Untimely and unsubstantiated appeal rejected; validity of debris-removal obligation in water authorization upheld

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea de producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, anularea în parte a Autorizaţiei de Gospodărire a Apelor nr. 120/29.05.2019 privind Barajul şi lacul de acumulare Fântânele, în sensul anulării obligaţiei nr. 8 din Cap. "Titularul autorizaţiei este obligat", măsură care instituie obligaţia "să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori".

Prin sentinţa civilă nr. 5935 din 13 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 29.01.2021, sub nr. dosar x/2020

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 502 din data de 1 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei de fond a promovat recurs reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată de la fond şi din recurs.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei prezentări a situaţiei de fapt, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996.

Astfel, a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a reţinut, cu privire la obligaţia "să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori", incidenţa art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, care prevede că în zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligaţia de întreţinere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca şi de întreţinere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor şi a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective.

Sub aspectul evidenţiat a considerat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material întrucât art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 se referă la lucrări de construcţii şi nicidecum la obligaţia de colectare a deşeurilor. Pe de altă parte, a arătat că obligaţia are în vedere întreţinerea albiilor minore, astfel că este evident că întreţinerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei şi, ca urmare, textul de lege invocat nu poate constitui temei de drept pentru impunerea obligaţiei de a igieniza întreaga suprafaţă a Lacului de acumulare Fântânele.

A apreciat recurenta că se impune a se observa că potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale Apele Române, intimata-pârâtă este operator unic pentru resursele de apă de suprafaţă naturale sau amenajate, indiferent de deţinătorul cu orice titlu al amenajării şi pentru resursele de apă subterană şi indiferent de natura lor şi a instalaţiilor aferente, scop în care alocă dreptul de utilizare a resurselor de apă cu potenţialele lor naturale, în condiţiile legii, cu excepţia celor prevăzute expres în reglementările specifice în vigoare.

În acest sens a concluzionat că Hidroelectrica nu este administratorul Acumulării Fântânele şi că asupra lucrării hidrotehnice Hidroelectrica are un drept de concesiune şi nicidecum asupra apei, ca bun din domeniul public care este dată prin lege în administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române. Aşadar, a apreciat că lacul de acumulare ca şi construcţia hidrotehnică este concesionată către Hidroelectrica, însă apa din lacul de acumulare este administrată de Administraţia Naţională Apele Române, apă pe care Hidroelectrica o utilizează în temeiul unui abonament de utilizare/exploatare a resurselor de apă, plătind un tarif de 1,10 RON/metru cub către Administraţia Naţională Apele Române.

Or, dacă Hidroelectrica ar administra luciul de apă, astfel cum pretinde Administraţia Naţională Apele Române şi instanţa de fond, nu înţelege care ar mai fi raţiunea încheierii abonamentului de utilizare a resurselor de apă cu aceasta. Ca urmare, a opinat că Hidroelectrica ar putea să utilizeze această apă pe care o uzinează fără niciun tarif şi fără a încheia cu Administraţia Naţională Apele Române un abonament în acest sens, deoarece ipoteza Administraţiei Naţionale Apele Române este contrazisă de legislaţia în vigoare, care îi conferă calitatea de administrator al apelor ce aparţin domeniului public al statului.

Instanţa de fond nu a avut în vedere aspectul că suprafaţa lacului de acumulare este de 325 km pătraţi, ceea ce face ca o asemenea măsură instituită în sarcina Hidroelectrica, pe lângă faptul că nu are temei legal în legislaţia specifică, să fie imposibil de realizat.

A mai arătat recurenta că Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că Administraţia Naţională Apele Române este administratorul lacurilor aflate în domeniul public al statului român, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi alin. (11), art. 31 şi art. 4 alin. (2) din lege, citate în cuprinsul cererii de recurs.

În continuare, a susţinut că hotărârea de fond a fost dată cu greşita aplicare a art. 6 şi a art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii şi competenţelor de emitere, modificare, retragere şi suspendare temporară a autorizaţiilor de gospodărire a apelor, precum şi a Normativului de conţinut al documentaţiei tehnice supuse autorizării, criticând raţionamentul instanţei de fond ce a condus la pronunţarea sentinţei care se sprijină pe aspectul că, în virtutea art. 6 din Ordinul nr. 891/2019, Administraţia Naţională Apele Române poate impune şi alte măsuri care intră în marja de apreciere a autorităţii.

