Stay of execution against fiscal recovery order denied due to failure to prove imminent damage

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, Compartimentul Gorj, ca în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 119/1999, C. proc. civ. şi ale Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, să dispună:

- anularea în totalitate a Deciziei nr. 3/C/23.04.2021 şi a măsurilor dispuse la pct. 18 al Procesului-verbal de inspecţie fiscală nr. CRR-AIF ca fiind netemeinice şi nelegale;

- suspendarea măsurilor nr. 1-8 dispuse prin Procesul-verbal de inspecţie fiscală nr. x/14. XII.2020 şi menţinute prin Decizia nr. 3/C/23.04.2021, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 192 din 22 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, Compartimentul Gorj, şi Ministerul Finanţelor-Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal, şi a dispus suspendarea măsurilor 1-8 din Procesul-verbal nr. x14.12.2020, menţinute prin Decizia nr. 3/C/23.04.2021, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, a acordat termen la 10.09.2021 pentru soluţionarea excepţiilor şi fondului cauzei.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 192 din 22 iunie 2021 a Curţii de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu, precum şi în numele Ministerului Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi urm. din C. proc. civ., precum şi pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate din această perspectivă.

În dezvoltarea recursului a susţinut că soluţia Curţii de Apel Craiova este criticabilă întrucât prima instanţă nu a apreciat în mod corect, în fapt şi în drept, argumentele inserate de către autoritatea economico-financiară, considerând astfel că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, prin cererea de recurs au fost formulate critici, în primul rând sub aspectul condiţiei privind existenţa cazului bine justificat, în sensul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ce impune suspendarea executării actului administrativ fiscal, considerând partea recurentă că îndeplinirea acestei condiţii nu poate fi desăvârşită prin invocarea unor argumente ce tind să demonstreze aparenţa de nelegalitate a actului administrativ fiscal a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată. Totodată, a arătat că se impune dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ fiscal aplicabil actului atacat, care să fie de natură a proba existenţa unui caz bine justificat.

Or, admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii în anularea lui este condiţionată în mod cumulativ de existenţa justificării temeiniciei, precum şi de iminenţa producerii unei pagube, aşa cum prevede art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ-fiscal determină executarea acestuia din oficiu, actul administrativ-fiscal devenind titlu executoriu şi, în consecinţă, suspendarea executării actelor administrativ-fiscale constituie o situaţie de excepţie, care intervine când legea o prevede, însă cu îndeplinirea condiţiilor anume reglementate de aceasta.

A mai apreciat recurenta că, în considerarea celor două principii incidente în materie, cel al legalităţii actului şi cel al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Totodată, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat constă în acele împrejurări legate de starea de fapt sau de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ. Or, a considerat recurenta-pârâtă, Curtea de Apel Craiova nu a reţinut că o astfel de situaţie ar putea exista în cazul în care un act de control nu ar fi semnat de către organul emitent sau ar fi emis de către un organ necompetent, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă.

În consecinţă, a apreciat că pentru a se putea dispune suspendarea executării actelor administrativ-fiscale, în afară de condiţia legală privind plata cauţiunii, practica judiciară în materie este unanimă în a aprecia că trebuie îndeplinite cumulativ şi condiţiile stabilite de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv să fie un caz bine justificat şi să se producă o pagubă iminentă, condiţii ce se determină reciproc, logic, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii unei pagube şi invers, despre iminenţa pagubei, în absenţa caracterului bine justificat al cazului.

Aşadar, cazul bine justificat presupune că, pe baza pagubei iminente, intimata-reclamantă ar trebui să dovedească împrejurări care să fie legate de efectele actului contestat, împrejurări care să fie dovedite ca atare.

Or, prin sentinţa de fond atacată, prima instanţă a considerat în mod eronat că este îndeplinită în cauză condiţia cazului bine justificat, deoarece reclamanta invocă prescripţia cu privire la prejudiciul constatat de organul de inspecţie economico-financiară pentru perioada 2002-2012, dar şi faptul că o parte din prejudiciul constatat de organele autorităţii fiscale există în dosarele penale nr. x/2016, nr. y/2018 şi nr. 774/P/2019, soluţionate în sensul clasării cauzelor.

