Appeal over disciplinary complaint closure against magistrates rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, admiterea contestaţiei formulate şi desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului-Şef nr. x din 29.09.2020 (nr. lucrare x din 29.09.2020) din dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, prin care Inspectorul-Şef al Inspecţiei Judiciare, d-nul judecător B., i-a respins plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare emise în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, precum şi desfiinţarea Rezoluţiei nr. 2023/A/03.07.2020 (Direcţia de inspecţie pentru judecători, nr. lucrare x din 03.07.2020) din dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, prin care d-na inspector judiciar - judecător C. a dispus clasarea sesizării din 23.06.2020 înregistrată la Inspecţia Judiciară sub nr. x din 26.06.2020 cu privire la faptele săvârşite în mod abuziv/cu rea-credinţă de către magistraţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv doamnele judecător D. şi E. şi domnii judecători F. şi G., în dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa trimiterii dosarului Inspecţiei Judiciare pentru completarea verificărilor şi a obligării pârâtei Inspecţia Judiciară la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 344 din 18 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi considerând că a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., art. 6 par. 1 din CEDO, principiului egalităţii (art. 8 C. proc. civ.), dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi principiului contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.).

A invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa modificării în tot a acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a arătat că sentinţa de fond este nelegală întrucât prin aceasta prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în contextul expunerii obiectului cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să menţioneze, printre altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

A apreciat că, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în răspunsul la întâmpinare formulat în cauză a criticat în mod clar şi explicit anumite aspecte şi a formulat solicitări precise, instanţa de fond în mod nelegal i-a respins acţiunea fără a face vreo referire la aceste solicitări şi motive raportat la materialul probator pe care l-a solicitat în dosarul nr. x/2020, asupra căruia s-a pronunţat fără să-l vadă şi să-l analizeze, reţinând în mod inexact solicitările sale.

De asemenea, a arătat că sentinţa de fond nu este susţinută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât de cele depuse de el, cât şi de cele emise şi depuse de pârâta Inspecţia Judiciară, concluzionând că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 8, art. 10 şi art. 14 din C. proc. civ., evitând să vadă şi să studieze materialul probatoriu solicitat şi să se poată pronunţa astfel în cunoştinţă de cauză asupra admiterii acestuia, precum şi să întreprindă demersuri în vederea administrării materialului probator şi să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări şi aspecte. Totodată, instanţa de fond a ignorat prevederile art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În plus a arătat că, prin conduita procesuală adoptată, instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare prin obstrucţionarea accesului la materialul probator pe care l-a solicitat, acesta fiindu-i imperios necesar pentru a-şi dovedi susţinerile. Din această perspectivă a subliniat că prima instanţă a dovedit parţialitate faţă de pârâta Inspecţia Judiciară, întrucât nu a întreprins niciun demers pentru a vederea materialul probator menţionat, pentru a se putea pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra admiterii acestuia, faţă de care şi-a formulat şi susţinut criticile în cauză.

În susţinerea argumentelor invocate a făcut trimitere la jurisprudenţa în materie a instanţei supreme, exemplificând în acest sens mai multe decizii pronunţate de aceasta, astfel cum au fost menţionate la filele x din cererea de recurs.

În continuare a susţinut că hotărârea de fond este nelegală întrucât instanţa de fond a simulat/cercetat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, criticând susţinerile acesteia de la paragrafele 12 şi 13 ale paginii 17 şi de la paragraful 1 al paginii 18 ale sentinţei de fond şi arătând în acest sens că instanţa a recunoscut că a simulat/cercetat şi analizat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, ceea ce echivalează cu necercetarea şi neanalizarea obiectului prezentei cauze.