În acest sens a solicitat a se observa că Ordinul nr. 891/2019 a intrat în vigoare la data de 7 august 2019, iar Autorizaţia de Gospodărire a Apelor nr. 120/2019 contestată a fost emisă la 29 mai 2019, deci anterior intrării în vigoare a actului normativ reţinut ca fiind aplicabil de către instanţa de fond. Or, în opinia recurentei, legalitatea actului administrativ contestat trebuie analizată la momentul emiterii acestuia, raportat la actele normative contemporane în vigoare, potrivit principiului "tempus regit actum", astfel încât este evident că instanţa de fond s-a raportat la un act normativ care nu era în vigoare, fiind vorba despre o evidentă greşită aplicare a normei de drept material.

În referire la greşita aplicare a art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 privind aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, incidente/accidente la construcţii hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră, a făcut trimitere la dispoziţiile sus-menţionate, pe care le-a citat în cuprinsul cererii de recurs, şi a susţinut că se impune a se observa aspectul că niciuna dintre părţi nu a invocat în susţinerea poziţiei sale prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019.

Astfel, în măsura în care instanţa a reţinut totuşi acest articol, a subliniat că Ordinul nr. 459/78/2019 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 558 din data de 8 iulie 2019, actul normativ intrând în vigoare la data de 8 iulie 2019, iar actul administrativ contestat a fost emis la data de 29 mai 2019, deci anterior adoptării ordinului amintit, considerând că acesta nu este aplicabil speţei deduse judecăţii. În plus, dacă instanţa ar fi dorit să dea eficienţă acestui articol, ar fi putut observa că norma legală obligă Hidroelectrica la colectarea plutitorilor din zona frontului de apărare şi nicidecum de pe întreaga suprafaţă a lacului de 325 km pătraţi.

În final, a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât se sprijină pe nişte înscrisuri nedepuse în probaţiune, deci înscrisuri străine de pricina dedusă judecăţii. Astfel, a menţionat contractul de concesiune nr. x/27.12.2004 ce nu a fost depus la dosarul cauzei de către pârâtă, aceasta făcând doar trimitere la acest contract de concesiune, fără a fi încuviinţat de instanţa de la fondul cauzei.

Ca urmare, soluţia primei instanţe se sprijină pe prevederea din contractul de concesiune care stipulează că, concesionarului Hidroelectrica îi revine obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate, între care se regăseşte inclusiv protecţia mediului (art. 11 lit. i) din contractul de concesiune nr. x/2004 încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului şi Hidroelectrica S.A.).

Deşi Hidroelectrica este obligată să protejeze mediul, această obligaţie îi revine doar din perspectiva activităţii proprii, întrucât nu există nicio raţiune şi niciun temei legal pentru a se considera că Hidroelectrica este ţinută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului de apă de către alţi poluatori, în condiţiile în care în materia protecţiei mediului există cu valoare de principiu înscris faptul că "poluatorul plăteşte" (art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului).

Acelaşi act normativ prevede la art. 94 alin. (1) că protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice, în acest scop suportând costul pentru repararea prejudiciului şi înlăturând urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului potrivit principiului "poluatorul plăteşte", astfel că este evident că plutitorii de pe lacul Fântânele, constând în pet-uri, buşteni, nu sunt deşeuri produse de Hidroelectrica şi nu rezultă din activitatea curentă a acesteia, ci au natura juridică a unor deşeuri abandonate şi/sau deşeuri al căror producător nu este cunoscut, devenind incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, redate în cuprinsul recursului.

Aşadar, a opinat că Hidroelectrica nu poate fi ţinută responsabilă pentru activitatea de poluare produsă de alţi poluatori persoane fizice şi/sau juridice, ci poate fi trasă la răspundere şi i se pot trasa măsuri de igienizare doar cu privire la eventuala poluare produsă de societate, solicitând instanţei să aibă în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale Apele Române, potrivit cărora Administraţia Naţională Apele Române este operator unic pentru resursele de apă de suprafaţă naturale sau amenajate, indiferent de deţinătorul cu orice titlu al amenajării, şi pentru resursele de apă subterană, indiferent de natura lor şi a instalaţiilor aferente, scop în care alocă dreptul de utilizare a resurselor de apă cu potenţialele lor naturale, în condiţiile legii, cu excepţia celor prevăzute expres în reglementările specifice în vigoare.

