile H.G. nr. 56/2021.

Actul normativ menţionat prevede că pentru stabilirea corectă a deficienţei funcţionale, a incapacităţii adaptative şi a aptitudinii, sunt necesare investigaţii specifice fiecărei categorii patologice invalidante, acestea cuprinzând teste biologice, explorări funcţionale şi imagistice, investigaţii ce nu i-au fost făcute în procedura supraexpertizării.

A opinat recurentul că aspectele invocate echivalează cu o nemotivare a actului medical contestat, făcând referire în acest sens la constatările unui medic neurolog din cadrul B., ale cărui concluzii după investigaţiile periodice efectuate au fost în sensul că limitările profesionale în cazul său sunt minime şi că îi este permis în prezent, având în vedere controlul crizelor sub tratament, condusul de autovehicule pe drumurile publice.

De asemenea, a afirmat că în aprecierea incapacităţii adaptative şi respectiv a aptitudinii sale, intimatul-pârât nu a făcut niciun fel de investigaţii specifice pentru a stabili cu certitudine diagnosticul clinic, tipul de criză, frecvenţa crizelor sub tratament anticonvulsivant, durata crizelor, manifestările post-critice, intensitatea tulburărilor psihice, aşa cum impun prevederile H.G. nr. 56/2012.

În continuare, a combătut apărările intimatului-pârât formulate în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, în referire la afectarea activităţii profesionale de posibilitatea sau nu a conducerii autovehiculelor din dotarea unităţii, cu privire la pretinsul pericol pe care l-ar reprezenta dacă ar deţine asupra sa armamentul din dotare, precum şi în ceea ce priveşte mediul stresant din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, pe care le-a apreciat neîntemeiate, solicitând să fie înlăturate conform argumentelor expuse în pagina nr. 3 a cererii de recurs.

Întrucât Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară nu a indicat în concret temeiul de drept în baza căruia a fost declarată inaptitudinea sa de a îndeplini calitatea de poliţist şi faptul că diagnosticul său nu se încadrează în niciuna dintre formele de epilepsie conturate în cadrul criteriilor şi normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă, pe baza cărora se stabileşte aptitudinea şi încadrarea în grade de invaliditate pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobate prin H.G. nr. 56/2016, care prevăd doar forme de epilepsie în care persistă crizele chiar şi sub tratamentul anticonvulsivant, aspect ce nu se regăseşte în cazul său, a considerat că este răsturnată prezumţia de legalitate a actului administrativ atacat.

A evocat recurentul-reclamant jurisprudenţa instanţei supreme în ceea ce priveşte lipsa motivării actului administrativ contestat, care este considerată un caz bine justificat, apt să atragă suspendarea executării actului respectiv, redând în acest sens considerentele apreciate relevante din Decizia nr. 2276/30.04.2010 şi a susţinut că motivarea opţiunii pentru o măsură atât de drastică cum este declararea inaptitudinii pentru exercitarea profesiei de poliţist trebuie să se refere şi la oportunitatea adoptării soluţiei administrative respective în cadrul marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile publice, conform deciziei amintite a instanţei supreme.

Or, în ipoteza contrară în care se află, măsura este arbitrară, abuzivă, deci nelegală, aspect ce determină, fără prejudecarea fondului, existenţa unui caz bine justificat pentru a fi întemeiată cererea de suspendare, simpla trimitere la prevederile legale, respectiv la H.G. nr. 56/2012, fără a se indica în concret temeiul de drept al încadrării, neacoperind cerinţa motivării actului administrativ pentru că nu permite verificarea limitei dintre puterea discreţionară şi circumstanţele cauzei.

Totodată, a susţinut recurentul-reclamant, din decizia medicală nu rezultă care ar fi faptele analizate de emitent în baza cărora şi-a format convingerea că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare în vederea exercitării calităţii de poliţist, având în vedere că în preambulul deciziei medicale nu se face referire la fişa postului şi la fişa factorilor de risc, necesar a fi avute în vedere la aprecierea aptitudinii sau a inaptitudinii de a desfăşura activităţi în această calitate, deoarece stau la baza desfăşurării activităţii profesionale.

Cât priveşte condiţia pagubei iminente, prin care se înţelege un prejudiciu material şi viitor conform Legii nr. 554/2004, recurentul-reclamant a arătat că este privat de exercitarea dreptului câştigat în mod legal prin absolvirea Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" Bucureşti, respectiv de dreptul de a exercita profesia de poliţist şi de a-şi valorifica cunoştinţele dobândite în domeniul studiilor absolvite.