Ca urmare, instanţa de fond a apreciat că acţiunea sa este neîntemeiată pretinzând în acest sens în mod nereal că în cauză ar fi dovedit faptul că cele două rezoluţii de clasare contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile şi în limita atribuţiilor şi a competenţelor conferite în mod expres de lege Inspecţiei Judiciare, fără însă a arăta sau a indica şi care sunt respectivele verificări efectuate şi dovezi reţinute în acest sens. Or, în opinia recurentului, contrar aspectelor reţinute de instanţa de fond în paragrafele menţionate la paginile 17 şi 18 ale sentinţei recurate, inspectorul judiciar desemnat cu soluţionarea sesizărilor sale a recunoscut că a soluţionat superficial lucrarea, limitându-se să verifice evidenţele înregistrărilor în sistemul Ecris al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dosarul nr. x/2014.

În cuprinsul paginilor 7-9 ale cererii de recurs a reiterat recurentul-reclamant apărările formulate şi în faţa instanţei de fond în referire la modalitatea de soluţionare a sesizărilor sale de către inspectorul judiciar C., în privinţa căreia a susţinut că a încălcat dispoziţiile art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, şi, raportat la aceste aspecte, a criticat argumentele primei instanţe reţinute în cuprinsul paragrafelor 12 şi 13 de la pagina 17 şi în paragraful 1 al paginii 18 din sentinţa de fond, apreciind, contrar aspectelor constatate de prima instanţă, că simpla studiere a sesizării sale şi a completărilor la sesizare dovedeşte că Rezoluţia Inspectorului-Şef nr. x din 29.09.2020 şi Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 cuprind doar o analiză superficială a unora dintre motivele şi argumentele invocate, cele două rezoluţii nerăspunzând criticilor şi argumentelor sale, iar emitenţii celor două acte demonstrând că pretinsa cercetare a fost soluţionată în mod superficial.

Aşadar, a conchis recurentul-reclamant, în aceste condiţii sentinţa de fond este nelegală, deoarece prima instanţă a simulat/cercetat şi analizat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu necercetarea şi neanalizarea obiectului prezentei cauze, sub aceste aspecte considerând că prima instanţă a încălcat grav dispoziţiile legale în materie procedurală şi drepturile sale procesuale.

Totodată, a arătat că faţă de aceste aspecte esenţiale care au condus la respingerea acţiunii, sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar neanalizarea aspectelor menţionate, precum şi nemotivarea respectivei neanalizări de către instanţa de fond echivalează cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul nelegalitatea hotărârii primei instanţe pentru motivul că nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect faptul că Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020, care face obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2020, nu respectă condiţiile de formă şi de fond.

Astfel, contrar argumentelor primei instanţe expuse la paragraful 14 al paginii nr. 17 din sentinţa pronunţată, consideră că inspectorul judiciar desemnat cu soluţionarea sesizărilor sale nu a consemnat în mod judicios nici data şi nici modalitatea în care a sesizat Inspecţia Judiciară, în condiţiile în care legea stabileşte în mod expres în cazul fiecărui act emis de o autoritate publică condiţii de formă şi fond, nerespectarea acestora sancţionând respectivul act cu nulitatea, în acest sens reluându-şi afirmaţia că este neclară data la care a transmis sesizarea din 23.03.2020 şi data la care a fost primită de Inspecţia Judiciară (fiind menţionată doar data la care a fost înregistrată), precum şi modalitatea prin care a transmis respectiva sesizare către Inspecţia Judiciară, ce nu a fost consemnată.

Or, instanţa de fond nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect aceste aspecte, în cuprinsul sentinţei civile nr. 344/18.03.2021 neexistând o motivare explicită a acestui fapt, contrar jurisprudenţei instanţei supreme exemplificată prin Decizia nr. 789 din data de 16.03.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

În opinia recurentului, sentinţa atacată este nelegală şi pentru că instanţa de fond nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect faptul că Rezoluţia Inspectorului-Şef nr. x din 29.09.2020 şi Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 ce fac obiectul cererii de chemare în judecată înregistrată în dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2020, nu cuprind decât referiri superficiale despre o mică parte din abaterile disciplinare pe care le-a sesizat, pârâta Inspecţia Judiciară neefectuând verificări asupra tuturor abaterilor disciplinare semnalate.

