Inadmissibility of appeal against irrevocable disciplinary dismissal under pre-amendment Law No. 317/2004 due to non-retroactivity of new appellate provisions.

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.02.2019, sub nr. x/2018, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 3 din data de 07.01.2019, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, să dispună anularea Rezoluţiei emise în dosarul nr. x/2017 din data de 28.02.2018, anularea adresei emise în dosarul nr. x/2018 din data de 23.05.2018, precum şi obligarea pârâtei la continuarea verificărilor aspectelor menţionate prin sesizarea înregistrată sub nr. x/2017 la data de 29.11.2017 şi să dispună sesizarea secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune.

În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că a sesizat Inspecţia Judiciară la data de 29.11.2017, în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, pentru efectuarea de cercetări privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei de către procurorul B..

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă, definitivă, nr. 134 din data de 3 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 134 din 3 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa anulării Rezoluţiei emise în dosarul nr. x/2017 din 28.02.2018, anulării adresei emise în dosarul nr. x/2018 din 23.05.2018 şi obligării pârâtei Inspecţia Judiciară să continue verificările aspectelor menţionate prin sesizarea înregistrată sub nr. x/2017 la data de 29.11.2017 şi să dispună sesizarea secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susţinut că a sesizat Inspecţia Judiciară la data de 29.11.2017, în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, pentru efectuarea de cercetări privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei de către procurorul B..

A mai arătat că, deşi obiectul sesizării are în vedere modul de întocmire cu rea-credinţă a adresei nr. x/2015 din 23.05.2017 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv prezentarea unor date eronate instanţei de judecată (Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Rezoluţia emisă de Inspecţia Judiciară clasează sesizarea cu motivarea că nu a indicat în mod concret normele de procedură presupuse a fi încălcate de procuror şi că nelegalitatea interceptărilor a fost analizată de instanţa de judecată în calea de atac.

Astfel, în sentinţa atacată s-a reţinut că obiectul verificărilor disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze cauza, ci doar încălcarea cu intenţie sau gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe. Totodată, deşi în sentinţa atacată s-a reţinut că nu a indicat în mod concret normele de drept presupus încălcate cu ocazia întocmirii adresei respective, recurentul a solicitat a se observa că în cuprinsul sesizării a arătat în mod expres că sunt încălcate dispoziţiile art. 56 alin. (3) din C. proc. pen., art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. vechi (în vigoare la data punerii în aplicare a unora dintre interceptări), art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, iar încălcarea normelor de competenţă este sancţionată cu nulitatea absolută.

A subliniat recurentul că a mai arătat faptul că, deşi potrivit textelor de lege sus-menţionate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurori şi punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face de procuror, acest lucru nu s-a realizat în cauză, în condiţiile în care, potrivit art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. vechi, procurorul "poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specialişti sau alte organe specializate ale statului", însă această dispoziţie nu există în cauză, astfel încât se încalcă şi dispoziţiile art. 324 alin. (3) din C. proc. pen.

A mai criticat recurentul sentinţa de fond pentru faptul că instanţa a reţinut că normele indicate nu au legătură cu întocmirea adresei în discuţie, ci reglementează competenţa de efectuare a urmăririi penale, respectiv de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, precum şi pentru faptul că nu a mai reţinut că, pentru a ascunde instanţei care judeca dosarul, încălcarea acestor dispoziţii legale, procurorul a întocmit cu rea-credinţă adresa nr. x/2015 din data de 23.05.2017, aspectele neconforme fiind prezentate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării.

Totodată, a făcut trimitere la reţinerea de către prima instanţă a împrejurării că adresa pretins a fi întocmită eronat se referă la legalitatea administrării probelor, aspecte ce au făcut obiectul verificării de către judecătorul de cameră preliminară şi, ulterior, de către instanţele de judecată care au soluţionat cauza. Or, a susţinut recurentul, obiectul sesizării priveşte modul de întocmire a adresei nr. x/2015 din 23.05.2017 şi nu soluţia instanţei, iar adresa este întocmită la mult timp după camera preliminară şi după soluţionarea cauzei în fond, astfel încât nu aveau cum să se pronunţe instanţele asupra ei, soluţia instanţei de apel întemeindu-se chiar pe adresa în discuţie, ceea ce echivalează cu invocarea efectului produs de adresă şi nu a cauzei, care este chiar adresa.