În acest punct a citat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi a susţinut că scopul inspecţiei economico-financiare a fost verificarea legalităţii şi regularităţii, pentru perioada 01.01.2002-31.12.2012, a operaţiunilor cu efect financiar pe seama fondurilor publice şi a patrimoniului public, conform solicitării Inspectoratului de Poliţie a judeţului Gorj - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice, ca urmare a înregistrării dosarului penal nr. x/2018

A arătat că, deşi este adevărat că prin Ordonanţa de clasare nr. 1120/P/2018 din data de 27.08.2020, Parchetul de pe lângă Judecătoria Motru a dispus clasarea cauzei penale sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu, fraudă informatică, fals informatic şi delapidare, la data efectuării inspecţiei economico-financiare (perioada 04.09.2019 -29.11.2019), măsurile dispuse prin procesul-verbal de inspecţie nr. CRR-AIF 2222 din 04.12.2020 derivă din fapte penale cercetate în dosarul penal menţionat, astfel încât a apreciat că termenul de prescripţie privind dreptul organelor de a stabili obligaţii în sarcina operatorilor economici este de 10 ani, astfel cum prevede art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare.

Pe de altă parte a susţinut că, pentru a se dispune suspendarea unui act administrativ fiscal, este necesară dovedirea existenţei unui caz bine justificat, în sensul creării unei puternice îndoieli asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, de natură a învinge principiul conform căruia actul administrativ este executoriu din oficiu.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004, constituie caz bine justificat existenţa unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, această definiţie conducând la o concluzie firească, în sensul că îndeplinirea cazului bine justificat constă nu numai în simplele afirmaţii ale reclamantei, dar şi din motivaţii legale întemeiate pe dispoziţii legale. Or, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bucură de prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu.

Concluzionând pe aspectele evidenţiate, a opinat în sensul că este o greşeală de judecată faptul că judecătorul fondului a considerat îndeplinită în prezenta cauză condiţia cazului bine justificat.

Cât priveşte nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond în referire la îndeplinirea condiţiei existenţei unei pagube iminente, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, partea recurentă a susţinut că producerea unei pagube iminente trebuie să fie o consecinţă a executării (adică executarea prin modul în care este efectuată se realizează cu încălcarea dispoziţiilor legale, având ca efect prejudicierea debitorului) şi nu însăşi executarea actului administrativ atacat, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa referitoare la iminenţa producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ fiscal, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative, astfel cum este reglementată în Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, a arătat că soluţia suspendării trebuie dispusă pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, prin aceasta înţelegându-se, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, nu numai prejudiciul efectiv, ci şi o perturbare previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, această condiţie apărând a fi neîndeplinită în cauză, în sensul că după executarea silită nu s-ar putea restabili situaţia anterioară. Or, executarea unei obligaţii bugetare ce a fost stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, deşi este real că, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă.

Însă, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului, în cauza de faţă executarea obligaţiilor bugetare suplimentare fiind dispusă în baza unui act administrativ care se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, astfel că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de lege nu este îndeplinită.

Drept urmare, a considerat că a doua greşeală de judecată săvârşită de prima instanţă este aceea că a apreciat că este îndeplinită condiţia prevenirii pagubei iminente, motivând succint că şi această condiţie este îndeplinită deoarece este previzibil prejudiciul material, situaţie ce conduce la paralizarea activităţii, argument străin însă de înţelesul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, care se referă la un prejudiciu viitor şi previzibil.

În acest context a afirmat recurenta că prin procesul-verbal nr. x04.12.2020 nu au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante obligaţii de plată a unor sume de bani către bugetul statului, ci s-au stabilit măsuri pentru recuperarea unor sume importante de bani reprezentând plăţi nelegale din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de la beneficiari sau de la persoanele răspunzătoare de angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata acesteia, astfel încât este evident că măsurile organelor de inspecţie economico-financiare au fost stabilite pentru reintrarea în patrimoniul reclamantei a sumelor plătite nelegal, realizându-se, în realitate, o mărire a activului patrimonial al societăţii.