Sub acest aspect a criticat argumentele primei instanţe reţinute la paragrafele 2-11 ale paginii 18 şi la paragraful 1 al paginii 19 din sentinţa de fond, reluând în acest sens apărările formulate în faţa primei instanţe cu privire la modalitatea de soluţionare a sesizărilor sale de către inspectorul judiciar desemnat, inclusiv în referire la probatoriul solicitat şi care, pe de o parte nu a fost administrat corespunzător dorinţei sale, iar, pe de altă parte, nu a fost verificat şi studiat, argumentându-şi soluţiile de clasare în mod superficial, fără a studia probele propuse şi fără a înţelege cu adevărat situaţia de fapt, pe care a redat-o trunchiat, astfel cum a subliniat partea în cuprinsul paginilor 13-18 din cererea de recurs.

În atare situaţie, a susţinut că instanţa de fond nu a cercetat şi nici nu a analizat opinia inspectorului judiciar - judecător C. cu privire la faptul că membrii completului nr. 5 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a pronunţat încheierea din data de 14.01.2020 în dosarul nr. x/2014, i-au respins în mod abuziv cererea de recuzare a preşedintelui completului de judecată menţionat şi tot în mod abuziv i-au aplicat o amendă judiciară, fără a lua în considerare argumentele pe care le-a expus în cererea de recuzare şi fără a administra probele solicitate în acest sens din dosarul nr. x/2014, pe care le-a apreciat extrem de relevante în demonstrarea incompatibilităţii judecătorului recuzat.

Or, în condiţiile în care nici inspectorul judiciar desemnat cu soluţionarea sesizărilor sale şi nici Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare nu au înţeles care sunt aspectele pe care le-a semnalat, sunt nelegale reţinerile instanţei de fond conform cărora în prezenta cauză nu au fost identificate indicii în sensul săvârşirii de către judecătorii în cauză a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi lit. t) din Legea nr. 303/2004, aceste considerente ale instanţei dovedind subiectivismul şi reaua-credinţă a acesteia, precum şi ale inspectorului judiciar şi inspectorului-şef, în condiţiile în care simpla studiere a sesizării sale din 23.06.2020, înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 26.06.2020 sub nr. x, dovedeşte săvârşirea de către judecătorii în cauză a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a)-c), lit. f), lit. i), lit. n), lit. s) şi lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Contrar alegaţiilor instanţei de fond de la paragraful nr. 6 de la pagina nr. 18 din sentinţa de fond, recurentul a considerat că soluţiile de clasare date de inspectorul judiciar şi inspectorul-şef nu s-au dovedit a fi corecte, fiind infirmate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, acest fapt fiind ignorat de instanţa de fond, care nu a motivat în niciun fel alegaţiile menţionate.

În contextul expunerii criticii sus-menţionate, recurentul a reluat la paginile 19-20 şi 51-56 aspectele invocate la fond în cererea de chemare în judecată cu privire la situaţia de fapt şi probatoriul administrat, precum şi în referire la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat de către inspectorul judiciar şi inspectorul-şef în cadrul soluţionării sesizărilor formulate, apreciind în acest sens că au fost menţionate ca fiind efectuate pretinse verificări ale aspectelor semnalate, fără să fie însă nominalizate aceste verificări, încălcându-se în acest fel dispoziţiile art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie. Totodată, în cuprinsul paginilor 20-50 din recurs a făcut ample referiri la împrejurările şi aspectele de fapt din dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv la apărările formulate în cadrul acelui dosar, care au determinat formularea sesizărilor ce fac obiectul cauzei de faţă.

Aşadar, în considerarea tuturor acelor aspecte prezentate în detaliu, recurentul-reclamant a apreciat că sentinţa de fond este nelegală pentru că nu a analizat în profunzime toate aspectele semnalate, neluând în considerare că pârâta Inspecţia Judiciară nu a avut la dispoziţie întregul material probator relevant, astfel încât nu a avut cum să analizeze toată documentaţia referitoare la abaterile disciplinare reclamate.