În continuare a arătat că în Rezoluţia atacată s-a reţinut că în cauză au existat Ordonanţe de delegare pentru efectuarea unor activităţi de urmărire penală şi chiar se indică datele lor de emitere, respectiv: 12.11.2014, 14.01.2015 şi 26.01.2015, astfel încât este de observat că această Rezoluţie confirmă că la datele la care s-au efectuat actele de punere în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică (08.03.2013-17.10.2014) nu au existat Ordonanţe de delegare nici a unor ofiţeri judiciari şi nici a unor ofiţeri de la Serviciul tehnic sau a unor ofiţeri din cadrul Serviciului Român de Informaţii, aspecte asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.

De asemenea, instanţa nu a analizat nici împrejurarea că Rezoluţia explică şi faptul că "beneficiarii secundari" UM 0127 şi UM 0598 nu reprezintă punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, ci doar sprijin logistic şi, având în vedere că între timp a fost desecretizat Protocolul de colaborare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii din anul 2009, se poate observa că acesta prezintă modul de efectuare a interceptărilor telefonice.

Sub acest aspect a mai precizat că art. 33 din Protocol dovedeşte că efectuarea activităţilor prevăzute de art. 91-95 din C. proc. pen. "va fi realizată de către Serviciu", şi că art. 40 prevede că Serviciul Român de Informaţii "recepţiona semnalul şi transcria conţinutul comunicaţiilor" după care, concluzionând, a afirmat că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor reprezintă procedee probatorii şi este distinctă de mijloacele de probă, respectiv de procesele-verbale întocmite de ofiţerii judiciari, astfel că pentru procedeul probatoriu nu există nicio delegare pentru vreuna dintre interceptări, iar pentru întocmirea mijloacelor de probă există delegări doar pentru interceptările făcute după data de 12.11.2014.

4. Apărările formulate în cauză.

Deşi i-a fost comunicată cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant şi a fost legal citată, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a depus întâmpinare şi nu a fost prezentă în faţa instanţei de recurs.

La termenul din 24 februarie 2022 Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, constatând că sunt necesare şi lămuriri noi sub aspectul admisibilităţii căii de atac promovate de reclamant, prin încheierea de şedinţă pronunţată la acea dată a dispus repunerea cauzei pe rol şi citarea părţilor cu menţiunea discutării, în condiţii de contradictorialitate, atât a excepţiei nulităţii recursului, cât şi a excepţiei inadmisibilităţii acestuia. Părţile nu au exprimat puncte de vedere cu privire la aspectele menţionate.

La termenul de dezbateri din 2 iunie 2022 Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la prevederile Legii nr. 317/2004, forma în vigoare la data sesizării Inspecţiei Judiciare, şi a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, asupra acestei excepţii a inadmisibilităţii căii de atac, invocate din oficiu.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed.

Obiectul cererii de recurs de faţă îl reprezintă sentinţa civilă nr. 134 din data de 3 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa menţionată instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. împotriva Rezoluţiei de clasare din 28.02.2018 în dosarul nr. x/2017, dispusă de pârâta Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva adresei emise de pârâtă în dosarul nr. x/2018 din data de 23.05.2018, întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004.

În fapt, în urma verificărilor administrative prealabile, prin Rezoluţia emisă în data de 28.02.2018, în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. x/2017, a dispus clasarea sesizării formulate de petiţionar, reţinând că în urma verificărilor prealabile efectuate nu au fost identificate indicii din care să rezulte săvârşirea vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva Rezoluţiei de clasare, iar prin adresa din 23.05.2018 a fost informat că Inspecţia Judiciară îşi menţine punctul de vedere cu privire la aspectele sesizate.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii." Totodată, dispoziţiile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "sunt hotărâri definitive" "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului", iar art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. statuează în sensul că "sunt supuse recursului hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Din cuprinsul textelor de lege enunţate supra rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauza de faţă, reclamantul a formulat critici cu privire la Rezoluţia din data de 28.02.2018 dată în lucrarea nr. x/2017, prin care s-a dispus, aşa cum s-a arătat, clasarea sesizării, reţinându-se că în urma verificărilor prealabile nu au fost identificate indicii din care să rezulte săvârşirea vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată. A solicitat anularea actului contestat şi obligarea pârâtei la continuarea verificărilor aspectelor menţionate prin sesizarea formulată la data de 29.11.2017.