Concluzionând, recurenta a solicitat instanţei de recurs să observe că prin sentinţa de fond dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 au fost aplicate în mod greşit, cererea de suspendare neîndeplinind cele două condiţii referitoare la existenţa cazului bine justificat şi la iminenţa producerii unei pagube, motivarea instanţei fiind lacunară în ceea ce priveşte argumentarea îndeplinirii cerinţelor legale pentru suspendarea unui act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate şi este executoriu din oficiu, suspendarea acestuia putând surveni doar în mod excepţional.

Pentru motivele arătate a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare formulate de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj a formulat întâmpinare la recursul pârâţilor, prin intermediul căreia a solicitat respingerea căii de atac promovate şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că în mod corect a dispus instanţa de fond, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, suspendarea măsurilor nr. 1-8 din procesul-verbal de inspecţie fiscală nr. x/14.12.2020, menţinute prin Decizia nr. 3/C/23.04.2021, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, considerând în mod justificat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, atât prin prisma existenţei cazului bine justificat, cât şi prin aceea a prevenirii unei pagube iminente.

Astfel, în susţinerea existenţei cazului bine justificat a reiterat apărările referitoare la intervenirea prescripţiei extinctive care s-a împlinit încă din luna ianuarie a anului 2015, astfel încât se află în imposibilitatea vădită de a exercita dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. De asemenea, a susţinut că măsurile dispuse prin Procesul-verbal de inspecţie fiscală nr. x/14.12.2020, care a devenit titlu executoriu după soluţionarea contestaţiei formulate, prin emiterea Deciziei nr. 3/C/23.04.2021, trebuie duse la îndeplinire într-un termen de 60 de zile de la comunicare, ceea ce este imposibil de realizat. Pe de altă parte, ţinând cont că eventualele procese demarate de reclamantă ar fi pierdute pe temeiul prevederilor art. 2517 şi urm. din C. civ. referitoare la prescripţia extinctivă, acest fapt presupune obligarea instituţiei la plata inutilă a unor sume foarte mari cu cheltuielile de judecată ce se vor acorda cu ocazia soluţionării acestor cauze.

În final a reiterat susţinerile referitoare la împrejurarea că prejudiciul parţial constatat de către organul fiscal există în dosarele penale nr. x/2016, nr. y/2018 şi nr. 774/P/2019, dosare soluţionate în sensul clasării cauzelor, iar în urma sesizării pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, constatările organului fiscal fac obiectul dosarului penal nr. x/2020, instrumentat de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat şi va fi admis, cu consecinţa reformării sentinţei de fond atacate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În fapt, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită, pe calea prevăzută de art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o cerere prin care reclamantul Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 3/C/23.04.2021 şi a măsurilor dispuse la pct. 18 al Procesului-verbal de inspecţie fiscală nr. CRR-AIF ca fiind netemeinice şi nelegale, precum şi suspendarea măsurilor nr. 1-8 dispuse prin Procesul-verbal de inspecţie fiscală nr. x/14. XII.2020 şi menţinute prin Decizia nr. 3/C/23.04.2021, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei.

Prin Procesul-verbal de inspecţie fiscală nr. x/14.12.2020, a cărui suspendare se solicită, s-a dispus obligarea Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj la întreprinderea măsurilor legale privind recuperarea sumei totale de 4.407.381 RON reprezentând plăţi nelegale din bugetul asigurărilor pentru şomaj, precum şi calcularea dobânzilor, penalităţilor şi/sau majorărilor de întârziere aferente sumei sus-menţionate, ca urmare a constatărilor făcute de organele fiscale în cadrul verificării unor plăţi efectuate în perioada 2002- ianuarie 2012.

Soluţionând cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, prin sentinţa nr. 192 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, Compartimentul Gorj, şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal, şi a dispus suspendarea măsurilor 1-8 din Procesul-verbal nr. x14.12.2020, menţinute prin Decizia nr. 3/C/23.04.2021, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, a acordat termen la 10.09.2021 pentru soluţionarea excepţiilor şi fondului cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens ca fiind întemeiate argumentele aduse de reclamantă referitoare la intervenirea prescripţiei extinctive prin prisma faptului că prejudiciul constatat de organul de inspecţie fiscală vizează perioada 2002-2012, precum şi împrejurarea că, ulterior datei săvârşirii ultimei fapte din ianuarie 2012, nu au intervenit motive de întrerupere a cursului prescripţiei, ceea ce presupune că este în imposibilitate de a-şi exercita dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită în vederea recuperării prejudiciului.