Prin urmare, a considerat că prima instanţă nu a cercetat şi nici nu a analizat împrejurarea că superficialitatea Rezoluţiei nr. 2023/A/03.07.2020 este dovedită chiar de inspectorul judiciar desemnat cu soluţionarea sesizării sale, care a recunoscut că nu i-a verificat sesizarea decât în evidenţele înregistrărilor în sistemul Ecris al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dosarul nr. x/2014, examinarea aspectelor semnalate de el în sesizarea formulată fiind realizată de pârâtă nu nerespectarea prevederilor legale şi fără a ţine cont de elementele de fapt şi de drept invocate.

În aceste condiţii a citat recurentul dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de fond a încălcat aceste norme în contextul în care nu a cercetat şi nici nu a analizat faptul că argumentaţia inspectorului judiciar din Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 nu are legătură cu aspectele reclamate de el în sesizarea formulată la data de 23.06.2020.

De asemenea, a afirmat că sentinţa de fond este nelegală pentru că instanţa nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect că Rezoluţia nr. x din 29.09.2020 a inspectorului-şef, precum şi Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 a inspectorului judiciar desemnat cu soluţionarea sesizării sale, rezoluţii ce fac obiectul cererii de chemare în judecată din această cauză, nu cuprind decât referiri superficiale despre o mică parte din abaterile disciplinare semnalate de el, fiind redată în mod trunchiat situaţia de fapt, fără a fi analizate aspectele pe care le-a semnalat, pârâta Inspecţia Judiciară neefectuând verificări asupra tuturor abaterilor disciplinare reclamate, ceea ce echivalează, în opinia acestuia, cu necercetarea şi neanalizarea obiectului prezentei cauze.

Mai mult, a susţinut că sentinţa de fond este nelegală întrucât instanţa nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 în ceea ce priveşte situaţiile de incompatibilitate pe care le-a sesizat, ceea ce echivalează cu necercetarea şi neanalizarea obiectului cauzei. A mai arătat că instanţa de fond pretinde în mod nereal că lucrarea ar fi fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat, în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuate a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136/2018, când, în realitate, chiar inspectorul judiciar desemnat cu soluţionarea recunoaşte în cuprinsul acesteia că nu a efectuat decât activităţile de la art. 14 alin. (1) lit. a) din Regulamentul amintit.

Or, atât inspectorul judiciar desemnat, cât şi inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, au tratat cu superficialitate faptele săvârşite abuziv/cu rea-credinţă de către magistraţii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. x/2014, astfel cum au fost nominalizaţi, în aceste condiţii sentinţa de fond fiind nelegală, întrucât instanţa nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 în ceea ce priveşte situaţiile de incompatibilitate pe care le-a sesizat, ceea ce echivalează cu necercetarea şi neanalizarea obiectului prezentei cauze.

În fine, recurentul-reclamant a considerat că sentinţa de fond este nelegală întrucât prima instanţă nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, afirmând că a pretins instanţa în mod nereal că nu ar avea competenţa necesară să soluţioneze cauza.

Contrar acestor aprecieri ale instanţei de fond, recurentul a susţinut că alegaţiile reţinute sunt contrazise de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., pe care le-a citat în cuprinsul cererii de recurs, arătând în acest sens că rolul Inspecţiei Judiciare nu este de a soluţiona eventualele "nemulţumiri" ale părţilor implicate în procese, ci de a cerceta şi sancţiona faptele săvârşite abuziv/cu rea-credinţă de către magistraţi, contribuind astfel la îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, a eficienţei şi eficacităţii activităţii instanţelor şi parchetelor prin intermediul unor verificări independente, în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

În plus, a arătat că este evident că aspectele care sunt de competenţa instanţei de control judiciar sunt diferite de aspectele sesizate către Inspecţia Judiciară, astfel că este de competenţa acesteia din urmă să se sesizeze şi să aplice sancţiuni disciplinare judecătorilor dovediţi că au emis o hotărâre judecătorească sau o încheiere în mod abuziv/cu rea-credinţă, indiferent dacă acestea sunt definitive sau nu.