De asemenea, în cazul în care nu se dispune suspendarea deciziei medicale şi a clasării ca inapt medical, a arătat că nu va mai putea să îndeplinească activităţi profesionale pentru care sunt necesare studii superioare, având în vedere specialitatea studiilor absolvite, respectiv de ordine şi siguranţă publică, astfel că ori nu va mai fi angajat în alt domeniu de activitate, ori va fi angajat în domenii inferioare capacităţii şi pregătirii sale instituţionale. Ca urmare, a apreciat că prin intermediul deciziei medicale atacate îi este încălcat dreptul la muncă conform pregătirii de specialitate, având în vedere şi faptul că a semnat un angajament prin care s-a obligat să presteze activitate profesională pentru instituţiile din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru o perioadă de 10 ani. În opinia sa, acest angajament ar trebui să producă efecte bilaterale atât în sarcina instituţiei angajatoare, cât şi în sarcina funcţionarului public cu statut special.

În plus, a susţinut că paguba iminentă se identifică şi în faptul că o să rămână fără o sursă de venit pe care anterior o realiza sub forma salariului şi, chiar dacă va fi remunerat pe baza unei pensii, aceasta nu este îndestulătoare având în vedere că în acest moment are în curs de executare un contract de credit, iar investigaţiile medicale necesare pentru ţinerea sub observaţie a diagnosticului sunt foarte costisitoare, trebuind să le efectueze periodic, conform recomandărilor medicale.

În final a evocat jurisprudenţa CEDO conform căreia salariul este considerat un bun care face parte din dreptul de proprietate, astfel încât prin lipsirea de salariu a unei persoane, fără existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care să constate legalitatea lipsirii de salariu, este încălcat art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din cauza Buchen contra Cehiei-2002).

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Medicală a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantului, în cuprinsul căreia a arătat, în principal, că recurentul nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei atacate, limitându-se să reia apărările din faţa instanţei de fond, astfel încât recursul nu cuprinde critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., solicitând în acest sens să se constate nulitatea acestuia. În subsidiar, a solicitat să se constate că recursul reclamantului este nefondat, apreciind că în mod corect a reţinut instanţa de fond că actul administrativ contestat se bucură de prezumţia de legalitate şi că argumentele părţii reclamante privesc fondul dreptului dedus judecăţii, nefiind întrunite condiţiile referitoare la cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei de recurs să respingă ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului invocată de intimat prin întâmpinare, precum şi apărările pe fondul cauzei formulate de acesta. În referire la susţinerile privind nemotivarea recursului, a arătat că recursul a fost motivat cu rigorile impuse de norma procedurală prevăzută de art. 487 din C. proc. civ., în cererea de recurs precizând în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate şi indicând în acest sens dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la motivul de casare privind interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile.

La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuţia recurentului-reclamant excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia invocată.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, excepţie invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Medicală prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi a dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi arătarea probelor pe care se întemeiază.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În speţă este de observat faptul că, deşi a precizat că recursul se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate de prima instanţă, subsumate motivului de casare invocat, prin care să arate în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.

Analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentului-reclamant, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că acesta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinţei atacate întrucât, deşi a precizat că normele de drept material pretins încălcate de instanţa de fond sunt cele cuprinse la art. 14 şi art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu a indicat în concret modalitatea în care a considerat că aceste norme au fost încălcate sau greşit aplicate, partea limitându-se să reia apărările formulate în faţa primei instanţe şi constatările rezultate în urma investigaţiilor medicale efectuate. Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică arătarea în concret a greşelilor imputate instanţei de fond şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege invocat, simpla nemulţumire cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată nefiind suficientă pentru a conduce la demonstrarea nelegalităţii hotărârii atacate.

Dimpotrivă, exigenţele prevăzute de lege impun ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă este important a se mai reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală. Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu poate fi limitat la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză, la citarea dispoziţiilor legale considerate relevante şi la reiterarea situaţiei de fapt reţinute, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Întrucât recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, precum şi modul în care normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greşit interpretate sau aplicate de către instanţa de fond în adoptarea soluţiei contestate, simpla indicare formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a fi formulate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, pune instanţa de recurs în imposibilitatea de a efectua un control de legalitate a sentinţei de fond din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub aspectul invocat.

În aceste condiţii, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurentul-reclamant a procedat la reluarea apărărilor invocate în faţa instanţei de fond şi a aspectelor rezultate din probatoriul administrat în cauză, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamant împotriva sentinţei de fond pe care, în consecinţă, o va menţine ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 402 din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.