De asemenea, a găsit că este întemeiat şi argumentul referitor la faptul că o parte din prejudiciul constatat de organul fiscal există în dosarele penale nr. x/2016, nr. y/2018 şi nr. 774/P/2019, soluţionate prin clasarea cauzelor. Totodată, a reţinut instanţa de fond, suspendarea pronunţată nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci îl confirmă ţinând cont de faptul că partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul instanţei de fond, deoarece acesta reflectă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aspect de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă şi, în consecinţă, reformarea sentinţei primei instanţe.

Astfel, analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor invocate de partea recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este incident în cauză, aşa cum s-a arătat în precedent, criticile formulate de parte sub acest aspect fiind, în atare situaţie, fondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Instanţa de control judiciar reţine, cu titlu introductiv, că legiuitorul a instituit, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută la art. 7 din acelaşi act normativ, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a actului administrativ contestat.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, iar potrivit art. 15 din acelaşi act normativ, aceeaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie, aşa cum a reţinut pe acest aspect şi instanţa de fond, noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Totodată, din prevederile generale ale Legii contenciosului administrativ rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

În acest context, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Constată Înalta Curte că în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea eronată, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, formulând critici, în primul rând, sub aspectul nelegalităţii soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat.

Cu privire la această condiţie instanţa de control judiciar reţine că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenţei dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincţie între motivele de nelegalitate substanţială, de drept material, şi cele de nelegalitate procedurală, esenţial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă la nivelul aparenţelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Criticile recurentei circumscrise reţinerii îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat vizează greşita interpretare a prevederilor legale aplicabile instituţiei suspendării executării actului administrativ contestat, prin prisma circumstanţelor indicate a fi indicii clare ale nelegalităţii actului atacat, astfel cum au fost evidenţiate de reclamantă, şi anume argumente referitoare la intervenirea prescripţiei extinctive ţinând cont de faptul că prejudiciul constatat de organul de inspecţie fiscală vizează perioada 2002-2012, precum şi faptul că, ulterior datei săvârşirii ultimei fapte din ianuarie 2012, nu au intervenit motive de întrerupere a cursului prescripţiei, ceea ce presupune că este în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită în vederea recuperării prejudiciului. De asemenea, a invocat şi argumentul referitor la faptul că o parte din prejudiciul constatat de organul fiscal există în dosarele penale nr. x/2016, nr. y/2018 şi nr. 774/P/2019, soluţionate prin clasarea cauzelor.

Relativ la considerentele expuse recurenta a apreciat că, pentru a se constata îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, se impune dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ fiscal aplicabil actului atacat, care să fie de natură a proba existenţa acestei condiţii. Totodată, cazul bine justificat presupune că, pe baza pagubei iminente, intimata-reclamantă ar fi trebuit să dovedească împrejurări care să fie legate de efectele actului contestat, împrejurări care să fie dovedite, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în prezenta cauză.

Ca urmare, a considerat că prima instanţă a reţinut în mod eronat că în cauză este îndeplinită condiţia cazului bine justificat prin prisma prescripţiei extinctive invocate de reclamantă şi pretins a fi intervenit în ceea ce priveşte dreptul de a-şi exercita dreptul la acţiunea în recuperarea prejudiciului constatat.

În acord cu susţinerile recurentei-pârâte şi în dezacord cu instanţa de fond, al cărei raţionament logico-juridic nu îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că, raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei, nu s-au conturat elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa prezumţiei legalităţii actului administrativ în condiţiile în care, la o analiză sumară, acesta apare a fi fost emis cu respectarea cerinţelor legale.

Într-adevăr, prin aspectele evidenţiate în susţinerea cererii de suspendare nu s-au dovedit împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparenţă, în privinţa legalităţii actului administrativ din perspectiva îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, acestea reprezentând veritabile critici de nelegalitate a actului administrativ aduse pe fondul acestuia, deci pe aspecte intrinseci actului contestat, care nu pot fi examinate în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului.

Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă în susţinerea cazului bine justificat depăşesc limitele procedurii sumare a suspendării de executare, aceste aspecte neputând fi decelate printr-o simplă verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare de fond, precum şi administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei, presupunând o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte şi prevederi legale invocate de părţi.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere şi faptul că prin sentinţa nr. 284 din 18 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acţiunea având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, Compartimentul Gorj şi Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor.

Aşadar, nici pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiţia "cazului bine justificat" nici din această perspectivă. Aceasta întrucât hotărârea menţionată, chiar dacă nu este definitivă şi are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate ţinând cont de faptul că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probatorii şi a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

În concluzie, Procesul-verbal de inspecţie fiscală nr. x/14. XII.2020, a cărui suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar, mai exact în ceea ce priveşte măsurile dispuse la nr. 1-8 din cuprinsul acestuia şi care au fost menţinute prin Decizia nr. 3/C/23.04.2021, a trecut prin filtrul de judecată al primei instanţe, care, administrând probatoriul pe fondul cauzei, a apreciat că sunt legale actele administrative contestate şi că, prin urmare, nu se impune anularea acestora.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, Înalta Curte reţine totuşi că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu. Or, în prezenta cauză, deşi a invocat prejudiciul material previzibil ce se poate produce Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Gorj prin executarea de îndată a actului administrativ, dat fiind cuantumul mare al sumei de 4.407.381 RON, intimata-reclamantă nu a administrat dovezi care să ateste această pagubă iminentă în sensul prevederilor legale incidente, prin prisma pretinsei puneri în executare.

Deşi este de necontestat că punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită obligaţia recuperării unei sume mari, poate conduce la consecinţe de natură să creeze o perturbare a funcţionării instituţiei şi să afecteze patrimoniul persoanei vizate de această măsură, demonstrându-se astfel iminenţa prejudiciului greu sau imposibil de reparat, simplele afirmaţii ale părţii cu privire la riscul executării silite, ca urmare a executării actului administrativ a cărui suspendare o solicită, nu sunt suficiente pentru a demonstra existenţa celei de-a doua condiţii, întrucât, astfel cum în mod corect a susţinut şi recurenta-pârâtă, eventuala producere a pagubei trebuie să fie o consecinţă a executării, iar nu însăşi punerea în executare a actului administrativ atacat, pe care, de altfel, intimata-reclamantă nu a probat-o.

De altfel, este de observat că prin actul administrativ a cărui suspendare face obiectul prezentei cauze, organul fiscal nu a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii de plată a sumei sus-menţionate, ci a stabilit obligaţia de a lua măsurile legale necesare pentru recuperarea acestei sume reprezentând plăţi nelegale din bugetul asigurărilor pentru şomaj, precum şi calcularea dobânzilor, penalităţilor şi/sau majorărilor de întârziere aferente sumei amintite, ca urmare a constatărilor făcute în cadrul verificării unor plăţi efectuate în perioada 2002- ianuarie 2012.

Aşadar, măsurile dispuse prin actul contestat ar putea avea drept efect eventual o mărire a patrimoniului intimatei-reclamante şi nu o diminuare a acestuia, pentru a se putea afirma că prin suspendarea executării acestor măsuri s-ar preveni producerea unei pagube iminente din perspectiva reliefată.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că, atât timp cât măsurile stabilite în sarcina intimatei-reclamante au la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, această pretinsă diminuare a patrimoniului părţii are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor textului de lege incident în materie.

Pe cale de consecinţă, raportat la criticile formulate de recurenta-pârâtă pe care le găseşte întemeiate, Înalta Curte constată, contrar opiniei instanţei de fond, că probele administrate nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ în discuţie şi nu fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube în accepţiunea dispoziţiilor legale aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce confirmă întrunirea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., de natură a atrage reformarea sentinţei de fond, deoarece a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reţinând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condiţiile în care relevă o greşită interpretare si aplicare a normelor de drept incidente în speţă, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru pârâtul Ministerul Finanţelor, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru pârâtul Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 192 din 22 iunie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ si fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.