În fapt, contrar susţinerilor inspectorului-şef din rezoluţia contestată, consideră că nu şi-a exprimat nemulţumirea în cuprinsul sesizării formulate la data de 23.06.2020 cu privire la activitatea desfăşurată de magistraţii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci a sesizat Inspecţia Judiciară cu privire la faptele săvârşite abuziv/cu rea-credinţă de către acei magistraţi.

În final, în contextul expunerii în paginile 60-65 din recurs a argumentelor pentru care a considerat că inspectorul judiciar desemnat şi inspectorul-şef au soluţionat aspectele semnalate în sesizarea din data de 23.06.2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, recurentul a arătat că instanţa de fond nu a cercetat nici faptul că aspectele de la paginile nr. 4 şi nr. 5 de la pct. 4 intitulat "Argumentarea soluţiei" din Rezoluţia inspectorului-şef nr. x din 29.09.2020, prin care i-a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare emise în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, sunt superficiale şi nu răspund criticilor pe care le-a formulat.

În concluzie, prima instanţă nu a cercetat susţinerea conform căreia inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare a încălcat dispoziţiile art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, soluţionându-i în mod superficial plângerea şi completarea la aceasta, astfel încât nu a cercetat şi nu a analizat aspectele pe care le-a sesizat, limitându-se să formuleze apărări pârâtei Inspecţia Judiciară fără să le motiveze în vreun fel.

Pentru aceste considerente, expuse amplu în cuprinsul cererii de recurs, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că raportând criticile formulate de recurent la conţinutul sentinţei recurate, nu rezultă o corespondenţă factuală între susţinerile acestuia şi considerentele reţinute în cuprinsul motivării ci, dimpotrivă, instanţa de fond a analizat cererea de chemare în judecată în mod judicios, a stabilit în mod corect obiectul acesteia şi a identificat în concret nemulţumirile reclamantului, realizând cercetarea judecătorească cu respectarea normelor procedurale şi răspunzând aspectelor punctuale invocate de reclamant printr-o motivare coerentă şi argumentată a soluţiei date.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, intimata-pârâtă a considerat că instanţa de fond a făcut aplicarea întocmai a normelor speciale aplicabile în materie, motivând coerent şi explicit soluţia pronunţată, prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei să respingă apărările intimatei-pârâte şi să-i admită recursul conform argumentelor pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului formulat. De asemenea, la data de 2 iunie 2022, a transmis, prin e-mail, înscrisuri şi o cerere de probatorii, solicitând ataşarea la prezenta cauză a mai multor dosare, obligarea Serviciului Român de Informaţii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să transmită mai multe documente considerate relevante, precum şi eliberarea înregistrărilor audio ale şedinţelor de judecată din dosarul nr. x/2014.

La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra cererii de probatorii formulate de recurentul-reclamant, a reţinut că, faţă de stadiul soluţionării cauzei şi limitele învestirii cu prezentul recurs, cererea de probatorii nu este întemeiată, motiv pentru care a respins-o ca atare, a acordat părţii cuvântul asupra fondului recursului şi a reţinut calea de atac pentru soluţionare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru considerentele ce succed.

5.1. Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulţumit şi de modalitatea în care instanţa de fond a administrat şi a analizat şi interpretat probatoriile administrate, cu referire punctuală atât la împrejurările şi aspectele de fapt din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. x/2014, respectiv la apărările formulate în cadrul acelui dosar, cât şi la documentaţia existentă la dosarul prezentei cauze, precum şi la proba cu înscrisuri din dosarul de strămutare nr. x2014, probă pretins a fi fost în mod greşit neadministrată în cadrul dosarului nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune a se preciza, pe de o parte, că probatoriul relevant a fost administrat în cadrul procedurii administrative desfăşurate în faţa Inspecţiei Judiciare, iar, pe de altă parte, că modalitatea în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau modul de administrare a probatoriului în cauză şi interpretarea acestuia nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

O altă observaţie care se impune a se face cu titlu preliminar este aceea că, deşi partea a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în dispoziţii legale invocate.