Pe de altă parte, a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 conform cărora gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională Apele Române, prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantei, în cuprinsul căreia a arătat, în principal, că recurenta nu a formulat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în unul dintre motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nu a indicat în mod concret motivele de casare pe care îşi sprijină demersul promovat, solicitând să se constate nulitatea acestuia.

Totodată, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte obligaţia ce stabileşte în sarcina titularului autorizaţiei de gospodărire a apelor, vizând lucrarea hidrotehnică denumită Barajul de lacul de acumulare Fântânele, prin raportare la decizia civilă nr. 734/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019, expunând în cuprinsul întâmpinării argumentele ce sprijină această opinie.

În subsidiar, a solicitat să se constate că recursul reclamantei este nefondat, apreciind că în mod corect a reţinut instanţa de fond că actul administrativ contestat este legal, impunându-se menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei de recurs să respingă ca nefondată excepţia nulităţii recursului, considerând că este invocată doar formal, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat şi apărările pe fondul cauzei formulate de intimată prin întâmpinare, reiterând argumentele formulate în sprijinul recursului promovat. În referire la susţinerile privind nemotivarea recursului, a arătat că recursul a fost motivat cu respectarea legii, în cererea de recurs precizând în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate, expunând criticile aduse acesteia şi indicând în acest sens dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la motivul de casare privind interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate pe excepţia invocată.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, excepţie invocată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantei, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În acest context, ca o primă observaţie, Înalta Curte reţine că din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că recurenta este nemulţumită şi de modalitatea în care instanţa de fond a administrat şi a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la contractul de concesiune nr. x/27.12.2004 pretins a nu fi fost depus de intimata-pârâtă şi neluat în considerare de către prima instanţă.

Sub acest aspect se impune a se preciza, pe de o parte, că probatoriul relevant a fost administrat în cauză, iar, pe de altă parte, că modul în care instanţa de fond a administrat şi a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau la administrarea şi interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel încât se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

În altă ordine de idei este de observat faptul că, în prezenta cauză, deşi a precizat că recursul se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate de prima instanţă, subsumate motivului de casare invocat, prin care să arate în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.

Analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentei-reclamante, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că partea nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinţei atacate, deşi a indicat care sunt normele de drept material pretins a fi fost încălcate de instanţa de fond, limitându-se să reia apărările formulate în faţa primei instanţe şi să redea în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile legale incidente în cauză. Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică arătarea în concret a greşelilor imputate instanţei de fond şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege invocat, simpla nemulţumire cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată nefiind suficientă pentru a conduce la demonstrarea nelegalităţii hotărârii atacate.

Dimpotrivă, exigenţele prevăzute de lege impun ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă este important a se mai reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu poate fi limitat la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză, la citarea dispoziţiilor legale considerate relevante, la reluarea apărărilor formulate şi în faţa instanţei de fond şi la reiterarea situaţiei de fapt stabilite, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, precum şi modul în care normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greşit aplicate şi interpretate de instanţa de fond în adoptarea soluţiei contestate, simpla indicare formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a fi formulate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, pune instanţa de recurs în imposibilitatea de a efectua un control de legalitate a sentinţei de fond din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub aspectul invocat.

În aceste condiţii, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurenta-reclamantă a procedat la reluarea apărărilor formulate în faţa instanţei de fond şi a aspectelor rezultate din probatoriul administrat în cauză, respectiv la citarea dispoziţiilor legale incidente, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

Totodată, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, ţinând cont de faptul că vizează fondul cauzei, iar soluţionarea acesteia este de prisos raportat la soluţia de admitere a excepţiei nulităţii recursului care se prefigurează a fi pronunţată în virtutea considerentelor arătate.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în recurs, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau acestea, conform art. 451 alin. (1) şi art. 452 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modalitatea de soluţionare a recursului acesteia, în privinţa căruia urmează a fi constatată nulitatea, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, deoarece este partea aflată în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale aplicabile în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamantă împotriva sentinţei de fond pe care, în consecinţă, o va menţine ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva sentinţei nr. 502 din 1 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.