Instanţa de fond învestită cu acţiunea în anulare a soluţionat cauza pe fond, verificând legalitatea actului contestat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, şi anume a prevederilor Legii nr. 317/2004, norme speciale aplicabile în materie.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referinţă, şi anume 29.11.2017, data sesizării Inspecţiei Judiciare, prevăd că "(2) În cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori"; iar "(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare: (…) b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecţia Judiciară a fost sesizată în condiţiile alin. (2)."

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 47 din acelaşi act normativ:

"(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă; c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. (...) (4) Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c). (5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.(6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt: a) respingerea contestaţiei; b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă.".

Prin Decizia nr. 397/03.07.2014, Curtea Constituţională a României a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004, rezoluţia inspectorului judiciar poate fi atacată la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti - în cazul respingerii sesizării, iar în cazul clasării sesizării rezoluţia este definitivă şi nu există cale de atac împotriva acesteia, că dispoziţiile legale criticate potrivit cărora inspectorul judiciar, prin rezoluţie scrisă şi motivată, poate dispune clasarea sesizării în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, şi rezoluţia de clasare este definitivă, contravin prevederilor constituţionale privind accesul liber la justiţie, precum şi celor convenţionale privind dreptul la proces echitabil.

Pe cale de consecinţă, rezoluţiile de clasare emise potrivit art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 pot fi contestate la instanţă, situaţie care se regăseşte în cauză, Curtea de Apel Bucureşti soluţionând pe fond cererea formulată împotriva rezoluţiei de clasare.

În ceea ce priveşte calea de atac, Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 8 octombrie 2018, în vigoare de la data de 11 octombrie 2018 conform art. 78 din Constituţia României, legiuitorul a introdus posibilitatea formulării căii de atac a recursului şi împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel asupra contestaţiilor formulate împotriva rezoluţiilor de clasare emise potrivit art. 45 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Astfel, la pct. 47 al Legii nr. 234/2018, s-a prevăzut că "La articolul 47, după alin. (7) se introduce un nou alineat, alin. (8), cu următorul cuprins: "Hotărârea poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluţionarea cauzei se face în termen de 6 luni"."

Potrivit art. 24 din noul C. proc. civ.: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu, reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri în funcţie de data începerii procesului. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, care reglementează aplicarea în timp a legii de procedură civilă, "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

De asemenea, dispoziţiile art. 27 din noul C. proc. civ. prevăd că "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", din interpretarea acestora rezultând că regimul juridic al căilor de atac este cel reglementat de legea în vigoare la momentul iniţierii procesului, fiind deci aplicabilă întregii proceduri generate odată cu formularea sesizării în faţa Inspecţiei Judiciare.

În speţă se impune a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care consacră expres principiul neretroactivităţii legii, statuând în sensul că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Astfel fiind, neretroactivitatea reprezintă un principiu în virtutea căruia legea reglementează numai situaţiile ce se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare, principiu ce îşi găseşte o constantă aplicare şi în domeniul activităţii de soluţionare a litigiilor civile.

Prin urmare, în prezenta cauză legea aplicabilă este Legea nr. 317/2004, în forma aflată în vigoare la data sesizării Inspecţiei Judiciare, şi anume 29.11.2017, în acest sens fiind incidente dispoziţiile art. 47 alin. (7) din actul normativ menţionat, care prevedeau că "Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă.".

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referinţă, se constată că sentinţa civilă nr. 134 din 3 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, este definitivă prin raportare la art. 8 din Legea nr. 76/2012 (irevocabilă în formularea Legii nr. 317/2004).

În acest context, având în vedere că recursul părţii este promovat împotriva unei hotărâri care, faţă de aplicarea dispoziţiilor anterior reţinute, este definitivă, Înalta Curte constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinţei recurate, care nu face parte din categoria celor susceptibile a fi atacate cu recurs întrucât are caracter definitiv, demersul acestuia fiind, în consecinţă, inadmisibil.

Faţă de cele ce preced, întrucât în speţă este incident principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea acestuia Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, şi va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamant.

Având în vedere soluţia ce se prefigurează în cauză asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, instanţa de control judiciar constată că nu se mai impune analizarea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu, examinarea acesteia fiind de prisos. Pentru aceleaşi considerente nici verificarea sentinţei de fond din perspectiva criticilor invocate de parte nu se mai impune, analiza acestora fiind, de asemenea, de prisos, în contextul admiterii excepţiei inadmisibilităţii recursului, soluţie adoptată în virtutea argumentelor reţinute.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca inadmisibil, păstrând astfel sentinţa civilă atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 134 din 3 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.