Prin urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la normele de drept material pretins a fi fost încălcate de către instanţa de fond, singurele referiri la norme legale încălcate fiind făcute de recurent la termenul de dezbateri din 2 iunie 2022 când, interpelat fiind de către Înalta Curte în sensul de a preciza care sunt normele de drept material pretins a fi fost încălcate de prima instanţă, acesta a susţinut că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea dispoziţiilor Regulamentului nr. 136/11.12.2018, care nu a fost luat în considerare.

Or, potrivit acestui motiv de recurs invocat de parte, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute în mod greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, este de observat că prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

De altfel, aşa cum s-a arătat în precedent, în actuala reglementare recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, iar obiectul său constă în verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi a dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, în acest sens condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implicând determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, este de observat că textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea normelor de drept material pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste norme, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aşadar, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speţă la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 8 al textului de lege antereferit. Aceasta întrucât în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, simpla indicare a textelor de lege neputând echivala cu motivarea recursului şi să determine, în mod implicit, casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute în mod expres la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, pornind de la aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că în cauza de faţă motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat de recurentul-reclamant în acord cu exigenţele reglementării actuale a acestei căi de atac promovate de parte, simpla invocare formală a acestui motiv de recurs şi reluarea apărărilor formulate în faţa instanţei de fond în ceea ce priveşte contextul factual nefăcând posibilă exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar asupra sentinţei recurate din perspectiva reliefată.

De aceea, Înalta Curte va proceda la analizarea sentinţa de fond exclusiv sub aspectul incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., întrucât dezvoltarea criticilor subsumate acestor dispoziţii legale face posibilă această examinare.

5.2. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond pentru încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, subsumând acestuia mai multe critici de nelegalitate.

Prealabil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, într-adevăr, atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Astfel, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, iar criticile formulate de parte sunt încadrabile în ipotezele care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost în mod nelegal îndeplinit, acestea urmează a fi analizate de către instanţa de control judiciar din această perspectivă. De asemenea, este important a se reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situaţia în care instanţa a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

În speţă, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurentul-reclamant a înţeles să circumscrie acestui motiv de casare, în primul rând aspecte referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 6, art. 8, art. 10 şi art. 14 din C. proc. civ., considerând că instanţa a evitat să constate şi să studieze materialul probatoriu pe care l-a solicitat şi să se pronunţe astfel în cunoştinţă de cauză asupra admiterii acestuia, pentru ca, ulterior, să întreprindă demersuri în vederea administrării materialului probatoriu invocat şi să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări şi aspecte, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare prin obstrucţionarea accesului la materialul probator pe care l-a solicitat, considerat a fi fost imperios necesar în dovedirea susţinerilor formulate (pagina nr. 5 din cererea de recurs).

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, pe acest fond subliniind că prima instanţă a dovedit parţialitate faţă de pârâta Inspecţia Judiciară, întrucât nu a întreprins niciun demers pentru a vederea materialul probator pe care l-a solicitat şi, astfel, nici nu l-a studiat pentru a se putea pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra admiterii acestuia.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa de control judiciar va examina hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., exclusiv prin raportare la neregularităţile de ordin procedural, neputându-se circumscrie acestei critici de nelegalitate modul în care instanţa a administrat şi a interpretat materialul probator şi situaţia în care aceasta a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile recurentului-reclamant.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la neregulile de procedură, aduse sentinţei de fond prin prisma încălcării principiului contradictorialităţii procesului civil.

În primul rând este de observat faptul că, deşi partea a susţinut că instanţa de fond nu a supus dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări şi aspecte, nu a indicat în concret la care anume solicitări şi aspecte se referă.

În al doilea rând, recurentul a formulat aceste susţineri în paragraful referitor la critica privind neadministrarea materialului probator considerat relevant în cauză, astfel că instanţa de control judiciar va analiza această critică din perspectiva cererilor de probatorii şi a celorlalte împrejurări de fapt şi de drept invocate, prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege:" (1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. (3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Din această perspectivă Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a respectat întocmai dispoziţiile legale anterior citate, la primul termen de judecată, la care părţile nu au fost prezente până la închiderea dezbaterilor, deliberând asupra probelor solicitate, a încuviinţat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciindu-le relevante în soluţionarea cauzei. Aşadar, s-a acordat părţilor posibilitatea să formuleze apărări şi să administreze proba cu înscrisuri, astfel încât nu se poate susţine cu suficient temei că instanţa de fond i-ar fi încălcat recurentului-reclamant dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil.

De altfel, din dosarul de fond rezultă că reclamantului i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de partea adversă, având posibilitatea să combată susţinerile acesteia în cuprinsul răspunsului la întâmpinare pe care l-a depus la dosar, iar la termenul din 4 martie 2021, în contextul în care acesta s-a prezentat după rămânerea cauzei în pronunţare, instanţa de fond i-a adus la cunoştinţă părţii împrejurarea rămânerii cauzei în pronunţare şi a dispus amânarea pronunţării hotărârii pentru a-i acorda posibilitatea să depună concluzii scrise, împrejurări în raport de care instanţa de control judiciar constată că părţii i-a fost respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, în accepţiunea dispoziţiilor legale incidente în materie.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte opinia instanţei de fond în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în primă instanţă sau considerentele şi probatoriul ce i-au fundamentat soluţia adoptată, nu este de natură a conduce la nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării unor reguli de ordin procedural, întrucât instanţa a procedat la soluţionarea cauzei cu respectarea normelor de procedură, în acord cu dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ. conform cărora: "(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces". Din această perspectivă sunt relevante şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din C. proc. civ., care prevăd că "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător (. . . . . . . . . . . .)".

În plus, împrejurarea că legea aplicabilă stabileşte condiţii în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a litigiilor de această natură în procedura administrativă şi în faţa instanţei de contencios administrativ în referire la obiectul, limitele controlului de legalitate şi la probatoriul corespunzător administrat, nu poate fi interpretat ca o limitare a accesului părţii la justiţie sau ca o negare a dreptului la un proces echitabil, prin prisma art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către recurentul-reclamant, deoarece legiuitorul este cel care stabileşte procedura de judecată, inclusiv condiţiile şi termenele în care părţile pot formula apărări şi propune probe.

După cum s-a reţinut şi de către Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudenţa în materie, accesul la justiţie nu este un drept absolut, ci, se pretează la limitări, admisibile, cum sunt şi condiţiile formulării de apărări şi probe în raport de natura litigiului în discuţie, ţinând cont de faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea statului, iar statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, adică au o libertate în alegerea mijloacelor proprii să permită sistemului lor judiciar să răspundă exigenţelor articolului 6 din Convenţie.

În concluzie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respectat regulile de procedură incidente în speţă, precum şi principiul contradictorialităţii procesului civil, îndeplinindu-şi obligaţia de a exercita rolul activ, prevăzut de art. 22 din C. proc. civ., astfel încât nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

5.3. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În prezenta cauză recurentul-reclamant a susţinut că, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în acela al răspunsului la întâmpinare, a criticat în mod clar şi explicit anumite aspecte şi a formulat solicitări precise, în mod nelegal instanţa de fond i-a respins acţiunea, fără a face vreo referire la aceste solicitări şi motive raportat la materialul probator solicitat, asupra căruia s-a pronunţat fără ca măcar să-l vadă şi să-l analizeze, reţinând în acest fel în mod eronat solicitările sale.

Pe de altă parte, a criticat soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii sale, care a fost pronunţată fără indicarea dovezilor reţinute şi a verificărilor efectuate, arătând în acest sens că hotărârea de fond nu este susţinută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât cele depuse de el, cât şi cele depuse de pârâta Inspecţia Judiciară.

Totodată, a arătat că sentinţa de fond este nelegală întrucât prima instanţă a cercetat şi a analizat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată şi doar o parte din argumentele sale, în condiţiile în care simpla studiere a sesizării sale şi a completărilor la sesizare dovedesc că Rezoluţia inspectorului-şef nr. x din 29.09.2020 şi Rezoluţia nr. 2023/A/03.07.2020 nu respectă condiţiile de formă şi de fond şi nu conţin decât o cercetare şi o analiză superficiale, inclusiv sub aspectul datei şi a modalităţii de sesizare a Inspecţiei Judiciare.

De asemenea, în opinia părţii recurente, sentinţa de fond este nelegală şi pentru că instanţa nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect faptul că cele două rezoluţii contestate nu cuprind decât referiri superficiale despre o mică parte din abaterile disciplinare pe care le-a semnalat, inclusiv în referire la modalitatea de respingere a cererii de recuzare a domnului judecător F., neluând în considerare faptul că pârâta Inspecţia Judiciară nu a efectuat verificări asupra tuturor abaterilor disciplinare reclamate, pronunţându-se astfel fără a le verifica şi a studia probele propuse şi, drept consecinţă, neînţelegând cu adevărat situaţia de fapt, nu şi-a motivat alegaţiile în niciun fel.

În fine, în ceea ce priveşte reţinerea primei instanţe că lucrarea ar fi fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, a susţinut că sentinţa de fond nu cuprinde o analiză corectă a Rezoluţiei nr. 2023/A/03.07.2020 în ceea ce priveşte situaţiile de incompatibilitate, ceea ce echivalează cu necercetarea şi neanalizarea cauzei, inclusiv sub aspectele reţinute cu privire la competenţa instanţei de contencios administrativ şi a Inspecţiei Judiciare.

În acest punct instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articol invocat şi de către recurentul-reclamant.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În speţă, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel fiind, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată, rezultă că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod just, logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Prin urmare, se constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, răspunzând instanţa de fond în mod punctual şi argumentat susţinerilor reclamantului, în raport de probele şi actele de la dosar şi de normele legale aplicabile în materie, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, toate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la cercetarea şi analiza, pretins a fi fost efectuate în mod superficial de către inspectorul-şef şi inspectorul judiciar desemnat, şi de către prima instanţă în hotărârea atacată, şi doar cu privire la anumite aspecte şi argumente dintre cele invocate, în concret făcând trimitere la împrejurările şi aspectele de fapt din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 361/42/2014, respectiv la apărările formulate în cadrul acelui dosar şi la documentaţia existentă la dosarul prezentei cauze, precum şi la modalitatea de întocmire a celor două rezoluţii şi la neadministrarea probei cu înscrisuri din dosarul de strămutare nr. x/2014, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

De aceea, nu poate fi reţinut argumentul recurentului în sensul că hotărârea de fond ar fi nemotivată în contextul în care nu i-au fost analizate toate aspectele sesizate, din această perspectivă reţinându-se că, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o motivare care corespunde exigenţelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanţa a răspuns în detaliu tuturor argumentelor şi nuanţelor aferente acestor argumente, cum în mod greşit avansează această ipoteză partea recurentă.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine, aşa cum s-a statuat în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi cadrului factual şi normativ pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, având obligaţia de a răspunde doar argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Or, se constată că sentinţa recurată în cauză îndeplineşte aceste condiţii.

Se mai impune a se reţine sub acest aspect şi faptul că, în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale, nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la necuprinderea motivelor pe care se fundamentează, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentului-reclamant şi va constata că hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau nemotivarea hotărârii, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau acestea, conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentul-reclamant, întrucât este partea care se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 344 din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.